Ieşirea din criză (1)

Mă socoteam cu nevasta mea că statul multe zile nu mai are şi spitalele se vor închide primele.

Oricum nu ştiu de ce le mai ţin. Poate doar să amăgească oamenii şi să le scurteze suferinţa, pentru că altfel nu le văd rostul. Ambulanţele îi vor intuba, îi vor defibrila şi-i vor purta prin ţară pînă cînd vor dori singuri deconectarea de la aparate.

Nevasta mea a strîns din dinţi şi din banii casei o sumă frumuşică din care ne putem  cumpăra deja o capră. Nu e cine ştie ce, dar am auzit că mănîncă puţin şi dă lapte mult şi gras, care e iute şi pute, dar în vremuri de criză oricum e mai bun decît coaja de copac.

E adevărat că nu ştim niciunul din noi să mulgem animale, dar asta se poate învăţa din cărţi. Deocamdată nu ne-am hotărît unde să o punem, mai ales că nu e mult de cînd am reuşit cu greu să plasăm cîinele la bunicu.

Nevastă-mea a propus să ne cumpărăm o palmă de pămînt, pe care să o împrejmuim şi să ne ridicăm o cabană de lemn în care să stăm şi să păzim recolta.

Totul e să muncim pămîntul şi să trăim din roadele pe care ni le dă el. Din acest motiv am decis să citesc literatură de specialitate şi am luat de pe internet o carte despre istoria kibbutz-ului. Deşi e în engleză, lucrurile par destul de clare.

Ideea de bază e că oricît de dezavantajat ai apărea, nu se ştie niciodată de forţă zace în tine. Apoi, nimic nu e mai democratic decît să-ţi trăieşti utopia, fără supraveghetori şi şefi.

(va urma)

Statul de drepţi

Dacă jandarmii L-ar fi prins pe Dumnezeu că umblă cu zăpada, L-ar fi dus la secţie şi L-ar fi reţinut preventiv pentru tulburarea liniştii publice.

L-ar fi amprentat, L-ar fi fotografiat faţă şi profil după modelul Capelei Sixtine şi L-ar fi amendat între o mie şi zece mii de roni.

Ştiu: îmi veţi spune că jandarmii nu-L cunosc pe Dumnezeu, că nu L-au văzut niciodată şi că oricum nu încape în dubele din Piaţa Universităţii.

Nimic mai fals: Dumnezeu a fost fotografiat şi ascultat de organele noastre secrete încă de pe vremea regimului trecut. De organele de  stat, nu cele de simţ.

După cum se ştie, oprirea circulaţiei şi ocuparea pieţelor sunt  ca înjurăturile de cele sfinte şi de mamă pentru un jandarm.

Pînă la proba contrarie, zăpada s-a dovedit că provine de la Dumnezeu, care nu a negat acest lucru: ar fi fost inutil să încerce, din moment ce toţi oamenii de bună credinţă au văzut că ea venea de sus.

Deşi puterea a fixat  codul portocaliu, culoare  PDL-istă prin excelenţă, Dumnezeu l-a sfidat şi a ocupat cu zăpada Lui zeci de drumuri, a închis porturi,  a jivrat avioanele şi a deraiat trenurile.

Televiziunile gnostice au lansat zvonul că peste ţară a venit iadul alb şi că diavolul ar fi vinovatul. Dar, cine a mai văzut drac arestat şi condamnat în România?

Jandarmul român s-a prins că tot răul vine de la Dumnezeu, nu s-a lăsat păcălit şi Dumnezeu a fost dat în urmărire generală şi de reţinere la răcoare de minus douăzeci de grade cel puţin  o săptămînă.

Rugăciunile sunt inutile, deoarece jandarmul nu ascultă de ele, ci numai de ordine.

Acţiunile lui Dumnezeu au surprins pe toată lumea, aşa cum este scris. ŞI, ca de obicei,  nevegherea noastră o plăteşte El.

La ora la care citiţi aceste rînduri, jandarmii caută complicii, pentru că se pare că Dumnezeu n-a acţionat singur şi, pînă cînd lucrurile se vor lămuri, I s-a interzis deplasarea în afara graniţelor ţării.

Ceea ce, pînă la urmă, nu e rău, dovedind că şi jandarmii sunt buni la ceva.

Crezul meu politic

Omul nu este capabil să decidă singur ce e bun şi ce e rău, fapt dovedit cu prisosinţă începînd de la Adam. De fapt, n-am făcut altceva decît să confirmăm un adevăr biblic: acela că Dumnezeu ne-a ales pe noi şi nu noi pe El. Dacă ar fi lăsat în baza noastră, îl alegeam pe diavol. Politica de azi confirmă din plin acest lucru.

