Valentina Dragobete, fata tatii pupăcioasă…

Dragii mei, se încălzeşte vremea şi începe să fiarbă sîngele în popor. Neamul nostru mioritic este, ca de obicei, cu fundul în două luntrii: şalupa americană plimbîndu-l pe sărmanul Sf. Valentin, pe de o parte, şi luntrea noastră tradiţională, cu tracţiune la patru vîsle, în care zace pe jumate dragobeată, Mioriţa bucălaie, în pupătură lipicioasă cu ciobanul ei, ortomanu tranziţiei, pe de altă parte.

Evident că Valentine’s Day este o mare păcăleală, pentru că dracu din om ce s-a gîndit: ce-ar fi să asociez eu o zi cu ifose de sfîntă creştină, cu nevoia de fertilizare a naturii, sărbătorită încă din vremuri păgîne de romani şi greci, tot de 14 februaire.

Dacă e să iasă ceva pe dos, să ştii că de la francezi ţi se trage. De-acolo a venit iluminismul, umanismul, piţifelnicul ăla de Voltaire şi tot de acolo, de prin 1400, de la Paris, a venit şi Valentina Zi.

Un tip, Charles, duce de Orleans, închis în Turnul Londrei pentru binemeritate pricini, scria nevestei sale: “Je suis desja d’amour tanné/Ma tres doulce Valentinée…” cu toate că pe biata femeie o chema altfel. Nu cred că vă puteţi imagina cam ce aş putea eu să păţesc dacă astăzi m-aş da drept ducele de Hîrloa, şi aş numi-o pe Carmen, “Valentina mea cea dulce”…

Ofelia îi aminteşte şi ea lui Hamlet că venise Valentina Zi, dar n-a trecut mult şi a ajuns-o ghinionul, a înecat-o teroristul ăla de Shakespeare.

Pentru ca bîlciul să fie complet, ai nevoie de un Papă, şi aşa s-a găsit mai dihai unul, Grigore al XVI-lea, care a făcut cadou relicvele sf. Valentin bisericii din Dublin, un oraş cu cîntec din Irlanda. Ce a ieşit după aia prin zonă între catolici şi protestanţi, întrebaţi-i pe ăia de la IRA, din Irlanda de Nord, via Noaptea sf. Bartolomeu- Belfast şi retur.

Americanii, dragii de ei, între două-trei corăbii de sclavi cu negrii de descărcat în porturile lor de pe malurile Atlanticului, ce s-au gîndit: să nu avem şi noi o Zi Valentină? aşa încît în 1847 au declarat-o “ziua pupăcelii anuale”, ziua de 14 februarie. După vreo 40 de ani şi-au amintit că şi sclavii sunt oameni care iubesc…

Dar aşa e mintea omului, degeaba e ascuţită ea ca “briciul”, dacă ascuţi cu ea creioane şi pe urmă te razi pe faţă şi te duci la fetele sincretice.

Andrei Rubliov, “crucificat” pentru că nu poate participa la “riutaluirile” dragobetelor ruse medievale. Păcătoşenia nu are graniţe de spaţiu şi timp…

În cîte case de creştini din amărîta asta de ţară nu apar astăzi fire de trandafiri degeraţi sau flori din care curge un fel de cerneală în pahar, din codiţele lor?

Cînd vine damblaua asta generală, de fiecare dată gîndul mă duce la imaginile din filmul lui Tarkovsky, “Andrei Rubliov”, cu acea noapte de desfrîu general, cu oameni alergînd goi, păgîneşte, prin păduri, în ritualuri de vrăjitorie cu elemente creştine, ca şi astăzi, Dragobeţii şi Dragobetele tatii. Imaginile de mai jos sunt cîteva repere din film.

Un amestec de “jertfă” sincretică, adusă dragostei, de fapt o permanenţă păcătoşeniei…

Goi în apă, femei şi bărbaţi, în “valentina zi ” a Rusiei medievale. Astăzi, rîurile au fost înlocuite cu discotecile, sexi-cluburile şi parcurile noastre…

Nu vreau să închei decît tot în nota lui Tarkovsky, dar altfel, cu un fragment din “Solaris”, unde veţi vedea cum dragostea şi nostalgia amestecă în mod dureros imaginea mamei, a tatălui, a iubitei pierdute. Jarul încins al focului aprins pe pe malul lacului este ca o inimă care se arde în dragoste pe sine însăşi, într-un anotimp incert, dar etern.