Archive for ianuarie 2008
Două cepe degerate şi o alta încălzită global : Carter, Clinton şi Al Gore
Eu n-am fost un admirator al lui Carter ca preşedinte. Dimpotrivă, cred că a fost unul dintre cei mai slabi preşedinţi americani din secolul XX. După aceea însă cred că a făcut o mulţime de lucruri bune. Cu siguranţă cu mai multe şi mai bune decât individul penibil care conduce în prezent (slava Domnului ca nu pentru multă vreme) Statele Unite. Nu înţeleg deci de ce ar trebui să ne fie ruşine cu Carter - Dănuţ Mănăstireanu
Recunosc că citatul de mai sus a declanşat în mintea mea o reacţie contrară celor citite şi m-am gîndit că, dacă tot vorbeau liberalii ăia de diversitate de opinii, să vin şi eu cu una contrară celei de mai sus. Sper ca domnul Dănuţ Mănăstireanu să nu o considere ca pe un atac la persoana domniei sale.
Aşadar, vreau să-l apăr pe George W. Bush!
Mă vedeţi pe mine apărîdu-l pe cel numit “individ penibil”, după marile gafe cu care şi-a punctat anii celor două mandate la Casa Albă? Ei bine, da!
Vreau să vorbesc despre cel mai controversat subiect medical al ultimilor ani, care a antrenat mediile ştiinţifice, bioeticieni şi politicieni de pe tot globul. Este vorba despre celula stem.
Celula stem a fost marele subiect de dezbatere al ultimilor 6 ani din Statele Unite, unde s-a pus problema dacă să se permită experienţe cu celule provenite din embrionul uman din faza de blastocist, adică după 6 zile de la fecundaţie.
Regenerarea unor linii celulare ţine de aceste celule ciudate, care au capacitatea de a se diferenţia în oricare formă de celulă din organismul uman. De aceea ele se numesc pluripotente.
Ovulul este fecundat de spermatozoid si ia naştere celula ou, care este marea minune a vieţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este minunea lui Dumnezeu!
Blastocistul, celula ou umană în vîrstă de 6 zile
Legea lui Pitagora trecută prin gaura acului
Domnul spune că mai greu va intra un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu decît cămila prin urechile acului. (Matei 19:24)
Domnul nu ne spune dacă este vorba de o cămilă cu două cocoaşe sau cu o singură cocoaşă.
Cred că fiecare epocă şi-a învîrtit bogaţii ei împrejurul acestui ac. Cîţi pastori nu se străduiesc, de la Luther şi Calvin încoace, să spună că Domnul a făcut o mare metaforă acolo, că nu e chiar aşa, că metafora are înţelesul ei, secretul ei.
Cauza pentru care primii creştini puneau totul la un loc şi fiecare lua după nevoi, este pentru că nu veniseră timpurile grele, cînd proprietatea a devenit „sfîntă” şi n-au apucat moda să umble în odăjdii care mai de care mai aurite iar bisericile să fie tot mai bogate. Nu venise Constantin cu bizantinii lui, nici Papa spijinit în cîrja sa.
Vaticanul, ce bibliotecă, ce artă , ce politică, frăţioare, surioare!
Mare chestie e să pupi mîna Papei! Vii acasă cu poza, fie că te cheamă Vadim, fie Tăriceanu. E lux la Vatican, e lux la Patriarhie, e lux în apartamentele şi vilele pastorilor „cu şarm”, dar toţi, dar absolut toţi sunt convinşi că primii creştini erau nişte speriaţi, de parcă citiseră pe Marx, care n-au apucat să facă avere pentru că romanii îi ardeau sau îi crucificau mai repede decît a avut timp Bill Gates să devină cea mai grasă cămilă de pe mapamond.
Aţi văzut cum arată o cămilă? În realitate sunt foarte simpatice. Tata m-a ajutat cînd eram student şi mi-a făcut rost de o lucrare de cercetare a aterosclerozei la animalele în captivitate. Acolo am luat sînge de la cămilă şi de la leu, să văd cît colesterol aveau. Mult, era de la stress-ul captivităţii.
Cînd pleci din jungla cărăbuşilor cu burţile în sus…
Am făcut un lucru dureros, dar cred că necesar. De fapt, am facut tot felul de lucruri blogului meu şi cred că l-au durut.
Dacă am şters blogroll-ul, nu înseamnă că nu mai preţuiesc pe cei cu care am pornit.
Dacă am şters ceea ce era scris la “Plecare”, nu înseamnă că nu am copiat-o în adîncul inimii.
Dar nimeni nu este vinovat de ce am scris şi ce voi scrie aici şi nu vreau să roşească alţii din pricina mea.