Creştinul rîvneşte să trăiască într-o Împărăţie. N-are gusturi rele: promisiunile din campania electorală a lui Dumnezeu s-au împlinit integral în istorie. Nu există niciun argument care să justifice îndoiala, iar cele rămase se vor împlini la timpul potrivit.

Din punctul acesta de vedere, credibilitatea lui Dumnezeu este enormă, spre deosebire de a politicienilor noştri care mint într-una.

Dumnezeu este şi Legiuitor şi Judecător: la Dumnezeu nu există separaţia puterilor în stat. Deşi unii ar fi tentaţi să creadă contrariul, El nu are un prim ministru pe pămînt, nici măcar pe Papă sau pe Patriarh; nu are intermediari şi nici  consilieri.

Dumnezeu nu are nevoie de minister de externe, ci de un singur ambasador, pe Domnul Isus Cristos, Cel care mijloceşte pentru noi la dreapta Tatălui.

Dumnezeu nu se consultă cu nimeni cînd ia o decizie, şi mai ales cu omul- şi trebuie să recunoaştem că a luat cîteva de la începutul lumii!-: monarhia lui Dumnezeu este una absolută, nu parlamentară.

Deşi sunt glasuri gnostice care consideră pămîntul un cîmp de luptă între Dumnezeu şi Diavol, acest lucru este o erezie: totul este sub controlul lui Dumnezeu. Nu există surpize pentru veşnicie. Uimirile noastre de zi cu zi sunt consecinţa unui defect firesc de percepţie, în contextul perspectivei parţiale pe care o avem asupra Creaţiei Sale.

Dumnezeu nu este o luminiţă de la capătul tunelului ci Lumina lumii, chiar dacă noi suntem într-o permanentă tranziţie.

Spre deosebire de politica lumii, unde ne cramponăm de conducători imperfecţi care se leapădă de noi imediat după alegeri, Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. Noi, în schimb, Îl abandonăm de la primul conflict de interese.

Dumnezeu a stabilit o constituţie care nu se negociază: Sfînta Scriptură. Încălcările ei nu se vor judeca la Haga, ci la Judecata de Apoi. Există şi un Cod Penal, în care sunt analizate faptele firii pămînteşti. De exemplu, hula împotriva Duhului Sfînt nu se prescrie, individul fiind condamnat la moarte veşnică.

Pentru că Dumnezeu este singur Legiuitor, nu are nevoie nici de parlament, nici de purgatoriu. Nu putem ajunge la Dumnezeu Tatăl decît prin Fiul, în care trebuie să credem şi să-i urmăm exemplul. Lucrul pare simplu dar devine extrem de complicat cînd ne apucăm să-l punem în practică.

Dumnezeu are nevoie de noi pentru a-şi realiza planurile. El are obiceiuri ciudate: le face oamenilor cadouri nemeritate, acel har pentru care omul nu ar putea achita niciodată contravaloarea. Din această cauză, rugăciunile pentru al treisprezecelea salariu nu sunt ascultate în cer.

Trîndăvia sufletească şi trupească sunt considerate păcate şi se pedepsesc conform codului penal amintit, omul riscînd pierderea veşniciei.

La Dumnezeu nu există şomaj. Plata se face în binecuvîntări, iar preţul e fixat de El şi nu se negociază.

La Dumnezeu nu există bănci, pentru că nu trebuie să te preocupe ziua de mîine. Neexistînd bănci, nu există datornici, iar fără datornici, nu există criză economică: Dumnezeu se îngrijeşte de tot ce ai nevoie în ziua respectivă- mîncare, îmbrăcăminte, hrană sufletească-. La Dumnezeu nu există nici mană pe stoc, nici inflaţie,  iar singura bursă de valori sunt sfinţii.

Dumnezeu nu acceptă tulburarea liniştii publice, violenţa de orice fel şi mai ales mîndria: nici măcar aceea de a fi român sau turc, ortodox sau baptist, blogăr sau comentator.

Ţara pestriţă la mase

Din păcate sunt prea departe de Piaţa Universităţii. M-aş fi dus în fiecare seară la manifestaţie, mai ales după ce jandarmii s-au dovedit o forţă de represiune demenţială în mîna unui regim de impostori.

Evident, n-aş fi ieşit să lovesc, ci să încasez. Să văd cu ochii mei pînă unde a ajuns ticăloşia acestei puteri din România.

Conferinţele de presă ale coloneilor de după măceluri mi-au amintit de filmele si cărţile despre hunta militară din America de Sud. Aceeaşi mulţumire de sine, aceeaşi încredere în bulan şi aceeaşi aroganţă prostească şi incultă ca în regimurile de dictatură militară.

