Sundar Singh despre rugăciune. Seara, la Tîrgu Neamţ…

„Dumnezeu nu poate să dea binecuvântările Sale cele mai mari decât în rugăciune.

În natură există lucruri frumoase, de exemplu păsări şi flori, însă ca să găseşti perla, trebuie ca să cobori în adâncul mării. De asemenea, dacă dorim să avem perle spirituale, trebuie să ne cufundăm în profunzimile tainice ale contemplării şi ale rugăciunii.

Cele mai mari teme ale vieţii creştine, precum întruparea lui Isus Hristos, divinitatea Lui, moartea Lui pe cruce, învierea, înălţarea glorioasă la cer, prezenţa Lui necurmată în inimile credincioşilor, nu pot să fie dezvăluite printr-o operă intelectuală sau studiul teologic al Scripturii, ci sunt revelate prin Duhul, aceluia care, prin meditaţie, aşteaptă lumina de la Dumnezeu.”

„Noi descoperim foarte multe lucruri despre Isus în Biblie, însă pentru a învăţa să-L cunoaştem trebuie să consacrăm timp rugăciunii. Dacă vă retrageţi în singurătate cu Dumnezeu, acolo veţi auzi vocea Aceluia care, Singurul, poate să vă ajute. Dacă citiţi din Cuvântul Lui şi vă rugaţi numai o jumătate de oră pe zi, El vi se va descoperi, voi Îl veţi întâlni personal şi El vă va da pace, putere, bucurie. Oamenii rugăciunii vorbesc lui Dumnezeu cum un om vorbeşte prietenului său.”

„În rugăciune, sufletul se deschide pentru Duhul Sfânt. Dumnezeu trimite atunci în suflet ca un suflu şi el devine un suflet viu. Acela care încetează să respire în rugăciune este un mort spiritual.”

„Un prieten îmi zicea: ‚Pentru ce să ne rugăm ? Este inutil şi fără speranţă, nu primim nimic!’ Întrucât mă priveşte, foarte adesea m-am rugat în tăcere până ce am simţit o slăbiciune fizică sau spirituală, şi deodată o putere pătrundea în toată fiinţa mea. Nu se produsese nici o schimabare exterioară ci, în câteva secunde, o viaţă clocotitoare îmi umplea sufletul.”

„Dumnezeu refuză uneori să răspundă cererilor limitate ale copiiilor Săi, pentru ca ei să înveţe să căute lucruri mai bune. Timp de doi sau trei ani după ce am venit la credinţă, aveam obiceiul să solicit graţii particulare. Acum cer cu stăruinţă chiar pe Dumnezeu Însuşi. Presupuneţi că există un pom încărcat cu fructe. Dacă poftiţi dintre acestea sunteţi obligaţi să cumpăraţi de la proprietar, sau să-l rugaţi să vă dăruiască. Mergînd la el, în fiecare zi îi cereţi unul sau două fructe. Dar dacă vă este posibil să dobândiţi arborele, toate fructele vă vor aparţine. La fel, dacă aveţi pe Dumnezeu bunurile cerurilor şi cele ale pământului vă aparţin. Iată pentru ce nu trebuie să căutaţi bunurile ci pe Însuşi Împăratul lor. Dacă posedaţi Izvorul Vieţii, veţi poseda toate lucrurile.”

„Rugăciunea nu este un mijloc să câştigăm pe Dumnezeu pentru casa noastră, ci ea ne invită să cunoaştem voinţa Lui. Este posibil ca voinţa lui Dumnezeu să fie contrară voinţei noastre şi să ne aducă suferinţe, nevoi materiale sau boli. Consolarea noastră este să spunem totdeauna: ‚Facă-se voia Ta!’ Pentru creştini, aceasta este prima rugăciune. Acela care şi-a potrivit viaţa după voinţa lui Dumnezeu, a găsit plenitudinea păcii şi a bucuriei. Oricare ar fi vederile lui Dumnezeu, El lucrează spre binele celor ce-L iubesc. Când am realizat aceasta, murmurul şi ceaţa dispar ca prin farmec.”

„Pentru a găsi pe Dumnezeu, trebuie să se facă tăcere. În agitaţiile şi febra vieţii cotidiene, El tace. Pentru a primi marile binecuvântări ale Duhului Sfânt este necesară o pregătire. Apostolii au aşteptat zece zile botezul de la Rusalii.”

„Ceea ce este socotit imposibil la oameni, devine posibil prin rugăciune. Servii lui Dumnezeu văd producîndu-se minuni pe care înţelepţii acestei lumi le declară contrare legilor naturii.”

„Adeseori putem să facem mult mai mult bine prin rugăciune decât prin cuvânt. O influenţă ascunsă se degajă prin mijlocire şi străbate atmosfera spirituală întocmai ca un mesaj de telegrafie fără fir care traansmite prin unde invizibile, atinge prin comunicări misterioase, conştiinţa acelora pentru care ne rugăm.”

„Rugăciunea celui drept are un mare efect. Eu vă rog fierbinte, găsiţi-vă timp pentru rugăciune. Atunci Hristos va putea să facă lucruri mari pentru voi şi prin voi, şi nu veţi rămânea ruşinaţi şi stingheri la venirea Sa.”

Pe poteci cu Sundar Singh, vorbind despre Cristos

Scrierile lui Sundar Singh, extrem de puţine, au fost inspirate de Duhul Sfînt. Puterea lor asupra minţii mele s-a păstrat şi astăzi, cînd le recitesc împreună cu voi, cei dragi ai mei, în cumpăna puţinelor, tot mai puţinelor clipe de linişte. Am să vă invit pe potecile munţilor mei, prin pădure, de la Cetate pînă la Monumentul Eroilor… împreună cu Sundar Singh, omul altor munţi, al unor munţi mult mai înalţi…

„A fi aproape salvat, înseamnă a fi pierdut. Într-o junglă deasă din statul Buthan, a fost o vânătoare de tigrii. Vânătorii aveau la ei cheia unui refugiu, construit pentru a servi de adăpost în caz de pericol. Într-o zi, unul din ei a luat puşca şi a ieşit. Întâlnind un tigru, a ochit, a tras şi a ratat; animalul s-a aruncat asupra lui. Omul, crezând că va mai avea putere să ajungă la colibă, şi-a aruncat puşca; a început să caute cheia pe jos: o uitase; atunci tigrul l-a doborât şi l-a ucis; între refugiu şi vânător, nu era decăt grosimea unei uşi; iar omul şi-a pierdut viaţa datorită neglijenţei sale. Ar fi fost mort, dacă s-ar fi găsit la zece metri de cabană; fiind lipit de cabană, nu a fost mai puţin mort. Nefiind departe de Împărăţia Lui Dumnezeu, mulţi nu au grijă de cheie, care este pocăinţa şi rugăciunea perseverentă.”

„Este periculos să pierzi darurile şi harurile care ţi-au fost date. Dacă n-ar fi fost aşa, Mântuitorul nu ne-ar fi adresat acest avertisment: ‚Eu voi veni curând, păstreză cu tărie ce ai, pentru ca nimeni să nu-ţi ia cununa’. De aceea: ‚Vegheaţi şi rugaţi-vă’. Dumnezeu este dragoste. El ne dă ocazia să ne pocăim. Dacă nu o vom face acum nu vom avea cum s-o facem după moarte. Hristos nu s-ai fi coborât pe pământ dacă ni s-ar fi oferit şansa de fi salvaţi după moarte. El ar fi rămas în cer.”

