O fiară agăţată în măslin: o lecţie din “Tempo Di Viaggio”

Tarkovsky realizează pentru televiziunea italiană filmul „Tempo Di Viaggio”, o călătorie în timpul său interior, în gîndurile sale despre artă, literatură şi condiţia artistului. Filmul este scurt, o singură oră petrecută în cîteva locuri din Italia, în anul în care va face penultimul său film, „Nostalgia”.

Aici începe filmul, pe această terasă. Oblonul se va ridica şi-l vom vedea pe Tarkovsky…

Dacă eşti un adevărat regizor, filmul trebuie să te definească, să te ajute să te descoperi, să reprezinte realitatea ta interioară; tu şi filmul tău să fiţi una, să ajungi la un grad de sinceritate deplină; să fii sincer cu tine şi cu cei care te vor percepe ulterior prin imagine- asta spune Tarkovsky despre sine, ca artist.

Cinematograful este o artă atîta timp cît regizorul nu se consideră un demiurg a cărui viaţă să se desfăşoare într-un sens, iar creaţia sa în alt sens. Nu trebuie să foloseşti filmul pentru interesele tale, nu filmul trebuie să te slujească pe tine, ci tu pe el. El doar te ajută să te aprofundezi. Singura arhitectură care îl pasionează este cea interioară, care se adînceşte, nu se înalţă. Imaginea filmului său este ca acel cîmp pe care îl revede în amintirie sale, din faţa casei de la ţară, noaptea, cînd florile par a fi o ceaţă iar roua dimineţii străluceşte violet. Iubeşte literatura lui Tolstoi, pentru că acolo măreţia este limpede şi armonioasă, iubeşte filmele lui Antonioni, mai ales pe acelea în care acţiunea lipseşte, pe Felini pentru bunătatea cu care îşi priveşte personajele şi cu care ne învăluie pe noi, pe japonezul Kurosawa şi pe Ingmar Bergman, din ale cărui filme revede imagini, de cîte ori începe el însuşi o nouă peliculă. Filmele comerciale nu sunt artă.

Gîndurile unui artist… ale unui mare artist, destăinuite, spre învăţătură, altor generaţii, cu o modestie cum rar se poate vedea în lumea filmului.

Scupltură barocă a Basilicii Sfintei Cruci din Lecce, în piatră “moale”, un baroc ciudat, un cifru în piatră.

„Tempo Di Viaggio” este pelicula pe care Tarkovsky o realizează în 1983, cu trei ani înainte de moarte. A murit de cancer pulmonar la vîrsta de 54 de ani, fiind înmormîntat în cimitirul ortodox al ruşilor emigranţi în Franţa, la Sainte- Genevieve- des Bois. A murit în exil şi este cel mai mare regizor rus şi unul din primii cinci regizori ai lumii. Nu a iubit SF-ul, deşi a realizat două pelicule majore care au punct de plecare tocmai o astfel de literatură. A fost mulţumit de „Călăuza”, pentru că acolo a reuşit să facă complet uitată nuvela care l-a inspirat, mai puţin de „Solaris”, în care, deşi recunoaşte că s-a străduit, nu a reuşit să se desprindă complet de anumite efecte specifice genului science- fiction.

„Tempo Di Viaggio”- e timpul să facem această ultimă incursiune în tema lui Tarkovsky de astăzi. Suntem la Lecce, în faţa Basilicii Sfintei Cruci, considerat monumentul cel mai important al acelui oraş. Construcţia a fost începută în anul 1353, a fost continuată prin 1549 şi terminată în 1695, fiind o reprezentare în piatră a unui baroc sofisticat, lucrată într-o piatră moale, bună de sculptat, dar rezistentă în timp. Extrem de şocant este însă mozaicul sălii principale.

Arborele sincretic din sec. XIV, pe pavimentul catedralei

Un prelat catolic îi explica lui Tarkovsky cum „toate culturile, Indiană, Persană, Egipteană, Mesopotamiană, Scandinavă, Elenistică, Platoniciană şi Augustiniană, Biblică şi Bretonă, toate aceste culturi sunt reprezentate în acest copac care ocupă întregul paviment al sălii.”

„Pentru că în toate culturile este ceva adevărat”- a continuat omul acela, „ pentru a se îmbogăţi, dar fără a-şi trăda propriile credinţe religioase şi politice, fiinţa umană se hrăneşte din alte culturi, într-un mod deschis. Acest concept a fost reafirmat de Conciliul Vatican II, dar el se regăseşte aici, fiind un concept biblic.”

Acest vierme sincretist, vechi de sute de ani, ascuns în Bazilica di Santa Croce din Lecce ca într-un măr putred de piatră, a scos capul la iveală în 1964 şi primul lucru pe care l-a afirmat a fost o mare minciună: „Doar eu sunt biblic, nu?”

Simbolica diavolului sau o simbolică divină? A diavolului, fără îndoială!

„Tempo Di Viaggio” ne dezvăluie o latură extrem de interesantă pentru noi, evanghelicii, mai ales în această perioadă în care citesc tot mai multe încercări de pervertire a minţilor, de mistificare a istoriei, în care ne sunt vîrîte sub ochi cărţi de tot felul, într-o sminteală ecumenică care ne va distruge încet, încet tot sistemul de apărare interior. Sunt viitorii cetăţeni ai cerului, care nu se pot delimita de imaginea ecumenistului, pentru că îl cunosc şi îl ştiau ca pe un om serios, care citesc cu îngăduinţă şi lipsă de reacţie toate aberaţiile sale, dînd, eventual, trişti din cap: „Poate-şi va reveni, ce băiat bun era, poate că privindu-ne în ochi, altfel vom discuta şi vom lăcrima împreună, oaie către oaie”, uitînd că e vremea lupilor de seară şi că ciuma nu trebuie să o priveşti în ochi şi să iei purici de la ea, e suficient să tragi adînc aer în piept şi praful de gînduri contaminate îţi va da buba mortală, în miezul sufletului tău.

Din fericire, Andrei Tarkovsky nu a fost cu nimic împresionat de Bazilica di Santa Croce, ecumenismul nu era pentru el. Ecumenismul e pentru noi…

Ideea prefigurată în piatră a Conciliului Vatican II. O fiară agăţată în măslin…