Anul acesta, după 581 de ani de la dezgroparea oaselor lui John Wycliffe, în aprilie 2008, catolicii au dezgropat şi rămăşiţele pămînteşti ale lui Padre Pio.

După 42 de ani de la moartea sa, pe John Wycliffe l-au găsit catolicii numai bun să ispăşească, să simtă durerea excomunicării, să se simtă proscris. Catolicii au o politică ciudată privitoare la morţi şi la ceea trebuie să faci cu ei.

După exact 40 de ani de la moartea sa, Padre Pio a fost scos din mormînt, pus într-o raclă de sticlă şi dat spre adorare. Fusese sanctificat de Papa Ioan Paul al II- lea în anul 2002. Anul acesta, cel al dezgropării capucinului, în preajma Paştelui nostru, marchează cei 90 de ani trecuţi de la apariţia stigmatelor pe mîinile şi picioarele lui Padre Pio. Este celebru pentru mirosul minunat pe care corpul său, pe cînd era în viaţă, îl degaja în mod miraculos, un miros parfumat. Sîngele său pus în eprubetă, mirosea la fel!

Padre Pio. Mormîntul său de la San Giovanni Rotondo este cea mai vizitată locaţie religioasă, după icoana Fecioarei din Guadelupe, Mexico. Numărul de călugări şi călugăriţe din Italia scade de la an la an şi multe din clădirile lor de ev mediu şi Renaştere sunt transformate în hoteluri de cinci stele. “Turismul religios” mai umple buzunarele Vaticanului, deşi Papei nu-i place asocierea celor doi termeni. Concepţia actuală este că afacerile şi religia creştină trebuie să meargă mînă în mînă. Gurile rele spun că stigmatele au fost făcute cu acid sulfuric de Pio pe cînd era în mănăstire iar mirosul parfumat venea de la folosirea abundentă a apei de colonie. Fiind protestant, nu cred în stigmate, în icoane făcătoare de minuni, în icoane ca plîng, în cultul morţilor şi miraculoasa acţiune a moaştelor, aşa încît nu mă pot pronunţa obiectiv asupra acestor bîrfe privind stigmatele şi parfumul celui mai îndrăgit sfînt din Italia. ALĂTURAT, se poate vedea imaginea Icoanei Fecioarei din Guadelupe, devenită un simbol al Mexicului şi un obiect de veneraţie turistică.

În 1384 murea John Wycliffe. După 30 de ani de la moartea sa, la Conciliul de la Constance, Wycliffe este considerat eretic, cărţile lui sunt arse şi se hotărăşte deshumarea sa. După alţi 12 ani, deci la 42 de ani după moarte, oasele lui Wycliffe sunt scoase din mormînt, deoarece catolicii au avut o politică ciudată privitoare la morţi şi la ceea ce trebuie să faci cu ei. “Stigmatele” lui Wycliffe au fost: traducerea pentru prima dată în limba engleză a Bibliei, concepţiile sale despre cum ar trebui să fie Biserica lui Cristos şi slujitorii ei şi ce ar trebui ei să facă pentru a împlini Cuvîntul lui Dumnezeu. În esenţă, el spunea că biserica trebuie să fie săracă, averile mănăstireşti secularizate, Papa să-şi vadă de treburile lui şi să lase politichia deoparte iar slujitorii bisericii, săraci şi ei ca pe vremea Apostolilor, să propovăduiască Evanghelia din casă în casă pe la toţi săracii lumii. Wycliffe era celebru pentru mirosul său de eretic. Catolicii spuneau că şi oasele lui miroseau a erezie.

John Wycliffe, omul al cărui parfum nu a plăcut Vaticanului. Nu se cunoaşte nici o biografie a sa, scrisă de contemporani, în care omul Wycliffe să fie portretizat în amănunt.

După 40 de ani de la moarte, lui Padre Pio Vaticanul i-a făcut o mască de silicon aidoma chipului pe care-l avusese, au ataşat-o rămăşiţelor sale preparate după o reţetă anume la Santa Maria delle Grazie şi se estimează că vor veni peste 7 milioane de vizitatori să-l vadă pe Padre Pio cum doarme cu masca pe craniu.

