Predica de pe munte, în minutul 103

„Dacă mîna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă” – Matei  5: 30

Aceste cuvinte le spunea Domnul, mulţimilor aşezate în jurul său, în urmă cu două milenii, în ceea ce s-a numit după aceea Predica de pe munte, “esenţialul”  creştinismului.

Acest îndemn ar fi fost salvator pentru Thierry Henry. E adevărat,  a furat Irlanda cu mîna stîngă şi un om ca el ar putea invoca acest amănunt: nu cu dreapta, oameni buni, nu cu dreapta… O fi citit Thierry Biblia vreodată? Şi dacă a citit-o, ce mai contează în faţa gloriei: să califici Franţa la Turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal din 2010.

Apoi, a recunoscut, după meci, că a pasat cu mîna, ca la volei, unui coechipier şi acesta nu a îndeplinit decît o formalitate, introducînd mingea în plasa porţii adverse, în minutul 103, în prelungiri.

Thierry… Un jucător miraculos! L-am admirat ani de zile pentru geniul său, am suferit cînd nu a fost convocat la trecutul campionat european şi m-am bucurat să-l văd la C.F. Barcelona, echipa mea favorită. Un om la sfîrşit de carieră, în care a cîştigat cu Franţa tot ce-şi putea dori un jucător: campionatul mondial şi european.

Coborîrea la Putere

Unul din atributele puterii este secretul, cu care aceasta se învăluie.  Preşedintele este şeful CSAT, controlînd serviciile secrete, avînd, practic, acces imediat la aceea lume pe care omul de rînd nu o va cunoaşte niciodată cu adevărat.

Povestea cu dosarele care vor fi făcute publice după un mare număr de ani este un basm în care nu mai cred decît  naivii. Ele se vor deschide, fireşte, dar cheia în care se pot citi va rămîne definitiv pierdută, odată cu filele revelatoare din cuprinsul lor.

Secretul este apanajul puterii,  iar deţinătorul lui este vrăjitorul principal al societăţii, şamanul de deasupra intereselor plebee de partid. Există un sistem piramidal al secretizării şi, cel puţin pentru oamenii care mai cred în democraţia la vedere ca sistem politic actual, are în vîrful ei pe preşedintele ţării.

De la înălţimea aceea, personajul dominant din societate poate manipula pe oricine, el fiind deţinătorul informaţiei de substanţă.

Trădătorii au fost inventaţi pentru ca puterea să sîngereze, să piardă din secrete. Ei atacă revoluţionar,  chemîndu-l pe cetăţeanul preşedinte la ordine, făcîndu-l să vorbească, ceea ce este un nonsens, deoarece adevărata putere este tăcută prin esenţa ei. Puterea nu divulgă, ea se izolează, se însingurează, cum spunea Canetti, pentru a-şi păzi comoara cea mai de preţ: secretul.

Un palavragiu, un individ care se bate pe burtă cu toţi, invocînd o transparenţă totală, mimînd un populism dezgustător, în genul lui Sorin Oprescu, nu va cîştiga niciodată puterea, pentru că poporul îl va amenda, oricît de ahtiat ar fi el după lucruri ascunse, pentru că s-a învăţat să respecte pe cei care deţin cheia misterelor.

Ziua de după

Consideraţi că alegerile au avut loc cu multe zile sau săptămîni în urmă, că le-aţi depăşit. Oricum, veţi vedea că  n-are nicio importanţă cine a ieşit învingător.

Să presupunem că aţi merge pe drum cu cel ales, aşa cum au făcut ucenicii pe drumul spre Emaus, în urmă cu două mii de ani, cu Alesul lor.

L-aţi invita în casă pe al vostru? Aţi cina cu el? Aţi pleca cu el? Aţi avea părtăşie, adică aţi face schimb de dragoste fără interes personal? Voi poate că da, dar el, alesul vostru? Ce adevăruri v-ar spune acesta, care să vă schimbe viaţa în bine? Cîtă încredere aţi avea în povestea lui de după?

Isus făcea trimitere mereu la vorbele spuse de El, dinainte de Crucificare şi Înviere.

“Iată ce vă spuneam cînd eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.”  Luca 24: 44.

Bălţata românească se întreabă: Eu cu cine montez?

Este oare poporul român  o masă anume de oameni, definită prin anumite trăsături specifice, prin anumite nevoi,  deosebite de a altor neamuri? Are el anumite obiceiuri aparte de ale  celorlalte?