Asta mi s-a părut sfidător. Pentru asta aş ieşi în stradă.

La modă e să pupi mulţimea în fund şi să-i găseşti nuri pe care nu-i are: imaginaţie, inteligenţă şi talent. Oamenii nu-şi strigă foamea, ci fac mişto de lumea bună, aia pe care au ales-o de la Revoluţie încoace. Temele sunt puţine. Perechea Băsescu-Udrea este meticulos reprezentată din toate punctele de vedere.

Masa este încurajată să scrie tot soiul de trăznăi. Tîmpeniile apar pe ecran, iar impresia de kitsch domină o manifestaţie pornită dintr-o tragedie profundă şi rău exprimată: foamea, frigul şi înstrăinarea.

Mulţimea jovială şi urlătoare nu va convinge niciodată Puterea că a venit momentul să dea socoteală. O masă periculoasă este una mută, încrîncenată, în care s-a acumulat o forţă mocnită, gata să radă tot ce-i stă în cale, precum norul piroclastic.

Inteligenţa manipulării este evidentă.

Marx n-a fost tîmpit  iar Capitalul lui nu e o carte proastă, ci o utopie folosită rău. Conştiinţa de clasă pe care se baza  Lenin nu mai există. A dispărut odată cu platformele industriale ale marilor oraşe din România de care s-a ales praful. Coloanele acelea de muncitori de la 23 August sau Republica nu mai sunt. Spaima a trecut, acum e doar mimată. Sindicatele? aceste sinecuri ale Puterii? să fim serioşi…

Aşa se face că Piaţa Univesităţii a ajuns un soi de cimitir vesel tip Săpînţa, în care îngropăm, în fiecare zi, speranţa.

Iar Duda joacă din nou prost cu Regele, expunîndu-l în mijlocul pionilor de la mutarea a zecea a străzii, în loc să facă rocada la damă, la Principesa Margareta.

Rugăciunea unui dac

Fireşte că ar trebui să mă rog pentru cei de la putere: să plece de acolo,  să le dea vieţii alt curs,  mai puţine femei, mai puţină băutură, mai uşor cu furatul  şi, de ce nu? o găletuşă de cenuşă pentru fiecare cap.

Da, o astfel de rugăciune merită astăzi Băsescu şi oamenii lui.

Şi mă  rog să să nu reapară cei vechi, căpuşele triumfătoare.

Să nu-l mai văd pe Năstase-nu-ştiu-cîte-case la externe, pe tanti Coca Andronescu la învăţămînt, pe Tăriceanu la economie. Şi, dacă s-ar putea, să nu-l mai văd pe Ponta deloc.  E, evident, o utopie…

Pe Antonescu îl vreau înapoi, ministru la sport.

Credinţa e o nădejde în lucrurile care nu se văd. Cu alte cuvinte, atunci cînd ţara piere,  merită să ne rugăm lui Dumnezeu pentru himere şi mai puţin pentru… putere.

Maşina de tocat calici

Mi-e milă de toţi săracii care demonstrează în pieţele ţării. Ponosiţi şi dîrdîind, înghesuiţi unii în alţii, ei îşi strigă disperarea. Cîteva sute, poate doar zeci. Şi milioane de români asemeni lor, asemeni mie.

Au scris tot felul de pancarte, atît cît i-a dus mintea. Îl urăsc pe vodă de la Cotroceni. Îi urăsc pe politicienii îmbogăţiţi din toate partidele. Vor libertate. Vor respect. Mulţi ar dori o nouă naţionalizare şi un nou început, cu şanse egale pentru toţi, şi conducători drepţi şi cinstiţi.

Strada îşi urlă desnădejdea şi-şi înghite în lacrimi utopia.

Istoria spune că armata a tras cu tunul în ţărani, iar jandarmii au ucis muncitorii din Bucureşti, de la Griviţa, pentru că au gîndit la fel. Cînd e vorba de apărarea proprietăţilor, a privilegiilor şi ordinii zise de drept, regimul nu glumeşte.

Politicienii de azi ar trebui să-i mulţumească lui Băsescu pentru adevărata sa operă de artă: o puternică forţă de represiune, una fără precedent ca număr şi dotare în istoria ţării, gata să zdrobească tot ce-i iese în cale.

Indiferent de numele lui vodă, acesta va avea un şoim bine dresat cu gluga bine trasă.

Sue şi masonii lui vor bine boborului!