După 40 de ani de la moarte, John Wycliffe a fost dezgropat iar oasele sale au fost arse după o reţetă ştiută de Vatican. Cenuşa au aruncat-o în rîul Swift şi au estimat că n-o să-l mai vadă nimeni, niciodată.

Vaticanul la lucru: reţeta de ardere în cuptorul fără microunde a osemintelor lui Wycliffe, într-un reportaj de la faţa locului, din anul 1427.

Cardinalul Jose Martins, cel care a condus operaţiunea de deshumare a lui Padre Pio, a comunicat credincioşilor săi catolici: “Astăzi vom venera acest corp, deschizînd perioada pelerinajului.”

Papa Martin al V-lea, cel care l-a dezgropat pe John Wycliffe şi l-a făcut scrum, nu se ştie ce a spus.

“Noi nu le-avem cu venerarea morţilor, dar facem mulaje de ceară, cum i-am făcut şi Papei Ioan Paul al II-lea, cum am făcut şi chipul de silicon al lui Padre Pio. Noi suntem cei mai buni din lume.” – dar asta au spus-o englezii la sfîrşitul lui aprilie 2008.

Să ştiţi de la mine, cea mai bună politică a morţii se face tot în parfumeria Vaticanului: dacă nu miroşi corespunzător, te-ai ars sau…  te-au ars!

Pe cea mică o cheamă Mirabela. Ea cîntă tot, ştie tot, “O cîntare de mărire”. Alina este în dreapta, Irina în stîngă- acasă o strigă Biţa- iar băieţelul este Bobi.

Astăzi au fost pentru Cristos la adunare, pentru a-L adora pe El.

De la stînga la dreapta: Ana-Maria, Tabita şi Lavinia…

… Ramona şi Geta.

Doar prin moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos, a fost posibil ca aceşti copiii să fie scoşi din mijlocul unei lumi păcătoase, pline de imagini cum au fost acelea pe care le-aţi văzut zilele trecute.

Ei îi dau slavă lui Dumnezeu, pentru că au intrare la Tatăl prin Fiul.

A Lui să fie toată gloria!

Hristos a înviat!

În Vinerea Mare am sub ochi aceste imagini, într-un oraş care se defineşte pe sine drept “kilometrul 0 al ortodoxiei româneşti”. Primarul oraşului are din toate punctele de vedere meritul de a fi edilul şef al urbei, atît pentru simţul său artistic şi patriotic, cît şi pentru perspectiva pe care terminarea Institutului Teologic i-o oferă, în cazul în care “nu se v-a mai alege tot el primar”: aceea de a deveni popă!

Biserica pe care o vedeţi în imagine, a “Adormirii Maicii Domnului”, se află chiar în buricul tîrgului. În acest an, Domnul ne-a dat aici o vreme minunată, după cum se poate vedea, cam răcoroasă dar cu un aer parfumat de la pinii de pe dealurile din jur, care mai rezistă încă eroic defrişărilor, poluării acide şi încălzirii globale, ultima favorizînd creşterea pe sub coaja lor a unor specii ciudate de omizi ucigătoare.

Omul poate fi uneori mai distrugător decît omida: el îţi rătăceşte mintea şi-ţi perverteşte sufletul. Mai bine să privim însă imaginile, surprinse cu doar cîteva ore înaintea unei slujbe ortodoxe deosebite din Vinerea Mare, care va avea loc în această frumoasă biserică.

Aceasta este biserica “Adormirii Maicii Domnului” din centrul oraşului Tîrgu Neamţ. Întrebarea este: oare ce sunt obiectele roşii spînzurate de edilul- teolog, între pămîntul nostru şi cerul lui? Să ne apropiem, să vedem…

Da, sunt lampioanele cu îndemnul “Paşte Fericit”. Ce frumos, ce artă, cît simţ civic şi cîtă credinţă pluteşte în aer! Adevărate manele cristalizate! Cîţi atei se vor creştina, privind ouăle roşii ale primăriei de la kilometrul 0, vă daţi voi seama?