„Dar iertarea păcatelor nu înseamnă mântuirea completă. Nu este suficient să tăiem câteva ramuri dintr-un copac pentru a-l distruge, trebuie să-i smulgem rădăcinile, apoi tot terenul din jurul lui trebuie arat. Mântuirea implică transformarea întregii fiinţe; este o naştere din nou, completă. Ar putea părea că după ce am obţinut iertarea păcatelor, putem muri în păcat. Lucrul esenţial, mai important decât toate, este de a fi smulşi de sub dominaţia păcatului. Isus Hristos n-a venit numai pentru a ne ierta, ci şi pentru a ne elibera.”

„O fetiţă înlătura în fiecare zi pânzele de păianjen din camera sa. ‚ Fiica mea, i-a spus mama într-o zi, la ce-ţi serveşte să înlături pânzele din moment ce ele revin mereu! Ar fi mai bine să distrugi insecta care le ţese. Dacă a-i omorî păianjenul, n-ar mai exista pânze.’ Tot aşa, nu este suficient ca păcatele noastre zilnice să fie iertate neîncetat; trebuie să moară în noi omul cel vechi care le comite.”

„Ţelul final al întrupării dragostei divine este de a aduce pe om la asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu. ‚Fiţi desăvârşiţi după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit.’ Crezînd în Hristos înseamnă a te îmbrăca în Hristos, a deveni una cu El, a trăi viaţa Sa. Există unele insecte ale căror culoare şi formă seamănă până la identitate cu frunzele copacilor pe care vieţuiesc şi din care se hrănesc. Tot astfel, cei care trăiesc în contact cu Isus Hristos sunt transformaţi în chipul Său.”

„Satana seamănă indoiala în inima copiilor lui Dumnezeu, dar prin harul lui Lui ei scapă de această capcană. Ascultaţi această poveste: Înainte de a fi convertit, un sfânt făptuise multe crime. Dar după convertire el a slujit fără încetare Domnului şi a dus o viaţă sfântă. Când a fost pe patul de moarte, Satana i-a întins lista cu greşelile trecutului şi i-a spus: Iată tot ce-ai făcut; nu eşti demn de a intra în cer, locul tăi e în iad. Sfântul i-a răspuns: Mântuitorul nu aruncă afară pe cei care vin la El. ‚Dacă noi ne mărturisim păcatele El este credincios şi drept pentru a ni le ierta şi pentru a ne curăţa de toată nedreptatea.’ Cu toate acestea Satana continua să-l tulbure. Dar sfântul rămânea neîncetat în rugăciune. În acel moment a apărut un deget care a tras o linie peste lista cu păcate. Sfântul s-a bucurat şi l-a recunoscut pe Dumnezeu. Dar Satana i-a spus: Nu te bucura încă, tu poţi să ajungi în cer dar păcatul tău va fi întotdeauna vizibil pentru toţi şi-ţi va fi ruşine în faţa tuturor. Sfântul s-a rugat din nou. Atunci, o picătură din sângele lui Hristos a căzut pe pagină, s-a răspândit pe toată suprafaţa scrisă şi hârtia a devenit de un alb imaculat. Sfântul, umplut de o pace divină, s-a putut înfăţişa în faţa Dumnezeului său.”

„Atâta timp cât omul este pe pământ, el nu înţelege gloria fericirii cereşti, care reprezintă destinul său etern. El este ca puiul care, în oul său, nu-şi poate imagina frumuseţea lumii în care va intra. Dacă ar spune că în afara oului său nu există nimic, mama l-ar asigura că există câmpii, munţi şi un cer albastru; el, pentru ca nu le vede, nu poate s-o creadă. Când coaja se va sparge, va vedea că mama a avut dreptate. Cu noi se petrece acelaşi lucru, deoarece nu putem deosebi nici cerul, nici iadul. Dar când se va sfărâma învelişul nostru de ţărână, ceea ce este invizibil va deveni vizibil. Atunci, anumite lucruri ne vor permite să întrevedem starea noastră viitoare. După cum vulturul are ochi şi aripi de care nu se poate servi decât dacă este în libertate, tot astfel există în noi dorinţe şi aspiraţii care nu ne vor fi niciodată satisfăcute aici, jos. Vom avea deci o viaţă viitoare unde ele se vor realiza. Este viaţa veşnică. Dar după cum pasărea trebuie să fie ţinută la cald cât timp se află în ou, atâta timp cât noi suntem în lume este necesar ca prezenţa şi focul Duhului Sfânt să ne acopere şi să ne încălzească.”

Şcoala duminicală a lui Sundar Singh

Fragmentele de mai jos reprezintă poziţia pe care a avut-o Sundar Singh faţă de Europa aşa-zis creştină a vremii sale, faţă de mentalităţile oamenilor pe care i-a întîlnit aici şi despre hotărîrea lui de a nu se mai întoarce niciodată în Occident. El va evangheliza întinse teritorii ale Asiei, cu deosebire Tibetul, unde îşi va găsi sfîrşitul, în condiţii care au rămas învăluite în mister. Mă întreb ce-ar fi gîndit şi ar fi scris acest om despre lumea postmodernă în care trăim şi despre desfrîul inimaginabil în care trăiesc majoritatea acelor oameni ce-şi spun civilizaţi. Watchman Nee a avut profunzimile sale pe care ne este greu să le înţelegem prin prisma mentalităţilor de astăzi. Creştinii chinezi contemporani sunt “altfel” decît mulţi dintre noi, tot aşa cum Sundar Singh, hindusul creştinat, era deosebit de majoritatea creştinilor europeni şi americani din perioada sa.

I.

„Când mă gândesc la atâţia creştini cu numele mă întristez. Ei ştiu foarte multe lucruri despre Hristos dar nu-L cunosc decât prin teologie sau din punct de vedere istoric, însă nu au timp deloc să stea cu El.”

II.

„Ceea ce vreau să vă spun nu vă va plăcea, însă trebuie să mă supun conştiinţei şi să vă transmit mesajul pe care l-am primit. Văzînd inima plină de dragoste pentru Dumnezeu a celor ce ne-au adus Evanghelia, mă gândeam că locuitorii pământurilor voastre sunt oameni admirabili. Călătorind printre voi am găsit lucrurile stînd cu totul altfel. Este adevărat că am găsit servi sinceri ai lui Hristos. Cei mai nobili creştini se găsesc în Europa, în America, şi în India şi eu doresc să mă aşez la picioarele lor , însă un număr mare nu sunt creştini decât cu numele. Şi stau să compar locuitorii ţărilor păgâne cu cei ai ţărilor zise creştine. Unii sunt păgâni pentru că adoră idolii făcuţi de mâna omenească, ceilalţi au o idolatrie mult mai rea: ei se adoră pe ei înşişi. M-am convins că nici o parte din Europa nu poate să fie cu adevărat numită creştină şi că nu există decât creştini individuali. În India mi se spunea adeseori:

- Numeşti ţările Europei ca fiind creştine! În timp ce Hristos a spus : ‚Iubiţi-vă unii pe alţii’, acolo ei au făcut războiul! Deci creştinismul a dat faliment în Europa?