Prietenii tinereţii mele, rămîn în tinereţea mea şi îi iubesc pentru că încă mai am amintiri. Ei trebuie să rămînă acolo unde au fost. Acolo, nu se schimbă.
Nu vreau ca oamenii pe care i-am cunoscut în ultimul timp, să nu ştie cum să explice de ce mă cunosc. Ei nu pot răspunde despre ce gîndesc eu sau despre ce scriu eu, în faţa nimănui.
S-a zguduit o lume, şi ce sperioasă e liniştea din inima pădurii la zgomote de glumă. Ce-or fi visînd bondarii îngrăşati cînd sunt culcaţi pe spate? Să vină o mînă salvatoare să-i întoarcă cu micile lăbuţe-n jos pe frunză? Cărăbuşi cu zbor greoi şi zgomotos, e luna mai deja? Fiinţe foşnitoare şi serioase, e iarba, nu vă temeţi, sau poate vîntul, sau umbra voastră reflectata-n rouă… Istoria underground, s-o scrieţi voi, din suflet underground?
Poate voi încerca să stabilesc şi eu legile mele, ale libertăţii depline de a alerga, de a asculta. În primăvara trecută am “cules” florile astea, dintr-o poiană ceva mai sus de Cetatea Neamţ. Cum spunea şi Majestatea Sa, sunt cele mai frumoase flori, aflate doar în grija Domnului.
Le ofer tuturor prietenilor mei vechi, la plecare. Vă las bondarii, cărăbuşii…
De acum, voi hoinări pe potecile blogului meu, prin libertatea mea, departe de păinjenişul de rădăcini, de liane, de ascunzişuri, de amintiri străine.
La început de drum nou, ţin să-l salut pe Mitrofan, pe Daniel. Îi spun doar că astăzi am înţeles ceva preţios şi îl salut pentru că numai el a plecat să repare punţile Domnului, punţile spre trecut, traversînd infernul prezentului, învelit în singurătate.
Prin jungla cărăbuşilor cu burţile în sus…
Metamorfozele celebrităţii
Unii folosesc tema adevărului pentru a-şi astîmpăra foamea. Nu toate florile crescute în biserica Lui sunt plăcut mirositoare. Pentru că a plouat cu lacrimi peste bisericile noastre, ca la tropice, flora e ciudată şi diversă. Unele sunt plante carnivore şi sunt flămînde după senzaţional.
Dar unde sunt victimele? Dacă societatea evanghelică se polarizează doar acuzatori- acuzaţi, demersul va fi o luptă nesfîrşită cu umbrele trecutului. Dănuţ Mănastireanu s-a aşezat în zona liberă, aceea a victimelor, şi demersul său în analiza trecutului nu întîmpină tot atîtea împotriviri, pentru că are legitimitate. Ce e adevăr şi ce e dorinţă după senzaţional în mintea noastră?
Eu vreau să ştiu cine a făcut şi ce, privesc fotografii vechi, dacă există, cu chipurile acestor oameni, care şi-au vîndut sistematic fraţii. Nu mă simt cu nimic mai bun decît ei, nu am sentimente, nu-i deplîng, nu am rugăciuni pentru întoarcerea lor. Nu pot să mă rog pentru ei. Nu pot să mint pentru ei. Viziunile care presimt întoarcerea lor şi odele de bucurie ale bisericilor primindu-i ca pe fiii risipitori, nu-şi află loc în mintea mea.
Imagine de coşmar din filmul lui Kurosawa, Kagemusha
Vă taie aripile, dar vă cresc polipii
Răsfoim Romania Liberă din 1990. Numărul din 10 ianuarie, la nici 15 zile de la moartea multor români, ale căror familii bănuiesc că nu au aflat mai multe decît ştim cu toţii despre cine le-au împuşcat fiii, fiicele, taţii sau mamele.
Masca lui Agamemnon Dandanache în oglinda din baie
Henrich Schliemann a fost un tip norocos: a făcut avere, a citit cîte ceva, a săpat unde a vrut şi unde a putut şi trecutul a ieşit la iveală. Nu e mai puţin adevărat ca nu totdeauna era trecutul pe care îl credea el, dar asta are mai puţină importanţă.
Entuziasmul tuturor îl însoţea. A descoperit Micene, iar la Micene masca lui Agamemnon, toată din aur masiv.
Bine că i-a mîncat iezii, că şi aşa nu se ştie cu cine i-a făcut capra aia!
Din această seară am analizat cu simţ de răspundere mai multe poveşti care au început să nu-mi mai placă, poveşti neadevărate, cu multă cruzime şi care au intrat în mentalul colectiv al unor copiii din vechile structuri, din vechiul regim. Sunt unul din aceşti copii minţiţi, care au crezut că ce este frumos, este şi bun. Nimic mai fals, prieteni!