Aici, neamule, pe cealaltă latură a bisericii, trebuie să-ţi tresalte inima în piept, privind drapelul tricolor cu o cruce în vîrf. Alături este alt ou de Paşte, care-mi aminteşte de drapelul Partidului de pe vremuri, nelipsit de lîngă cel al ţării, din zilele în care oamenii muncii se bucurau mai tare şi mai tare, plîngînd… Cine poate să mai spună că nu suntem ţară creştină şi că biserica ortodoxă nu e biserică de stat- în sfîrşit, de partid şi de stat?

Dar, să lăsăm ouăle primarului şi să privim smeriţi, mai jos, din altă perspectivă, tot spre kilometrul credinţei 2008. În vitrina chioşcului zero, în afara pozelor cu tot felul de tipe, pe care le vedeţi zilnic, uneori fiind mai dezbrăcate pe stradă decît sunt expuse aici, trebuie să mai observaţi ceva, o alăturare de Paşte, pe care strada o oferă ochilor pofticioşi după cultură cu bani puţini, cultura de doi bani. Să vedem…

Da, e filmul despre care v-am vorbit zilele trecute, pe care îl regăsesc expus şi aici, alături de ultimul număr din revista “100 de oameni care au schimbat lumea”, care în acestă săptămînă ne oferă, că tot e Săptămîna Mare, omul prototip care ne tot schimbă viaţa de la Revoluţie încoace, pe Al Capone! Şi tot alături, să nu uităm de ele, sunt ţigările, înşirate la nici două palme de/peste chipul ce se vrea a fi al lui Isus…

Spuneţi şi voi, n-a aranjat bine diavolul vitrina în buricul creştinismului românesc, inima din care bat drumuri spre mănăstiri numeroase, cu o arhitectură minunată şi preţuri tot mai mari la intrare? De restul s-a ocupat primarul şi, de bună seamă, popii!

Dragii mei, unde vestim noi Cuvîntul lui Dumnezeu? În adunările noastre unde ne cunoaştem cu toţii şi ne iubim în parte? Unde ne iertăm dar nu de tot? Domnul Isus a ieşit în lumea asta ponegrită, urîtă, ticăloşită, plină de curvari, de homosexuali, de filozofi, de curve şi de preacurvari, de bogaţi, de tineri cu minţile aprinse de dorinţă de libertate şi s-a atins de toate spurcăciunile şi le-a vindecat. În lumea plină de beţivi, de bolnavi de SIDA, de tuberculoză; vine la patul tinerilor bolnavi de leucemie, de tot felul de cancere şi de boli de care tu nici n-ai să auzi vreodată că există dar El le ştie şi existenţa, şi rostul. Vine şi se arată în camera unor suferinzi, pe patul lor de moarte sau de boală grea, al celor care aşteaptă să moară şi spun că L-au văzut, că o umbră albă s-a apropiat de patul lor şi i-a mîngîiat pe frunte sau i-a privit dintr-un ungher al salonului; unii spun că s-a aşezat pe marginea patului lor de suferinţă şi i-a alinat; alţii, reveniţi dintr-o comă uşoară, nu sunt mulţumiţi că s-au întors, pentru că ceea ce au întrezărit fusese ceva minunat, imposibil de povestit.

“-De ce m-aţi trezit, era atît de frumos!”

Oameni buni, nu vă mai temeţi de moarte şi nu vă îneguraţi: Domnul este viu! În acestă săptămînă, El este la patul bolnavilor mei, al celor de acasă şi al celor din spital, El e la lucru; unii din aceşti bolnavi au pe pat cîte o carte mică de rugăciune, un pliant, o cărţulie înfoiată despre un om sfînt sau îşi pun pe noptieră o iconiţă de hîrtie; bolnavii care au la căpătîi o Biblie, o Psaltire sau Noul Testament; bolnavii care sunt una cu El.