Le-am răspuns:

– Nu Hristos a dat faliment, ci mulţi dintre creştini, pentru că nu au înţeles creştinismul. Nu Hristos este Cel ce trebuie acuzat, ci aceia care îşi spun discipoli ai săi, dar nu vor să-L urmeze ca pe Domnul lor.”

III.

„Voi încercaţi să vă satisfaceţi toate dorinţele inimii. Aţi descoperit ştiinţa şi filozofia; aţi învăţat să vă folosiţi de electricitate şi să zburaţi în aer. Ei, hinduşii, care n-au primit comoara Evangheliei, caută cu zbucium adevărul, adeseori timp de mulţi ani şi trecând prin mari suferinţe. Ca să găsească pacea, sunt gata să părăsească lumea şi să renunţe la ei înşişi. Voi, creştinii cu numele, obosiţi să-L căutaţi pe Dumnezeu doar după zece minute!”

IV.

Este interesant de consemnat aici impresia pe care au avut-o despre Occident doi mari oameni ai Indiei, care nu erau creştini ci hinduşi: Rabindranath Tagore şi Mahatma Gandhi.

Primul a spus:

„Voi nu puteţi predica creştinismul înainte de a deveni asemeni Lui Hristos. Când ajungeţi astfel, nu mai predicaţi creştinismul, ci dragostea pe care v-a descoperit-o Dumnezeu.”

la Lausanne, Gandhi a răspuns celor care îl întrebau ce trebuie făcut pentru ca în India creştinismul să devină o forţă:

„Este necesar ca voi, misionarii, să trăiţi aşa cum a trăit Hristos. Creştinismul e bun dar mulţi creştini sunt răi.”

Sundar Singh, vorbind despre cei doi oameni pe care îi cunoştea personal, a spus:

„Tagore şi Gandhi ar fi devenit probabil creştini, dacă n-ar fi vizitat Europa. În India nu ducem lipsă nici de religie, nici de învăţământ teologic sau filozofic dar avem nevoie de Hristos. Vrem oameni care nu numai să predice, ci să-L şi manifeste pe Hristos în viaţa şi atitudinea lor. India nu ştie ce să facă cu misionarii care nu văd în Hristos decât un mare Învăţător şi nu cred în Divinitatea Sa. Pe aceştia, păstraţii la voi şi nu vă lăsaţi amăgiţi de modernism şi critica biblică.”

V.

„Eu nu condamn ştiinţa teologică, nici pe teologi, dintre care unii sunt sfinţi. Nu mă opun studiilor, dar toate acestea, lipsite de viaţă, umbresc viziunea spirituală. O teologie fără rugăciune este ca o fântănă fără apă. Am învăţat multe lucruri folositoare prin studiile mele, dar învăţătura Duhului am primit-o la picioarele Domnului.”

Biblia era pentru el Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi.

„Ea este ghidul meu, lumina mea şi hrana sufletului meu. Experienţa a dovedit că nici o altă carte din lume nu a răspuns nevoilor spirituale ale oamenilor. Dificultatea limbii traducerilor sau critica textelor nu mi-au putut răpi adevărul pe care ele îl conţin, nici n-au atenuat influenţa lor asupra inimii mele, pentru că unicul lor scop este de a ni-L face cunoscut pe Hristos. Deschizînd Biblia, am găsit bogăţiile nemăsurate şi veşnice, iar împărtăşindu-le cu alţii, ele au fost un sprijin atât pentru mine cât şi pentru ei. Fără această carte, eu nu aş fi cunoscut dragostea infinită a lui Dumnezeu revelată la Cruce. Puterea de atracţie a Bibliei nu se face cunoscută decât celor care o studiază cu sinceritate şi cu rugăciune. Sunt prea mulţi oameni care citesc cărţi despre Biblie în loc s-o citească chiar pe ea.”

Convertirea

De ce despre Sundar Singh?

Cu trei ani în urmă, fratele Cornel Almăşanu mi-a arătat ceva ce părea a fi o carte, cu nişte coperţi roase de carton cărămiziu şi pe care, deschizînd-o, am avut surpriza să constat că nu era propriu-zis o tipăritură, ci erau aproape 150 de pagini bătute la maşină pe o hîrtie foarte fină, de pe care scrisul practic devenise în unele locuri aproape ilizibil. Era o copie după o carte scrisă de o autoare de limbă franceză, pe nume Alice van Berchen, despre viaţa lui Sadhu Sundar Singh. Fratele m-a rugat să mă uit pe ea şi să o citesc dacă acest lucru îmi va face plăcere. Povestise la o predică despre convertirea acelui hindus şi mă arătasem interesat să ştiu mai multe despre el.

Paginile bătute la maşină, legate neprofesionist, trecuseră prin multe mîini în perioada aceea neagră pentru noi a comunismului şi citirea lor adusese alinare multor suflete. Textul a fost şi pentru mine încărcat ca de o vrajă, pentru că am căutat originalul, am reconstituit pasajele unde traducerea era rudimentară, apoi am căutat puţinele texte rămase de pe urma acestui om care a jertfit totul lui Cristos: Sadhu Sundar Singh.

Am rescris integral cartea la calculator împreună cu Carmen, am copiat-o pe imprimantă şi am dat-o fratelui să o recitescă în forma “întinerită”. Interesul celorlalţi fraţi a fost mult mai mic decît era foamea de pe vremuri după textele de acest gen. Vremurile s-au schimbat iar oamenii s-au răcit în dragoste şi au ajuns să creadă că ei le ştiu pe toate şi nu mai au răbdare să asculte sau să mai mediteze.

Sadhu Sundar Singh a reprezentat pentru noi o mare binecuvîntare şi voi răsfoi timp de două sau trei postări pagini scrise de acesta, parcă mai actuale de la an la an. Ce pierdem dacă o vom face împreună, cinci minute dintr-o zi în care lumea, aşa cum este astăzi, pare că a luat-o razna cu totul?

Convertirea lui Sundar Singh

I

,,Eu sunt născut într-o familie sikh, în care hinduismul stătea la baza educaţiei. Mama mea era pentru mine o vie imagine a acestui învăţământ. Ea se scula în zori şi după baie, înainte de orice citea cărţile sacre hinduse. Mai mult decât restul familiei, eu am fost influenţat de viaţa ei pură şi de exemplul ei. De timpuriu, ea a imprimat în mine noţiunea că prima mea datorie după sculare şi înainte de a lua orice hrană, trebuie să mă rog lui Dumnezeu, ca să obţin binecuvântarea lui şi hrana spirituală pentru suflet.

Am stăruit deseori ca mai întâi să iau dejunul, dar mama mea cu dragoste şi severitate a fixat ferm în spiritul meu această necesitate, să caut pe Dumnezeu înainte de toate. Prea tânăr atunci ca să preţuiesc această deprindere, i-am înţeles importanţa după aceea şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru educaţia şi exemplul primit în acest domeniu.”

II.

„Cum ar putea un simplu om, Isus, să dea viaţa veşnică? Cum ar putea să le facă un biet om, Isus? El care nu putea să se salveze pe sine, putea oare să mântuie pe alţii? Hinduismul este cea mai frumoasă religie a lumii”, gândea el.