MOTTO: “Nu vă uitaţi la cîţi oameni sunt pe stradă? Alături de ei este şi eu!”- un menifestant USL

Misterele Bucureştiului, toate cîte sunt, le vedem în stradă. Oameni pe care sărăcia nu putea să-i mai încapă au răsucit coada de la promoţii şi au pleznit-o peste faţa politicienilor de toate culorile.

Dragonul caliciei pare scăpat de sub control şi masoneria umblă la simboluri ca dresorul după zahăr kubrick. Marele kitsch  a fost corul robilor din opera Nabucco, pus în scenă la Cluj- operă de mîna a doua, dacă e să-l puricăm pe Verdi la talent-. Verdi, mason şi ateu la vremea sa, luptase pentru dezrobirea Italiei din imperiul Austro-Ungar şi povestea avea chichirezul ei.

Ce legătură avea însă SMURDUL arabului cu drapelul României şi ce libertate mai voia România mie-mi scapă, dar poate descoperiţi voi. Oricum, am înţeles: masoneria e cu noi!

Unirea Principatelor şi Alexandru Ioan Cuza sunt alte mazete pe care le agităm în luna ianuarie. Parlamentul portocaliu e mort să ne facă în dar o unire neagră. Unirea cea veche a fost opera masonilor, domnitorul era mason şi afirmaţia lui Mircea Diaconu, simpaticul actor PNList, că ar fi bună o horă a unirii care să cuprindă tot Bucureştiul, de la vlădică pînă la opincă, cu bogatul şi săracul la un loc, mi s-a părut genială. Cu ea poţi să răstorni nu doar pe Băsescu, ci şi Bastilia a doua oară. Cu înţelepciunea lui  Ion Roată şi  curul coanei Chiriţa, totul e posibil.  Oricum, masonii sunt cu noi.

Relu Fenechiu, masonul liberal de la Iaşi, s-a repezit la avion să nu piardă manifestaţia, dar se pare că aripa din dreapta lojii s-a oprit: ceva la motor s-a gripat ca şi legea sanitară. Deh, nu toţi masonii sunt cu noi…

Răzmeriţa calicilor a transformat din nou Bucureştii în Micul Paris, doar că nu ăla al lui Voltaire, ci al lui Eugene Sue, cu chiorii, cu şchiopii şi cu misterele lui cu tot. Întrebare: va fi ea la fel de lungă ca  romanul  fluviu?

Gavrochelle

Multă lume se întreabă, privind demonstraţiile din România de la această oră, cine sunt protestatarii, de unde au ieşit, ce vor şi cum gîndesc să facă România;  cine să le creeze locuri de muncă, cu ce bani să se plătească pensiile şi salariile şi cine să conducă, totuşi, ţara.

E răscoală, e răzmeriţă, e anarhie, e disperare, e manipulare, e nebunie, e provocare? Nimeni nu ştie şi toţi avem un răspuns. Cerem dialog, dar un dialog al surzilor, în timp ce relaţia noastră cu Dumnezeu a fost grav afectată după cei douăzeci de ani de marasm pseudo-democratic.

Ieşiţi în stradă şi daţi idei mulţimii: naţionalizare, judecarea hoţilor, alungarea fărădelegilor. Vă vor iubi.

În acest context aiuritor pe care-l trăim împreună, fie că suntem în ţară, fie că sunteţi departe de ea, vreau să vă supun atenţiei un text tulburător. Dacă nu ar fi fost ceea ce vedeţi de cinci zile, nu l-aş fi postat.

Este un mesaj pe care l-am primit din partea unei fete al cărei nume nu are importanţă. Există şi Gavroche cu fustă. E din Bucureşti şi apreciază că s-ar afla la jumătatea vieţii sale pămînteşti.

Ceea ce scrie sunt temele generaţiei sale: durerea, înstrăinarea, revolta unui suflet care nu-şi găseşte nici răspunsuri, nici adăpost, nici linişte, nici în agora laică, nici sub cupola creştină.

Textul este cutremurător şi nu trebuie citit de cei slabi în credinţă. În el este contestat Dumnezeu; este  preferat satanismul pseudo-creştinismului; se vorbeşte despre gnosticism, într-o societate dominată de maniheism; este urîtă falsa bunătate şi preamărită sinceritatea urii.

Textul poate să vă ajute să înţelegeţi prin ce trece Ţara în aceste zile şi să plîngeţi, odată cu mine, cu cenuşă pe cap şi îmbăcaţi în pînză de sac, ca vechii evrei aruncaţi cu faţa-n ţărînă, în momentele lor de mare jale, pentru că suntem vinovaţi de rătăcirea aproapelui nostru.