Uneori, cîte o bătrînă are legată la gît, cu un şnur ponosit, o cruciuliţă mare de lemn. Cînd o consult, îndepărtez cu grijă cruciuliţa doar pentru cîteva momente, cît să-i ascult bătăile inimii în focarul ei. Apoi pun cruciuliţa la loc pe mijlocul pieptului. Suntem mulţumiţi amîndoi, ea pentru că a văzut-o doctorul, eu pentru că am ascultat o inimă care bătea pentru El.

E rugăciunea ei, e credinţa ei, e cruciuliţa ei, e iconiţa ei , iar cărticica despre viaţa acelui sfînt e tot a ei. Şi Cristos e al ei, al ei personal. Îi respect felul de închinare, de slavă adusă lui Dumnezeu, pentru că ştiu că la patul ei este Isus, aşezat nevăzut şi veghindu-i ultimele clipe de viaţă. Cuvîntul a lucrat în ea altfel, fără un program anume dar în tot lungul vieţii.

Am văzut de atîtea ori cum pîlpîie şi se stinge viaţa în trupul unui om, atît a unui om credincios, cît şi a unui om necredincios, înconjurat fie de o familie credincioasă, fie de una necredincioasă. Oamenii mor diferit. Ateii sunt cei mai nefericiţi oameni de pe pămînt, oamenii aceia care nu cred în Domnul Isus, singurul prin care avem Viaţa: am văzut unii care îşi sfîşie hainele de pe ei de groaza morţii, am văzut puternici ai zilei care, fiind pe patul de moarte, cu ochii ieşiţi din orbite de groază, cer să fie trimişi oriunde şi ar da orice, tot ce-au agonisit, pentru a fi salvaţi. Am văzut şi familii necreştine, care nu au învăţat nimic din acea desprindere a sufletului de trupul celor dragi.

Cei ce-L iubesc pe El sunt cu totul diferiţi: zîmbesc altfel, suferă altfel, nadajduiesc altfel. Ferice de cei ce mor în gînd cu Domnul!

Cu atît mai mult mă doare ceea ce văd în acestă săptămînă în toate locurile în care este distribuită presa. În toată Săptămîna Mare, patronii “României Libere” au pus în vînzare pe piaţă, cu reclama nelipsită de pe manşeta ziarului, un DVD de numai 7 RON, cu un film care se numeşte “The Last Temptation of Christ”, una din cele mai abominabile pelicule anticreştine din cîte s-au făcut. Nu mai comentez filmul, e vechi din 1988, în regia lui Martin Scorsese, care a urmărit destul de fidel romanul omonim scris de Nikos Kazantzakis şi care a iscat la vremea lui mari dezbateri. Cele mai multe telefoane de protest primite în SUA la difuzarea filmului pe unul din canalele de televiziune de acolo, la acest film au fost. A fos acceptat doar de către cei mai liberali teologi, dar şi de aceia doar cu mari reţineri. Filmul nu are nici o legătură cu Evangheliile iar ultima secvenţă a lui este aceea în care Domnul , răstignit fiind pe cruce şi înainte de a-Şi încredinţa Duhul lui Dumnezeu, are o viziune erotică.

Această mizerie este oferită poporului român, ca pe un film numai bun de vizionat de Paşte sau în Săptămîna Mare, de un ziar cu prestigiu în România, în care cu ani în urmă, după Revoluţie, în fiecare sîmbătă pictorul Sorin Dumitrescu avea o pagină creştină.

Am ajuns astăzi la chişcul de presă şi vînzătoarea care mă cunoaşte de mulţi ani mi-a spus:

“-Domnu’ doctor, nu luaţi şi dumneavoastră un film de Paşti? E un film cu Isus Cristos!”