,,Pentru că hinduismul nu poate să-mi dea această odihnă, cum ar putea să mi-o dea altă religie? Eram atât de fixat în părerea mea şi tulburarea mea lăuntrică era atât de mare, încât într-o zi, la 16 decembrie 1904 am rupt Biblia şi am aruncat-o în foc. Tatăl meu, care era de faţă, mi-a zis:

- Fiul meu, pentru ce faci un lucru atât de stupid?

- Pentru că aceasta este o religie a Occidentului, şi noi trebuie să o nimicim.

Gândisem că am făcut o faptă bună arzând Biblia, totuşi tulburarea inimii mele n-a făcut decât să se mărească şi umblam frământat de îndoială şi nelinişte. Unde era adevărul? Există Dumnezeu? Isus Cristos n-a fost decât un om care a murit acum 1900 de ani? Timp de două zile am fost foarte nenorocit. Nu am putut să îndur acest chin sufletesc şi am luat hotărârea să îmi pun capăt zilelor. Dacă nu puteam obţine adevărul în această viaţă, îl voi obţine în viaţa viitoare.”

„- Am venit să-ţi spun adio, mâine dimineaţă voi fi mort.

- Pentru ce vrei să te omori?

- Pentru că religia hindusă nu poate să mă mulţumească, şi nici bogăţia şi nici belşugul şi nici o altă stare şi nici averea noastră. Toate acestea pot să satisfacă trebuinţele corpului dar nu şi năzuinţele sunfetului meu. Am îndestul din mizerabila viaţă, vreau să-i pun capăt.”

III.

Sundar Singh îşi alcătui cu îngrijire planul. Linia căii frate traversa extremitatea proprietăţii lor şi în fiecare dimineaţă, la orele 5, expresul trecea pe acolo. Dacă nu găsea răspunsul aşteptat, el se va arunca înaintea trenului. Sadhu se trezi la ora 3 dimineaţa. Era în 18 decembrie 1904. A făcut o baie rece, apoi a început să se roage :

„Dacă există un Dumnezeu, atunci aş vrea să mi se descopere şi să-mi arate calea spre risipirea tulburării inimii mele, şi eu Îl voi servi toată viaţa.

Eram tare hotărât, în caz că rugăciunea mea nu primeşte răspunsul, să merg mai înainte de a se crăpa de ziuă şi să-mi pun capul pe linia ferată, la trecerea trenului. Am rămas în rugăciune o oră şi jumătate, sperănd să-l văd apărând pe Khrisma sau Budha sau oricare sfânt din credinţa hindusă, dar ei n-au apărut. Nu mai aveam la dispoziţie decât o jumătate de oră. M-am rugat cu o mai multă stăruinţă: O, Dumnezeule, dacă Tu exişti, descoperă-Te mie!

Deodată, o mare lucire ilumină camera, încât am crezut că a luat foc casa. Am deschis uşa, dar afară era întuneric. Atunci s-a petrecut un lucru pe care nu-l mai aşteptam vreodată, camera s-a umplut de o lumină care a luat forma unui glob, şi am văzut un bărbat viu şi stălucind în mijlocul acestei feerii. Nu era nici Budha, nici Khrisma, ci Hristos. Nu voi uita toată veşnicia, faţa sa glorioasă şi plină de iubire, nici cele câtava cuvinte pe care le pronunţă :

„Pentru ce Mă prigoneşti? Am suferit pentru tine, pentru tine Mi-am dat viaţa, Eu sunt Salvatorul lumii.”

Aceste cuvinte au fost înscrise ca şi cu litere de foc în inima mea. Hristos, pe care Îl credeam mort, era viu în faţa mea. Am văzut semnele cuielor. Fusesem duşmanul Său, dar acum am căzut în genunchi înaintea Lui. Acolo, inima mea a fost umplută de o inexprimabilă bucurie şi de o pace minunată. Viaţa mea a fost în întergime transformată, SADHU cel vechi a murit şi un nou SADHU s-a născut pentru a servi Lui Hristos.

Când m-am sculat, plin de bucurie, totul dispăruse. După câteva clipe, m-am dus la tata, care dormea; i-am povestit toată vedenia pe care am avut-o şi i-am declarat că eram creştin.

- Cum se poate, îmi spuse, cu numai două zile în urmă ai ars Bilia, şi zici că esti creştin? Ai duşmănit pe Hristos şi acum vrei să-L slujeşti? Cum vine aceasta?

- Pentru că am văzut pe Hristos viu şi i-am auzit vocea, eu vreau - şi trebuie să-i consacru viaţa.

Rugăciunea lui Sadhu Sundar Singh

O, Doamne, Dumnezeule, Tu eşti totul pentru mine, viaţa vieţii mele, Duhul duhului meu.

Fie-Ţi milă de mine şi umple-mă cu Duhul Sfânt al dragostei Tale, aşa încât să nu mai fie loc în inima mea pentru nimic altceva.

Nu harul Tău Îl cer ci pe Tine te vreau; Tu eşti izvorul tuturor binecuvântărilor.

Nu-Ţi cer gloria lumii şi nici chiar cerul; dar am nevoie de Tine pentru că acolo unde eşti Tu, acolo este cerul.

Doar în Tine găseşte inima mea mulţumire şi plinătate.

Darurile Tale nenumărate au făcut ca inima mea să se reverse de recunoştinţă şi laudă.

Dar lauda buzelor mele nu este îndeajuns şi nici faptele mele nu ajung, chiar dacă viaţa mea este în întregime la dispoziţia Ta.

Lăudat să fii pentru că m-ai trecut de la moarte la viaţă, nedemn cum eram şi mi-ai dat bucuria părtăşiei cu Tine şi dragostea Ta.

Depărtează de inima mea tot ceea ce ar putea să ţi se împotrivească Ţie, locuieşte şi domneşte în mine.

Doamne, a fi aşezat la picioarele Tale este infinit mai bine decât să fii aşezat pe cel mai înalt tron de pe pământ, pentru că aceasta înseamnă a fi mereu cu Tine, în Împărăţia Ta veşnică!

Şi acum eu mă dăruiesc Ţie ca o jertfă vie.

Primeşte-mă în mila Ta şi foloseşte-mă în lucrarea Ta, acolo unde vrei Tu şi după cum vrei Tu pentru că Tu eşti eu şi eu sunt Tu.

Tu ai luat acest pumn de praf şi m-ai făcut în chipul Tău şi mi-ai dat dreptul de a deveni fiul Tău.

Onoare, laudă şi glorie să-Ţi fie aduse din veşnicii în veşnicii!

AMIN

Totul despre cîrtiţe (I)

Dragii mei, cînd scriu “dormitor” înţeleg lucruri intime din viaţa unui creştin; camera copiiilor semnifică felul în care îi educ şi modul în care aceştia îmi răspund- toate acestea rămîn ascunse şi aşa trebuie să fie, spun eu, ochilor indiscreţi. Contul în bancă şi beciul sunt cele pe care Domnul le spune să nu ne îngrijim de ele, că ni le dă El zilnic ( un exemplu: eu, împreună cu Carmen, avem pe card aprox. trei mii de euro în total. Asta este toată averea noastră, material vorbind. Avem servici şi suntem relativ sănătoşi- Domnul fie binecuvîntat. Nu avem datorii la bănci. Consider că avem mai mult decît mulţi alţii, care nu au ce pune pe masă ). Ce cheltuieşte omul are importanţă, pentru că îi poate defini gusturile. Dacă face “modă” e una, dacă are un PC sau mai multe relativ performante- cazul nostru- e alta, şi nu spun că un caz e mai bun decît celălalt! … şi tot aşa. Evident că nimeni nu e dator să dea “raport” cuiva despre starea lui materială sau despre felul în care îşi cheltuie banii. Ceea ce am vrut să spun a fost că, dacă te ştii trăind în lux, las-o mai moale cu discursul populist şi nu mai face pe flămîndul cînd tu o ţii doar în somon.