Ne-am înmulţit  biserici, ne-am puit, ne-am păzit copiii de lumea spurcată, ne-am ridicat ziduri imaginare mai groase şi mai înalte decît cele ale mănăstirilor ca să nu ne amestecăm cu ceilalţi, deşi El ne-a trimis să vestim Evanghelia celor pierduţi.

Iar acum, cînd lumea a venit peste noi,  n-o mai putem înţelege şi ne e teamă şi ne e ruşine cu ea.

Am autorizat în piaţa blogului această demonstraţie cutremurătoare de protest.   E o imagine, în mic, a pieţelor de azi din România.

Mussolini, contemporanul nostru

MOTTO: “Dictatura este cea mai grozavă formă de guvernare- dacă ai Dictatorul potrivit.”- Will Rogers, in Saturday Evening Post, 1927

Oamenii se întreabă, la noi, cum e posibil ca un individ cu apetit dictatorial, urît şi cu o spoială de cultură să aibă un asemenea succes la o parte din inteligenţa  românească?

Mulţimea se cruceşte: cum, domnule, un fost marinar, adăstat prin porturile lumii, petrecăreţ şi afemeiat,  să fie adulat de apelpisiţii neamului, de Pleşu, Patapievici sau Liiceanu? sau de politologi ca Volodea Tismăneanu?

Cum poate un os de liberal şcolit la Sorbona, precum Paleologu-Jr, să înghită mîrlăniile repetate ale unui om pentru care codul manierelor elegante este mai abscons decît codul lui Hammurabi?

Lumea e tentată să creadă că toţi aceşti domni sunt sau orbi, sau plătiţi de putere. Istoria ne arată că Băsescu e departe de a fi singurul caz de acest gen. A mai fost unul care a înşelat inteligenţii lumii: Benito Mussolini, părintele fascismului.

Pînă să se deştepte oamenii, un Churchill îl numea “cel mai mare legiuitor în viaţă din întrega lume”, în timp ce marii oameni de muzică precum Giacomo Puccini şi Arturo Toscanini îl idolatrizau. A trebuit să treacă o vreme pînă ce dirijorul italian să se dezică de el.

Sigmund Freud îi scria o dedicaţie: “Lui Benito Mussolini, de la un bătrîn care îl salută pe Conducător, Eroul Culturii”, iar unei dudui, mare ziaristă americană din anii ’20, i se aprinseseră călcîiele după el şi-l numea “despot cu gropiţe în obraji”.

Chiar şi fără gropiţe, succesul la femei al preşedintelui nostru e imposibil de  contestat. Mioara Roman, fosta soţie a fostului premier român Petre Roman, îl aştepta pe Băsescu cu o farfurie de borş dimineaţa, pe la trei, cînd acesta se întorcea cu soţul ei din veşnicele sale campanii electorale. Borşul era pentru gîtul lui  Băsescu, nu pentru al lui Petre. Ingratitudinea ulterioară a preşedintelui faţă de Roman e de notorietate.

Lowell Thomas, ziaristul care l-a făcut celebru pe Lawrence al Arabiei, scria la un moment dat  despre Mussolini că:  ”Acesta e momentul lui suprem. Iată-l, un Caesar modern!”

Dacă vă uitaţi la inteligenţii din PDL- cîţi or mai fi rămas din ei-, fraza asta nu vă sună cunoscută sau măcar potrivită momentului?

Toţi cei citaţi în cazul lui Mussolini s-au dezis ulterior de el. Să se repete oare istoria şi în cazul lui Băsescu?

Votaţi Gandhi

Gandhi a făcut tot felul de chestii simpatice.

A fost obsedat de constipaţia pe care o moştenise de la mama lui. Era vegetarian şi făcea tot felul de mîncăruri care mai de care mai scumpe şi mai sofisticate. Era topit să vorbească despre maţul lui. Una din întrebările sale favorite de dimineaţă era cum stai cu intestinul.

Simpaticul mititel a afişat o sărăcie care a fost extrem de costisitoare pentru stat. Era înconjurat de o mulţime de femei, care îl urmau peste tot. Uneori, cele mai tinere se lipeau de Gandhi ca să-l încălzească noaptea în sensul cel mai pur: de sobiţe naturale.

Gandhi se lăsase de sportul conjugal de la vîrsta medie şi relata că singura dată cînd a mai avut de atunci un necaz, a fost în somn, la vîrsta de 66 de ani. A fost scandalizat.

A ţesut demonstrativ de unul singur din bumbac, punînd pe butuci singura industrie profitabilă din India.

A fost un pitic vorbăreţ: zicerile sale au fost adunate în optzeci de volume, iar fiecare a avut peste 500 de pagini.

Mi-a plăcut Gandhi: a fost un om non-violent.