Ea nu-l văzuse, nu ştia nimic despre el, este un om simplu dar dornic să facă o bucurie cuiva. Cîţi alţii nu mai sunt ca ea, vînzători şi cumpărători, prin care, fără a fi conştienţi de asta, Diavolul îşi lasă balele pe stradă, în coperţi frumoase şi la preţ redus: “Luaţi, luaţi un film despre Isus!” E glasul lui, de mii de ani acelaşi, lipsit de fantezie dar cu atît mai eficace.

Pe Domnul Isus Îl lăsasem la patul bolnavilor mei, internaţi sau neinternaţi, ştiuţi sau neştiuţi. Domnul îi mîngîie pe fruntea plină de sudoare, le aşează şuviţele de păr de pe frunte, le îndreptă cearceaful mototolit sub ei şi le arată cît de frumos e Cerul pe care acum noi nu-l vedem, Împărăţia Lui…

De ce Doamne, Te batjocoresc oamenii, de ce n-au linişte nici în zilele în care Te comemorăm pe Tine? Doamne, ştiu, Tu ai lucruri mai bune de făcut, uneori nu vrei să vii în stradă, eu ştiu dar Te mai rog să ne ierţi pentru ce facem, să ne ierţi păcătoşenia şi indiferenţa şi Te mai rog să ne aperi copiii de noi înşine, de laşitatea noastră cea de toate zilele.

De laşitatea noastră cea de toate zilele, apără-ne, Doamne! …

Read the rest of this entry »

Read the rest of this entry »

Domnule Mănăstireanu, n-am nimic cu dumneavoastră. Aţi spus că vă urăsc: nu vă urăsc! Aţi spus că numai Dumnezeu ştie motivele urii mele: nu le ştie, pentru că ele nu există. Aţi mai afirmat că dacă El nu le ştie, atunci le ştie “Celălalt”- aici probabil vă refereaţi la satana, pentru că, deşi l-aţi scris cu “C” mare, presupun că nu aveţi doi dumnezei, oricît de Ecumenos vă definiţi. Eu nu vreau să aflu ce ştie şi ce nu ştie satana, dar presupun că tot ce cunoaşte acesta, ştie şi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Unul Singur le ştie pe toate, domnu’ Mănăstireanu.

Două flori de păpădie galbene de… ură? sau pentru că ţipă de roşu lalelele la ele?

Read the rest of this entry »

În fiecare duminică sărbătorim Învierea Domnului. E prima zi a săptămînii şi luăm împreună Cina, Masa Domnului.

În adunarea Creştini după Evanghelie la care mergem în Tîrgu Neamţ, acest lucru se petrece în fiecare duminică. La începutul fiecărei luni, cineva din adunare se oferă să aducă pîinea şi vinul pentru cele patru duminici care vor urma.

Suntem puţini şi o pîine ajunge la toată lumea, cu atît mai mult cu cît romii sunt foarte severi cu ei înşişi: Duhul de cercetare îi opreşte pe mulţi să participe la acest act cu o importanţă majoră în viaţa unui creştin. În urmă cu două duminici, nici unul din bărbaţi nu a luat Cina şi cred că se certaseră între ei toată săptămîna, nici unul nu scăpase, şi le-a fost ruşine să apară în faţa Domnului, să întindă mîna şi să frîngă pîinea.

- Domnul spune “mîncaţi”, nu “gustaţi”, aşa încît vă poftesc să faceţi ce v-a învăţat El”,

acesta este îndemnul invariabil al fratelui Cornel Almăşanu cînd ne vede că ne codim şi ne sclifosim şi rupem doar o fărîmă din pită. Mai ales cînd calculează că ar putea să rămînă ceva din ea, ceea ce nu trebuie să se întîmple. Atunci trece iar printre rînduri şi mai iei o bucată.

Pîinea nu este frîntă înainte şi făcută bucăţele mici puse pe tavă, din care să ciugulească fiecare ca pasărea cerului. Iei pîine şi o frîngi sau iei o bucată din ea şi frîngi cît să mănînci o îmbucătură zdarvănă.

- Pentru că Domnul a spus să frîngeţi pîinea, nu să luaţi din ea.