Biblioteca şi sufrageria: dacă sănătatea spune că trebuie să bei un pahar de Porto, după sfatul lui Pavel către discipolul lui drag şi anemic, nu te “da mare” cu morala, spunînd că tu nu vei mai bea vin decît atunci cînd va reveni El; dacă mie îmi place să mă duc la plajă şi să înot, dacă asta am făcut de mic, fiind mai mult brăilean decît bucureştean, cum mi-ar sta să spun, ca Vlad: nu vă duceţi la mare!? El are dreptul să vorbească, eu nu! Nu spun că eu sau el avem dreptate!…

Biblioteca: dacă tot vezi că unul îţi dă citate tot din Cioran şi Nietzsche ca să-ţi demonstreze că tu nu ai discurs evanghelic, că vine nenea Yoghi şi nu ştie cu cine discută, înseamnă că biblioteca în care citeşti “te-a ascuns”, te-a capturat, iar Evangheliile au devenit o chestie “fumată” pentru tine. Dacă îţi place să-l citeşti pe Mănăstireanu şi alţi ecumenici, spune-o- “asta e biblioteca mea”. Eu consider că textele care te împing la ecumenism sunt pentru suflet echivalentul revistelor cu femei goale pentru adolescenţi: o porcărie periculoasă.

Un miel “săpat” de cîrtiţe.

Măştile: am fost şi revoltat şi dezgutat de faptul că acelaşi om poartă două pseudonime, că am fost criptosecurişti şi acum am devenit “criptolumeşti”, împrumutînd sistemul ascuns al blogului, în loc să avem tendinţa de a fi noi mai limpezi decît alţii, cei pe care îi tot încurajăm, golanii perverşi cu limbaj monstruos.

Dancos a scris despre mangaloyd, spunînd cît de periculos este. Nu pot să fac trimitere la comentarii postate de mangaloyd în alte părţi, ca să demonstrez cîtă dreptate are Dancos, în spiritul evangheliei, în a-l ţine deoparte ca pe cîinii turbaţi zen pe batjocoritor. Zadarnic însă, din moment ce pe unele bloguri evanghelice se simte ca acasă, ciudatul acela. Iar pe Dancos, cine să-l mai asculte… poate pentru că este prea explicit, prea “de-al nostru”.

Asta este MASCARADA de care am vrut să scriu mai ocolit dar cred că trebuie să o fac în limbaj direct.

Masca de sticlă

Am început să vînd pe gratis pereţi de sticlă transparentă pentru casele voastre de creştini, creştinilor! Fac şi reducere pînă la 50%, totul e mai mult decît gratis!

Casa creştinului ar trebui să aibă unii pereţi de sticlă. Sufrageria şi biblioteca, bucătăria şi garajul, beciul. Sunt şi locuri ascunse, cum este dormitorul şi camerele copiilor, baia şi locul unde te rogi seara. Acolo sunt locurile unde intimitatea trebuie să fie respectată. Garajul, grajdul, contul în bancă, averea, cîştigul şi risipa- toate acestea trebuie să devină publice, pentru că un creştin trebuie să fie transparent aşa cum este casa lui. Nimeni nu te şantajază pentru ceea ce se vede.

*

Înainte de Paşte am vrut să programăm gărzile în amărîtul de spital unde lucrez, unul din mai ştiu eu cîte prăpădite de spitale mai are ţara asta.

“- Lasă, bă, dă-le încolo de gărzi, că vine luna mai şi sunt multe libere, mai vine şi ‘Constantin şi Elena’, deci, vezi… unde să le mai schimbi. Dă-le-n … de gărzi, las-o baltă! “

Şi apare sticla de whisky pe biroul managerului general, la 9 dimineaţa, înainte de vizită.

“-Bă, tu de ce nu…? Ia mă şi tu un pahar cu noi, că nu ţi-o sta în gît!”

Bea managerul, bea directorul medical… Tu nu bei, nu pentru că e nouă dimineaţa, nu pentru că te miros bolnavii, pentru că nu “rezişti la tărie”, pentru că e absurd şi te cuprinde greaţa şi scîrba de toate sau pentru că eşti creştin, ci pentru că vrei să fii un creştin cu o casă cu pereţii transparenţi: biblioteca, din care se hrăneşte sufletul său, din care se aude muzica pe care o asculţi, sufrageria din care se vede ce mănînci şi cum te rogi înainte de a te aşeza la masă cu nevasta sau singur, într-o dureroasă rugăciune a plinătăţii cu El.

România laică, România de zi cu zi, aceea a falsului, a corupţiei, a nemuncii, a şpăgii pe care o aşteaptă cu toţi. Ai omul tău acolo, care are portbagajul lui, familia lui, casa lui cu pereţii prin care nu se vede cum bea, cum înjură sau cum îşi bate nevasta.

Dar în ce constă curajul tău, creştinule? În pseudonimele ultimei mode? În criptograma zvîrlită unor oameni care aşteaptă mărturii, dezvăluiri şi limpezimi, în carnavalul lunii măştilor de mai?

*

Întrebare: Cîţi dintre tinerii bisericilor noastre s-au botezat în perfectă cunoştinţă de cauză a ceea ce fac?

Cîţi oare au fost mînaţi de impulsul de a face plăcere familiilor lor, căutînd apoi, în mod stîngaci şi sub adăpostul anonimatului, o viaţă a limbajului libertin- sau liberal, pe care au fost nevoiţi să-l abandoneze înainte de vreme, ca să nu supere pe mama şi pe tata? Ce pot să mai spună cînd sunt încurajaţi să “accepte” jocul de ruletă rusă a Internetului, cînd nu poţi şti dacă sub un nume fals, oricare ar fi acela, nu se ascunde un rînjet de frate sau un surîs de drac? Să-l sărbătorim pe fratele meu care a devenit o mască! O mască frumoasă, de nerecunoscut… Domnul să-l întărească pe fratele meu, Masca… Negăm tainele bisericii, pentru a ne bucura în umbra tainei noastre.

Întrebare: A plecat oare cineva de la Oradea pentru că începuse planul său pervers de ecumenizare acolo?

E oare “da”? Sau poate că e “nu”? Există vreo mască care să poată să răspundă sau una să merite răspunsul? “Nu da”, invariabila formulă a concreteţii …

Copacul, cu ramurile desfrunzite şi contorsionate sec, are elocvenţa gestului, dramatismul unei existenţe în toamna ei, în iarna împăcării vrajbei sale cu Dumnezeu; indiferent de vîrstă, pentru că şi copacul tînăr are o toamnă a desfrunzirii sale.