Din acest moment, am hotărît să dezvălui adevarata faţă a Scufiţei Roşii, o fată cu mintea împrăştiată, fără dragoste de bunica pe care a lăsat-o pînă a mîncat-o …. cine trebuia. Ea a păţit ceea ce merită toţi copiii neascultători de părinţi.
Împărăţia statuilor de ceară amară
Pentru mine, analiza trecutului se face cu date exacte, cu nume. Nimic mai fals decît academicianismul lipit de dosarele securităţii, folosirea exclusivă a abstractului nu mi se pare bună la nimic. Generalizările mă scot din fire. Să-l vad şi eu pe ăla care admite că a existat fenomenul de colaborare cu securitatea şi să nu vrea să stie cine a făcut-o!
Jackson Pollock a pictat abstract, picurînd vopsea pe pînză. Apoi veneau alţii să comenteze ce-a „gîndit” el. Comentariile fără nume asupra dosarelor, vor fi ca picturile americanului ăla beţiv, făcute în nu ştiu ce garaj de blog sau de revistă electronică. Vor avea o valoare pur decorativă.
17 ani, 5 ani şi-o Românie fără zile
Vreau să vă prezint un singur document. Mîine îl veţi putea citi la cafeaua de dimineaţă şi sunt convins că veţi medita asupra lui cîteva clipe.
E vorba despre o scrisoare a lui Ion Caramitru către “Romania Liberă”, publicată în numărul din 21 ianuarie 1990 al acestui ziar.
Acesta este primul document citit de mine despre începuturile marii cacealmale şi se referă la dialogului dintre Ion Iliescu şi Corneliu Coposu.
Corneliu Coposu a fost închis 17 ani în închisorile comuniste. A fost membru marcant al P.N.Ţ. şi secetarul personal al lui Iuliu Maniu.
După ce am citit scrisoarea cu ochii de acum, am descoperit ce nu a înţeles Corneliu Coposu atunci: că minciuna, încălcarea promisiunilor, politicianismul, viclenia ca armă politică, vor fi adevăraţii factori de putere în ţara asta, pînă în ziua de azi.
Ca să-l puteţi citi, vă rog să daţi clic pe document, .
Ion Iliescu a fost ales de trei ori preşedinte al acestei înţelepte ţări, trăieşte şi are şi el blog.
Corneliu Coposu a murit în 1995, dupa 5 ani de la această scrisoare. Cînd vorbiţi de România, gîndiţi-vă la el şi nu-i veţi mai spune niciodată, românika. Românika e substantiv comun, în fond e blogul pe care l-a făcut Iliescu cadou istoriei noastre acum 18 ani.
Dosare flambate, umplute cu gem de demult
O blogosferă sfîrîitoare de duminică seara. Te poţi servi la discreţie, cu tot ce vrei.
La DiMii e linişte: nu se mai servesc decît dosare flambate umplute cu gem de demult. Dosarul e ca o clătită: mînca-l-ar tata de dosar, că de unde o mai fi apărut el. Ca sa atragă şi să miroasă frumos, mai ales dacă sunt oleacă mai vechi, le dau foc cu foc. În general se servesc triste, pentru că fiind istorie veche, rîsul e indecent. Clătita-dosar este un fel de mort pe masă. Toată suflarea baptistă a dat fuga să o vadă, spunînd că asta e clătita-adevăr, care se dă ca biletele la băi, pentru că toată lumea vrea să facă baie, fie în adevăr, fie în lumină. La coadă e bătaie şi se ceartă toţi. Un grup important, amestecat, la vîrstă în special, este grupul umed : el înmoaie dosarele în lacrimi. Alţii, calcă în picioare memoria cine stiu eu cui, fiind promt acuzaţi de cei care vor să strivească memoria de tot. Unii se roagă pentru cei care au fost descoperiţi, pentru familiile celor care au surpriza să vadă ce nenea Sorge a fost mutu ăla de bunicu în biserică la el. Sorge ăsta a fost un spion mare, puştilor. Sortimentul Matahari se pare că a lipsit. Matahari a fost spioancă mare, copii. Unii se roagă să nu li se întîmple ceva DiMiilor, dar lor mereu li se întîmplă ceva. De exemplu, unul nu mai vorbeşte, iar celalalt nu mai tace. Toata lumea fiind de accord ca adevărul trebuie sa fie dat pe faţă, un mare grup se intreabă de ce aceasta nu se întîmplă prin spate. Datul adevarului pe faţă, prin spate, se mai numeşte şi spălatul rufelor în familie. Evident, şi acelea umezite profesionist. Marea dilemă au rezolvat-o însă Luther şi Calvin, în aşa fel încît noi să nu ne mai rugăm pentru morţi. Ce mai pomelnice ar fi avut de citit pastorul, săracul, duminică de duminică, dragi frăţiori şi iubite surioare!