Să vă dau un exemplu: Amos Oz spunea că evreii şi islandezii sunt popoarele care citesc cel mai mult. Ce s-a întîmplat cu Islanda, nu aş vrea să se întîmple cu Israelul, deşi nu cred că de la numărul mare de cărţi citite li s-a tras. Poate că a fost un popor mai visător decît altele- cine-l ştie…

Cînd este vorba despre poporul român, moda ultimilor ani este de a-i găsi defectele. Asta ţine tot de făţărnicia celor care văd păcatul aproapelui cît vaca lui Stalin. Păcatele poporului român sunt umflate de noii Stahanov. E vremea vacilor grase, dar cam păcătoase. E timpul mulsului facil, fără să mai speli ugerul, fără argumente.

La alegeri, în timpul campaniilor electorale, se dovedeşte că nu poporul român e defect, nu vaca e nebună, ci văcarul, gospodarul, care i-a dat păşune proastă şi a bătut-o cu parul pentru că nu a stat cînd trebuia la taurul de la Bruxelles.

Mai sunt lucruri pe care vaca nu le-a dat, mai sunt islazuri de cumpărat, iar laptele a devenit subţire şi decolorat ca apa plată. Din plată-n plată, aşa o ducem de douăzeci de ani încoace.

Lecturi interzise (6) Fanaticul

De cînd sunt creştin, prima boală cu care m-am procopsit a fost fanatismul.

Cred că de multe ori ceea ce numim “dragostea dintîi” nu este altceva decît un sîmbure al acestei stări numite fanatism. Dacă percepi exact locul pe care-l ai în comunitate, că eşti o părticică dintr-un mare tot ce se numeşte biserica vie, sunt şanse să scapi de fanatism.

Problemele încep în momentul în care te consideri unic, deosebit, ales, a toate ştiutor, şi ai tentaţia să zdrobeşti pe oricine nu e de aceeaşi părere cu tine, cu felul în care descifrezi tu Cuvîntul lui Dumnezeu.

Cu cît eşti mai detaşat de lumea în care trăieşti, cu atît mai greu este să te vezi pe tine altfel decît bun, iar pe celălalt, rău, păcătos şi un pericol pentru toţi neştiutorii care îl înconjoară.

Există cărţi care te pot lecui, dar ai tendinţa să le eviţi ca pe otravă, pentru a nu-ţi contamina dreapta credinţă.

În cazul meu, lucrurile au stat un pic mai diferit, dar nu cu mult. Eu citisem cîte ceva înainte, dar am considerat că aceste  lucruri nu-mi sunt de folos. Inconştient, am încercat să uit toate reperele anterioare, pentru că am ştiut că sunt un om nou, născut din nou, aşa încît am aruncat nu numai apa din covată, ci şi sugarul din ea.  Au urmat vreo doi, trei ani în care sămînţa fanatismului a dat cîteva roade, pipernicite, ce e drept, dar suficient de iuţi la limbă, cît să nu-mi fie ruşine de progresele pe care le făceam.

Orice fanatism trece prin judecarea aproapelui, aş putea să spun că începe cu asta. Urmează o lungă perioadă de totală lipsă de imaginaţie.

Lecturi interzise (5) Paparazzi

Mă bucur că există atîtea căi de abordare, diferite unele de altele, a tot felul de probleme din societatea noastră, fie ele culturale, medicale sau religioase. Pe bloguri se schimbă păreri, se avansează teorii, interpretări asupra unor teme tot mai diverse.

Se scrie mult, se citeşte puţin.

Polemica este cea mai urmărită, pentru că lasă o umbră de speranţă  că lucrurile şi oamenii pot fi priviţi pînă în cel mai intim cotlon al existenţei lor. Lumea se teme că cel de lîngă ea ascunde ceva.

Simţi cum gradul de suspiciune e tot mai ridicat, cu aerul vibrînd de teamă.

Ne izolăm din ce în ce mai mult, ca un continent care se fragmentează. Devenim tot mai singuri, plutind pe mări de cultură tot mai ceţoase, antrenaţi în furtuni de dezbateri sterile, din care nu scapă nici Dumnezeu, sau mai ales El.

Cronici mondene (20) Blogville

Gustul este excesiv iar culoarea stridentă, într-o curte a miracolelor suspect de mută la spectacol. Dumnezeu văzut sărac cu toţi, bogat cu sine, iar clicurile pirogravînd  în zaţul tuturor, ghicind ratări şi non-vocaţii. Pare un Prometeu ciudat, dezlănţuit anapoda, pe stînca propriilor  succese.

Se vrea un Lars von Trier, schiţînd un Blogville cu străzi ciudate şi întretăiate-n sine, dorind să fie tot, împletind poruncile, dănţuind tablele  legii. Paharul cu urmele buzelor  e revărsat de atingerea unei lacrimi cu greutatea unei perle false.