Oare nu “între frunza ce cade şi ramura goală, moartea se circumscrie cu un gest de extatică boală”? Întîi o moarte, apoi o viaţă în Lumină…

Uneori, primăvara, suculentul frunziş al plantelor tinere şi obraznice, cu ramuri piţigăiate şi culori zburlite, arată o lume în formare, o lume a ucenicilor vrăjitorilor cuvintelor- balsam, aşternute deavalma peste rana botezului neînţelept…

Evanghelicilor, nu botezaţi copiii mici de mici şi nu-i pociţi!

*

M-am spijinit de tocul uşii si le-am spus:

„Gaşcă de beţivi, pentru valiza de bani pe care o luaţi trebuie să şi munciţi cinstit şi la vedere.”

şi abia atunci m-am îmbăiat în ura lor. A fost o provocare pentru toţi, venită din lumea mea, din lumea negustorului pereţilor de casă din sticlă transparentă.

Fineţea răstignirii prin dispreţ

I.

În China de astăzi nu există nici o biserică liberală. Sunt peste 60 de ani de la instaurarea comunismului în China şi cele aproximetiv 10 milioane de creştini chinezi au avut de suferit tortură, lagăre de reeducare şi moarte de martiri, încă din primii ani de la instaurarea terorii maoiste.

Au trecut anii. Biserica s-a ascuns în subterană. În China nu există nici biserică liberală, nici despre ecumenism nu se vorbeşte. Creştinii au fost de multe ori rupţi de lîngă familiile lor, ucişi sau mutilaţi dar au găsit resursele nebănuite de a se aduna în casele conspirative ale lui Dumnezeu, în casele credincioşilor Lui.

După 60 de ani de teroare comunistă, numărul creştinilor s-a înzecit; sunt ascunşi peste 100 de milioane, dar poate sunt mai mulţi. Toţi aceşti fraţi ai noştri, toate aceste surori ale noastre se întîlnesc în grupe mici, intonînd cîntările în şoaptă, ca să nu atragă atenţia informatorilor. Bibliile, insuficiente ca număr, sunt de multe ori împărţite între mai mulţi credincioşi iar textele care revin fiecăruia sunt învăţate pe de rost. Atunci cînd se întîlnesc, recită fiecare pasajele pe care le-a avut de memorat.

Cînd o biserică predică o Evanghelie pentru care membrii ei sunt gata să moară, aceea este singura biserică ce poate îndura persecuţii de orice fel. Cuvintele unei biserici prigonite, ale unei biserici în suferinţă, aşa cum este cea din China de ieri şi de azi, au un alt parfum, o altă putere, o putere pe care cuvintele dezbrăcate de suferinţă nu le vor avea niciodată.

Tragedia creştinilor din ţările musulmane, cu oameni care-şi pierd locurile de muncă, care sunt urîţi de familiile lor şi pe care societatea îi alungă; creştini daţi morţii şi torturilor…

Spunem că am intrat în epoca postmodernă dar eu vin şi adaug că ceea ce e mai dureros este că Europa a intrat în epoca postcreştină.

II.

Citind comentariile unor creştini evanghelici români, apărute pe blogul lui Marius, la comunicatul dat de acesta, în care explică motivele care l-au determinat să retragă o anumită postare anterioară despre Domnul nostru Isus Cristos, gîndul mi-a fugit spre biserica din China acestor ani şi la cît de departe de adevărata biserică a lui Cristos suntem noi, cei din ţările libere, democratice. Am învăţat o lecţie cumplită: toţi aceşti tineri, care şi-au pirdut orice urmă de respect pentru cei mai în vîrstă decît ei, pentru surorile lor în Domnul şi care fac „liste” cu cei plăcuţi lor şi „liste” cu cei pe care îi arată cu degetul, cu aceia pe care ei nu-i plac. EUL lor se simte murdărit, LOR nu le e pe plac o serie de surori şi fraţi în Cristos, care, în fond, trebuie să placă LUI şi numai LUI, pentru că nu s-a mîntuit nimeni decît în Cristos. Acea listă a fost moderată de Marius dar eu o voi da spre citire dacă acel om care a scris-o acolo mi-o va trimite şi, dacă numele meu nu va fi în capul ei, mi-l voi trece singur.

O frază a unui alt om mi-a arătat la ce distanţă spirituală suntem unii de ceilalţi şi ce statură au bisericile noastre care poartă povara unui asemenea dispreţ, a mîndriei şi a aroganţei.

„Va multumim pentru hrana sufleteasca pentru care Dumnezeu sa va binecuvinteze cu sanatate deplina si putere de munca pe ogorul evengheliei. Nu luati in seama cioturile si nici semidoctii care au o spoială de cultura. Daca nu era invierea lui Isus ne inchinam toti lui Zamolxis. Daca Pavel avea un computer ar fi scris 1 Cor.15 ca Dvs. Este rergretabil ca avem prea multi saraci….cu duhul iar printre ei mai sunt si ipocriti.”

La fel de sumbru mi-a sunat în urechi acest al doilea text, al cărui autor nu poate fi bănuit de frivolitate- în sensul cochetării gratuite cu limba română- şi nici de avînt juvenil. Dar sentinţele sunt de cele mai multe ori lapidare, împuşcătura unei arme:

“Marius, exista apa plata si apa cu sifon (minerala). Tu izvorasti acidulat si asta irita pe unii. N-ar trebui sa alegem intre apa chioara si apa cu proprietati curative. Fiecare isi are rolul ei …”

O soră a comentat acest pasaj, după părerea mea într-un mod remarcabil, probabil o soră de pe lista neagră:

“Dar ce ziceti despre APA VIE? poate ca o alegem pe Aceasta!”

O replică fără răspuns, într-o lume mică, tot mai mică, în care a cita din Biblie, a devenit o povară pentru mulţi, o imposibilă povară.

Hermeneutica lui Hieronymus Bosch, o lume în care neînţelesul a devenit pe zi ce trece tot mai înţeles. O lume în care fiecare înţelege ce pofteşte sau doar pofteşte, fără să înţeleagă de ce…

III.

Am plecat din China, am coborît băile acidulate dar tot n-am ajuns pe ultima treaptă, cea mai de jos. Acolo de unde ţîşneşte, rînjind, o altă apă, pe care nu o defineşte teologic explicit, pe caz concret, nici Uniunea Baptistă Română, nici Creştinii după Evanghelie: e apa moartă a ecumenismului. Dănuţ Mănăstireanu, care după părerea mea este un astfel de caz, confiscă numele de „evanghelici” şi îl asociază cu cel de „ecumenism”, salutînd apariţia unei noi blasfemii, un blog numit „Iaşiul evanghelic” dar, mai ales, acea „Invitaţie la Seratele Onesimos” la care domnia sa are tupeul să pretindă că reprezintă evanghelismul ieşean. Nu pomeneşte de vreo excepţie, de o posibilă adunare Creştini după Evanghelie” sau baptişti care să nu fie de acord cu generalizarea de care vorbeam. Dacă şi aceştia sunt de acord cu domnul Mănăstireanu, atunci să le fie şi lor ruşine dar mă îndoiesc să fie aşa. Dacă pînă acum era doar pe bloguri, pe la „Agora”, pe blogul personal al domnului DM, unde în fond poate să scrie ce pofteşte, acum mizeria a ieşit la suprafaţă sub forma de afişe, lipite pe gardurile şi aşa mutilate de mutrele unor politicieni români în campanie electorală, şi care sunt, în mare lor majoritate, nişte nulităţi şi nişte preacinstiţi hoţi de buzunar public.

Închei cu programul unuia din afişele despre care nu mai am ce comenta.

„ În aceeaşi serie a acestor manifestări vor urma:

1. Comunitatea evanghelică, Moderator: dr. Dănuţ Mănăstireanu, Invitat: dr. Dorin Dobrincu
2. Comunitatea iudaică, Moderator: dr. Dorin Dobrincu, Invitat: profesor de la Universitate
3. O întâlnire ecumenică cu invitaţii din seratele anterioare. Se va discuta despre viitor şi relaţiile dintre aceste comunităţi sau despre contribuţii viitoare ale fiecărei comunităţi. Moderator: dr. Dănuţ Jemna.

Prima serată a fost despre comunitatea ortodoxă.

Vă aşteptăm!”

şi

“A doua serată, care are loc marţi 6 mai, ora 18:00, este despre istoria şi contribuţia spirtualităţii romano-catolice la dezvoltarea oraşului. Invitat este Pr. Cristinel Farcaş, profesor de istorie a Bisericii la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi şi membru al Departamentului de Cercetare Istorică din cadrul Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.”

Dragii mei, suntem aşteptaţi, după cum vedeţi, la ospăţul lor, al celor ce pregătesc calea înşelătorului, a lui Antihrist. Vă rog să nu vă duceţi pentru că voi sunteţi deja la masa Altuia, mîncaţi din bucatele Altuia, iar pe invitaţia voastră a stat scris un text sfînt, o pildă a Mîntuitorului nostru iubit: sunteţi în sala de ospăţ din Matei 22, 1- 14.

Scumpii mei, să aveţi poftă bună! Şi n-o spun eu, ci aşa ne urează Dumnezeu.

Neînţelesul zbor al naşului

Am avut zilele astea două şocuri: unul a fost pricinuit de Postările de la Aleşd, cu toate comentariile bunului nostru prieten şi coleg de luat pumni în toate zonele şi din toate sferele; celălalt şoc l-am simţit tot la mare înălţime, privind Noua Cetate Neamţ.

Tot citind şi croşetînd cu lăncile alea două cînd un ochi la vesta anti-glonţ a lui Marius, cînd alt ochi la mănuşile lui Pety, mi-au ajuns la ureche voci de tinere vlăstare crescute din ramura cea mai modernă a creştinismului evanghelic aleşdian: “Vezi, vezi ce trist spectacol…!” i-a susurat ea lui, privind măcelul pascal în plină şi duhovnicească desfăşurare. El nu i-a răspuns simplu, cu neinspiratul “Da, văd!” ci n-a putut răbda şi a scris multe texte, pe multe cărămizi, pe care le-a aruncat în grămada de luptători din care nu se puteau deosebi soră de frate, lumesc de ceresc. De cîte ori îmi înmoaie oasele vreun verb al acestui tînăr om al sălilor de sport, tot îmi vine să-l întreb, ca-n vechime, Dumnezeu pe Cain, ce-a făcut cu fratele său Remus, dacă tot cu texte de-astea i-a venit de hac şi lui. Tot acolo am dat de Ciprian, care între bisturiu şi lance (armele numite de el ) a ales biciul Domnului, considerînd pe bună dreptate că toţi am merita corecţia asta pe spinare, cam toţi blogării. Nu-mi este clar dacă tot aici sunt incluse şi surorile, dacă dintre ele trebuiesc bătute numai cele autohtone sau şi cele de pretutindeni.

Dintre toţi, eu cu doctoru’ Cipri m-am înţeles cel mai bine în focul luptei cu psihologia: numai el a pus o vorbă bună pentru mine şi i-a zis că sunt milos şi bun la suflet, evident aceste calităţi fiind atît de bine ascunse încît nu pot fi văzute cînd sunt în plină acţiune; şi cum sunt mai tot timpul în plină acţiune… Prin încăierarea de acolo l-am zărit pe bietul Vlad, căruia vreau să-i spun cu acestă ocazie “Hristos a înviat!”; spun “bietul”, pentru că a luat o papară istorică mai rău decît mine în povestea sosiei, în “Cazul Calatorru”; şi-i mai spun “bietul” pentru că a luat batjocura degeaba, sosia nefiind departe de original, asta după ce am citit ce banc a postat îndrăgitul poet cu ocazia Paştelui, un banc cu un pastor microbist…

Evident, nici basmaua nu a fost uitată, nici ţinuta în adunare dar “din păcate” s-a vorbit despre ele doar în treacăt, din lipsă de cvorum, majoritatea fiind teleportată cu mintea în secolul întîi, unde se uitau chiorîş la ce li se părea lor că ar fi Isus şi ceata Lui.

După două zile în care nu mi-a tihnit cozonacul dar cu mielul m-am descurcat binişor, în care am privit cum zboară Marius - el aşa spune, că zboară, înalt şi neînţeles - şi m-am înfuriat numai văzîndu-l cît de mulţumit şi dolofan de sine este, m-am rugat să nu strivească toată rostopasca la aterizare şi mi-am amintit brusc şi fix de cine altcineva decăt de Ecumenos, neuitatul meu prieten, şi de rugăciunea celtică din gura blogului său din zilele trecute ( trebuie să ştiţi că ecumenicii şi sincretiştii sunt morţi după celţi, nu eşti “cool” dacă nu spui o celtofabulă de la mama lor ). Mi-am spus să încerc ceva similar, o poveste nemţeană în imagini, pentru că, privind schelele Cetăţii Neamţ, mi-am amintit şi de o vorbă a lui Barzilai încă neapusă. Mi-am zis:

“Lasă-l să construiască! Dacă greşeşte, tot el o să facă la loc totul. Şi mai ales El. Amîndoi, pentru că uneori se înţeleg. E adevărat, schela e comună, dar Biserica e a Domnului, iar El nu greşeşte niciodată.”

Scumpilor, acum a venit momentul să închei cu pozele pe care le-am făcut acum două zile, în care este vorba despre hermeneutica Noii Cetăţi a Neamţului, privită printre codiţele florilor de rostopască.

A început atacul Cetăţii Neamţ. Dacă polonii nu i-au venit de hac, banii Uniunii Europene o să o pună jos. O să pună jos ce era autentic în ea, pietrele alea vechi şi verzui pe care le vedeţi aruncate lîngă fiara 4X4 din imagine. În locul lor sunt puse pietre noi, de fabricaţie recentă, gălbui cum e caşul de mai de pe aici. Minunatul caş de mai cu ceapă verde şi mămăliguţă caldă… Ce e vechi nu mai e bun, cică nu mai ţinea atîtea sute de ani cît să ne bucurăm de ea, de Cetatea Neamţului. Omida aia portocalie din planul îndepărtat face parte din cavalerii kitch-ului. Tehnic, nu ştiu ce face dar e clar că intră-n ochii tuturor.

Mocirla din care a ieşit Cetatea este alimentată tot mai des de ploile noii clime. Toată luna plouă. Au luat căsuţa paznicului de la poale şi fac alta nouă în vîrf, cu wc lux, cu acoperiş de sticlă. Tot proiectul de întinerire a vechilor locuri costă un morman de bănet, pe care îl primim din Europa. Au scos afişele pe care scria “aici a fost cuhnia“, sau, “aici era sala de de arme” sau “sala de consiliu“, pentru că vor reconstitui, ca pe calculator, totul aşa cum a fost, doar că va fi nou, lucitor şi postmodern. S-au pus în pielea celor de atunci şi vor face o Cetate pe gustul lor. Evident că va semăna cu cea veche dar nu va mai fi tot ea. Ea zace în mormanul de pietre, ca nişte ochi verzi la poalele cetăţii.

Acolo, pe schelă, am descoperit acasă că era un patriot român, generic cufundat într-un somn istoric. E încercuit cu galben. Aşa doarme omul, fiecare în biserica lui, pe schela lui, la munca lui, pe blogul lui. Construieşte dormind şi se visează luptînd.

Perspectiva “mică”, joasă şi medicamentoasă a rostopascăi, lîngă o bancă tipic românească. O bancă şubredă, pe care te aşezi doar pe jumătate, incomod şi umed, rămînînd murdar pe viaţă, dar cu vedere la trecutul mare şi la kitch-ul viitor.

Cam aşa ar descrie cineva, vorbind despre sine: pe acest om îl cunosc de 54 de ani şi nu ştiu ce are cu mine, ce rău i-am făcut, din moment ce ne-am făcut studiile împreună şi, fie că vrem, fie că nu vrem, peste prezent tot se aşază kitch-ul, ca praful, peste tot ce am avut bun în trecut, aşa că ce rost mai are lupta cu tine însuţi. Dar voi să nu vă temeţi, umbrela e doar pentru ploaie acidă şi pentru ecumenicii bazici. Despre naş, numai de bine!

Parfumul minunat al ereziei

Anul acesta, după 581 de ani de la dezgroparea oaselor lui John Wycliffe, în aprilie 2008, catolicii au dezgropat şi rămăşiţele pămînteşti ale lui Padre Pio.

După 42 de ani de la moartea sa, pe John Wycliffe l-au găsit catolicii numai bun să ispăşească, să simtă durerea excomunicării, să se simtă proscris. Catolicii au o politică ciudată privitoare la morţi şi la ceea trebuie să faci cu ei.

După exact 40 de ani de la moartea sa, Padre Pio a fost scos din mormînt, pus într-o raclă de sticlă şi dat spre adorare. Fusese sanctificat de Papa Ioan Paul al II- lea în anul 2002. Anul acesta, cel al dezgropării capucinului, în preajma Paştelui nostru, marchează cei 90 de ani trecuţi de la apariţia stigmatelor pe mîinile şi picioarele lui Padre Pio. Este celebru pentru mirosul minunat pe care corpul său, pe cînd era în viaţă, îl degaja în mod miraculos, un miros parfumat. Sîngele său pus în eprubetă, mirosea la fel!

Padre Pio. Mormîntul său de la San Giovanni Rotondo este cea mai vizitată locaţie religioasă, după icoana Fecioarei din Guadelupe, Mexico. Numărul de călugări şi călugăriţe din Italia scade de la an la an şi multe din clădirile lor de ev mediu şi Renaştere sunt transformate în hoteluri de cinci stele. “Turismul religios” mai umple buzunarele Vaticanului, deşi Papei nu-i place asocierea celor doi termeni. Concepţia actuală este că afacerile şi religia creştină trebuie să meargă mînă în mînă. Gurile rele spun că stigmatele au fost făcute cu acid sulfuric de Pio pe cînd era în mănăstire iar mirosul parfumat venea de la folosirea abundentă a apei de colonie. Fiind protestant, nu cred în stigmate, în icoane făcătoare de minuni, în icoane ca plîng, în cultul morţilor şi miraculoasa acţiune a moaştelor, aşa încît nu mă pot pronunţa obiectiv asupra acestor bîrfe privind stigmatele şi parfumul celui mai îndrăgit sfînt din Italia. ALĂTURAT, se poate vedea imaginea Icoanei Fecioarei din Guadelupe, devenită un simbol al Mexicului şi un obiect de veneraţie turistică.

În 1384 murea John Wycliffe. După 30 de ani de la moartea sa, la Conciliul de la Constance, Wycliffe este considerat eretic, cărţile lui sunt arse şi se hotărăşte deshumarea sa. După alţi 12 ani, deci la 42 de ani după moarte, oasele lui Wycliffe sunt scoase din mormînt, deoarece catolicii au avut o politică ciudată privitoare la morţi şi la ceea ce trebuie să faci cu ei. “Stigmatele” lui Wycliffe au fost: traducerea pentru prima dată în limba engleză a Bibliei, concepţiile sale despre cum ar trebui să fie Biserica lui Cristos şi slujitorii ei şi ce ar trebui ei să facă pentru a împlini Cuvîntul lui Dumnezeu. În esenţă, el spunea că biserica trebuie să fie săracă, averile mănăstireşti secularizate, Papa să-şi vadă de treburile lui şi să lase politichia deoparte iar slujitorii bisericii, săraci şi ei ca pe vremea Apostolilor, să propovăduiască Evanghelia din casă în casă pe la toţi săracii lumii. Wycliffe era celebru pentru mirosul său de eretic. Catolicii spuneau că şi oasele lui miroseau a erezie.

John Wycliffe, omul al cărui parfum nu a plăcut Vaticanului. Nu se cunoaşte nici o biografie a sa, scrisă de contemporani, în care omul Wycliffe să fie portretizat în amănunt.

După 40 de ani de la moarte, lui Padre Pio Vaticanul i-a făcut o mască de silicon aidoma chipului pe care-l avusese, au ataşat-o rămăşiţelor sale preparate după o reţetă anume la Santa Maria delle Grazie şi se estimează că vor veni peste 7 milioane de vizitatori să-l vadă pe Padre Pio cum doarme cu masca pe craniu.

După 40 de ani de la moarte, John Wycliffe a fost dezgropat iar oasele sale au fost arse după o reţetă ştiută de Vatican. Cenuşa au aruncat-o în rîul Swift şi au estimat că n-o să-l mai vadă nimeni, niciodată.

Vaticanul la lucru: reţeta de ardere în cuptorul fără microunde a osemintelor lui Wycliffe, într-un reportaj de la faţa locului, din anul 1427.

Cardinalul Jose Martins, cel care a condus operaţiunea de deshumare a lui Padre Pio, a comunicat credincioşilor săi catolici: “Astăzi vom venera acest corp, deschizînd perioada pelerinajului.”

Papa Martin al V-lea, cel care l-a dezgropat pe John Wycliffe şi l-a făcut scrum, nu se ştie ce a spus.

“Noi nu le-avem cu venerarea morţilor, dar facem mulaje de ceară, cum i-am făcut şi Papei Ioan Paul al II-lea, cum am făcut şi chipul de silicon al lui Padre Pio. Noi suntem cei mai buni din lume.” – dar asta au spus-o englezii la sfîrşitul lui aprilie 2008.

Să ştiţi de la mine, cea mai bună politică a morţii se face tot în parfumeria Vaticanului: dacă nu miroşi corespunzător, te-ai ars sau…  te-au ars!