Dacă rămîn firimituri pe tava pe care este pusă pîinea care este trecută pe la fiecare, fratele Cornel adună firimiturile, discret, şi le mănîncă şi pe acelea. Sunt coşurile lui cu firimituri, e partea lui. În toate gesturile nu este nimic ostentativ, nimic teatral. Totul este Adevărat.

Read the rest of this entry »

Eu cred ca Daniel este foarte bine intentionat, pentru ca el este unul care a avut de suferit in acel regim, tatal lui a rezistat tuturor presiunilor, iar socrul lui a fost in puscarie vreo 6 ani, asa ca el are partea lui de suferinta si sint convinsa ca mai mult ca oricine este pentru adevar. Difera insa cum crede fiecare ca se poate rezolva aceasta situatie. – Mia, din Comentarii

Vreţi să revedeţi un film adevărat, care să vă ofere un răspuns şi o soluţie la problemele cu care se confruntă biserica baptistă din România în ultima vreme? Maşina de înălbit imaginea publică este pe cale să pornească şi au ales, domniile lor, să facă asta la sfîrşitul lunii mai. Luna mai, binecuvîntata lună a florilor, graniţa dintre renăscuta primăvară şi păromiţătorul cuptor al verii, în care spicele să fie pline de boabe, numai bune de secerat. Aş putea bănui că există o manipulare prin anotimp, pentru că o astfel de analiză, într-o ţară temperată, eu aş alege-o iarna, în „Iarna vrajbei noastre”, nu în luna cărăbuşilor. Există poate şi manipularea geografică, pentru că adevăratul centru de putere- şi trecut al delaţiunii- nu este Aradul, ci Bucureştiul, sediul tentaţiilor trecute şi viitoare.

Read the rest of this entry »

Postul Paştelui la catolici durează 40 de zile şi în tot acest timp duminicile nu se pun la socoteală, pentru că în fiecare duminică şi ei sărbătoresc învierea Domnului, ca şi noi.

În fiecare an, acest post este însoţit de o propunere de meditaţie asupra unui subiect ales de un cardinal din anturajul Papei.

Anul acesta tema a foat aleasă de cardinalul Biffi, Giacomo Biffi, fost Arhiepiscop de Bologna. Ar fi interesant de ştiut dacă alegerea acestui cardinal a făcut-o însuşi Papa, dar mai ales, dacă bănuia cam ce subiect avea acesta de gînd să formuleze.

Care au fost motivele alegerii temei şi tratării ei aşa cum a făcut-o Biffi, e greu de spus. Sunt cunoscute încă din anul 2000 opiniile sale asupra filozofului şi misticului Soloviev, ale cărui profeţii făcute la sfîrşitul sec. XIX s-au împlinit, în mare măsură, în cursul secolului XX. Pe de altă parte, trebuie să ştiţi că nu cu multă vreme in urmă, în Catedrala Catolică de la Trier, ortodocşii şi-au deschis propria capelă, cu alte cuvinte acestă Catedrală este folosită cînd de unii, cînd de alţii. Poate că şi acest lucru l-a supărat pe Biffi, în tot cazul afirmaţia sa, pe care o redau cu mare plăcere mai jos, a reuşit să lase pe mulţi cu gura căscată de uimire:

“Antihrist se va prezenta pe sine ca pacifist, ecologist şi ecumenist”

Faptul că Biffi a însoţit materialul său cu ilustraţia de mai jos, adică o gravură a lui Durer, poate că n-ar fi nimic, dar a continuat cu o alte două fraze, asupra cărora au trebuit să se aplece şi să mediteze atît Papa, cît şi toţi ceilalţi clerici de la Vatican:

“Antihrist va convoca un conciliu ecumenic unde va căuta să obţină consensul tuturor confesiunilor creştine, garantînd fiecăreia cîte ceva. Masele îl vor urma, cu excepţia unui mic grup de catolici, ortodocşi şi protestanţi.”

Read the rest of this entry »