Arzînd  pe cei din jurul său,  petale,  prin foc grecesc şi scufundînd corăbii  ce-i  dănţuie zenitul…

Lecturi interzise (4) Omul de la Secu

De ce acolo şi atît de tîrziu?

Eteria a fost o societate secretă, înfiinţată la începutul secolului al XIX-lea , la Odesa, de un poet grec revoluţionar, Constantin Rigas. Modelul l-a reprezentat francmasoneria, iar ţelul ei era eliberarea creştinilor şi mai ales a grecilor,  de sub otomani. Conducătorul era Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor al Munteniei, Constantin Ipsilanti. Alexandru era general în armata rusă şi aghiotant al ţarului.

În anul 1921, Alexandru Ipsilanti şi Gheorghe Cantacuzino trec Prutul şi lansează o proclamaţie către toţi supuşii creştini ai imperiului otoman, chemîndu-i la revoltă.

Susţinerea ţarului a fost de scurtă durată, iar conjunctura politică europeană nu favoriza o astfel de răsturnare de forţe în lumea balcanică.

Implicarea lui Tudor Vladimirescu în această mişcare cît şi sfîrşitul lui tragic sunt cunoscute de toţi, încă din şcoală. Ceea ce mi s-a părut semnificativ a fost transformarea destul de rapidă a lui Tudor, din executant al idelurilor Eteriei, într-un soi de revoluţionar dornic să răstoarne orînduirea socială, odată cu alungarea turcilor din ţările române. Nu era un idealist: îşi dorea puterea pentru sine, se vedea domn şi, în ciuda unor sloganuri populiste, deşi îi numea pe boieri „tagmă a jefuitorilor”, îşi costruise o culă la fel de boierească. A fost un om plin de contradicţii, idealizat ulterior şi transformat în erou naţional cu un caracter integru. Poporul a avut mereu nevoie de modele şi ele nu au lipsit niciodată. Tudor a devenit legendă şi mit.

Avatarul nu-i al meu. Efectele gripei bovine

Adică imaginea aceea  mică, de la comentarii. În urmă cu cîteva zile, A. Dama se minuna cît de subtil atac eu cu stetoscopul sau cu sabia, la vîrsta mea, şi a crezut că mi se trage de la gripa porcină, gingaş poreclită “nouă”.  Abia astăzi am văzut isprava, cînd mi-a apărut şi mie pe calculator. E o sabie de jedi, din Războiul Stelelor!

Nu ştiu cine mi-a făcut-o, cum şi cînd. Gluma e absolut cretină, dar fără mari daune. Mai trist va fi în momentul în care “bagabontu’” , “coate goale”, ”maţe fripte” va scrie în numele meu cine ştie ce prostii, mai mari decît v-am obişnuit eu sub semnătura şi imaginile de pînă acum.  Unii vor spune că va fi greu de realizat aşa ceva- la scris mă refer, nu la hecăreala de doi bani de care am avut parte-,  dar nimic nu e exclus.

Oricum, eu tot cu Crin votez, din disciplină de partid, nu de la jedi.

UPDATE: DACĂ APAR FĂRĂ SABIE, EU SUNT! Înseamnă că s-a reparat măcar imaginea, dacă nu şi restul…

Lecturi interzise (3) Despre înţelpciune, taine şi praf

Pentru un creştin, nu există alternativă în ceea ce priveşte relaţia pe care o poate avea cu un evreu: este condamnat la înţelegere. E greu să eludezi capitole importante din Evanghelie, iar Apostolul neamurilor a dat o învăţătură clară în acest sens.(1) Împietrirea despre care vorbea Pavel fusese pomenită de Domnul Isus mai dinainte.(2) Va veni o zi în care şi evreii vor crede în Isus şi vor fi mîntuiţi.(3) Această alegere a lui Dumnezeu nu trebuie să fie un prilej de îngîmfare şi, cu atît mai puţin de agresivitate împotriva evreilor.(4)

Pornind la drum astfel pregătit, este greu să te rătăceşti în mlaştinile extremismului, ale fanatismului.

În cartea autobiografică a lui Amos Oz, „Poveste despre dragoste şi întuneric”,(5) apare un personaj remarcabil, unchiul Joseph Klausner, profesor universitar în Ierusalimul interbelic, refugiat din Lituania, în 1919, cunoscător a 15 limbi străine şi posesor al unei biblioteci de peste douăzeci şi cinci de mii de volume, multe dintre ele de mare valoare şi important membru al mişcării sioniste. Subţirel, mic de statură, om de mare fineţe intelectuală, îi spunea micuţului de atunci, nepoţelului său Amos: