Vindecătoru

Înainte de a citi fragmentul de mai jos, vreau să vă povestesc ceva. Cu ani în urmă, mama lucra la Institutul de Cercetări pentru Economia Agrară din Bucureşti. Cercetătorilor alături de care lucra le vorbea despre Cristos, le dădea Biblii… pînă şi secretara de partid a primit o carte de la ea! Şeful de sector o invita la el şi îi interzicea „tovarăşei S” să mai facă propagandă „obscurantistă”, ştiind perfect de bine că era o amărîtă de „sectantă” baptistă. Şeful acesta avea un frate care era conferenţiar la dermatologie şi trebuia să dau examen cu el în acel an. M-a privit plin de curiozitate şi mi-a spus că auzise despre mama mea. „Poate de tata aţi auzit…! „ – tata era imunolog şi ateu, lucrînd în acelaişi clinică în care era dermatologul… „Nu, nu, de mama dumneavoastră vorbeam!” Eram deja „bătrîn” în examene- dermatologia se facea în ultimul an- şi mă aşteptam să văd un stil de examinare „roşu”- amîndoi fraţii erau comunişti hotărîţi. Nu numai că nu a fost aşa, dar vă pot spune că despre puţine examene îmi amintesc cu atîta plăcere, aşa cum îmi amintesc de acela. M-a studiat cu multă curiozitate, dar era cunoscut drept un om de la ţară, fără fasoane. Aveam să aflu peste o vreme că ceea ce voia să vadă era dacă ceva din curajul mamei mele mi s-a transmis şi mie…

Curajul… Mama venea acasă şi-mi spunea că nu se poate opri din vestirea Evangheliei, că doar de bătaie îi este frică, dacă o arestează pentru credinţă. Nu credea că va rezista. Dumnezeu nu i-a dat să bea paharul acela, ci altul, pentru că El ştia cît poate suporta mama…

Eu spun că acestea sunt minuni, pentru sunt imposibil de expilcat reacţiile oamnilor pe care îi consideri atei sau călăi, în faţa mărturisirii pe care o faci despre Cristos. Nu, mama şi alţii ca ea nu făceau „prozelitism”, ci „creştinism”.

Despre acest „-ism” scrie Soljenityn în „Arhipelagul” său, iar despre rus poţi să spui orice, dar că a fost baptist cînd a scris asta, în nici un caz.

Cînd anchetatorul Goldmann i-a dat Verei Korneeva să semneze articolul 206, ea a înţeles care îi sunt drepturile şi s-a apucat să aprofundeze cazul tuturor celor şaptesprezece membri ai „grupului lor religios”. El s-a înfuriat cumplit, dar nu a putut s-o refuze. Ca să nu se plictisească, a dus-o într-o cancelarie mare, unde se aflau vreo şase salariaţi de tot felul, iar el a plecat. La început Korneeva a citit, pe urmă nu ştiu cum, din plictiseala funcţiona­rilor, s-a stîrnit o discuţie. Şi Vera a început, cu glas tare, să le ţină o adevărată predică religioasă. (Trebuie s-o cunoaşteţi. Este o fiinţă luminoasă, cu o inteligenţă vie şi cu darul oratoriei, deşi în libertate nu a fost decît lă­cătuş, grăjdar şi gospodină). Toţi o ascultau, ţinîndu-şi răsuflarea, din cînd în cînd punînd întrebări. Pentru ei toţi era ceva neobişnuit. Se umpluse încăperea, veniseră şi din alte birouri. Chiar dacă nu erau anchetatori, ci doar dactilografe, stenografiste, legători de dosare, făceau parte din mediul lor, tot Organe, în anul 1946. Aici nu se poate reconstitui monologul ei, a izbutit să le spună feLurite lucruri. Şi despre trădătorii de patrie: de ce n-au existat şi în timpul Războiului de Apărare a Patriei din anul 1812, în epoca iobăgismu-lui? Atunci era firesc să existe! însă cel mai mult a vorbit despre credinţă şi credincioşi, înainte, spunea ca, la voi se miza totul doar pe pasiunile dezlănţuite: „Jefuieşte ce a fost jefuit”, şi atunci, fireşte, credincioşii vă deranjau. Acum însă, cînd vreţi să construiţi şi să fiţi fericiţi pe lumea asta, de ce îi prigoniţi pe cei mai buni cetăţeni ai voştri? Ei constituie pentru voi cel mai preţios material: căci credincioşii nu trebuie controlaţi, un credincios nu fură şi nici nu se eschivează de la muncă. Voi credeţi că veţi construi o societate dreaptă cu hoţii şi zavistnicii? La noi totul se prăbuşeşte. De ce scuipaţi în sufletele celor mai buni oameni? Lăsaţi Biserica să se separe cu adevărat de stat, nu vă atingeţi de ea, şi cu-aceasta nu veţi pierde!! Sunteţi materialist!? Atunci bazaţi-vă pe dezvoltarea învăţămîntului, care, cică, va spulbera credinţa. De ce să arestaţi? în acest moment a intrat Goldmann şi a vrut s-o întrerupă brutal, însă toţi au strigat la el: „Tacă-ţi gura! Las-o în pace! Vorbeşte, vorbeşte, femeie!” (Cum să i te adresezi? Cetăţeană? Tova­răşă? Toate astea sunt interzise, sunt încurcate în convenţii. Zi-i femeie! Cum s-a adresat şi Hristos, nu vei greşi.) Şi Vera a continuat de faţă cu anchetatorul ei!! Oare de ce acestor ascultători din cancelaria securităţii le-a mers atît de viu la inimă cuvîntul unei deţinute neînsemnate?

Soljenityn lasă fără răspuns întrebarea, dar eu ştiu că voi îl ştiţi şi mă bucur pentru asta!

Care medic creştin ar putea să afirme cu toată responsabilitatea, atît în faţa oamenilor, cît şi a lui Dumnezeu, că este de acord cu avortul în cazul fetiţei de 11 ani, violată de unchiul ei, şi purtîndu-şi sarcină de peste cinci luni?

Nu poţi lua o decizie în locul părinţilor copilei, e adevărat, ei pot hotărî dacă îşi vor duce fiica pe masa de operaţie. Nu ar fi fost normal să li se interzică acest lucru, dar înainte de a lua o hotărire în acest sens, ar fi bine să se gindească la viitor, pentru că peste timp, cine ştie? poate cînd va avea 18 ani, fetiţa s-ar putea să-i întrebe:

Ce ati facut cu copilul meu? de ce l-aţi omorît? eu îl vreau, atunci nu aveam minte, voi aţi decis in locul meu şi aţi greşit, criminalilor!

Oare acest scenariu ar fi chiar imposibil? sau imposibil ar fi ca fetiţa să nu mai poată avea copiii în viitor?

Răul a fost făcut, societatea românească a fost luată pe nepregătite, ca de fiecare dată cînd apare o ameninţare reală; gestul monstruos al violului, cu toate consecintele sale, a avut loc şi nu poate fi dat timpul înapoi; sarcina a evoluat, iar în toate aceste luni de stupoare, de incompetenţă şi prostie colectivă, a tot felul de ONG-uri şi ministere cu ţuţeri bine plătiţi, corpul fetiţei a suferit transformări hormonale unice, pregătind-o pentru a fi o viitoare mamă, nu pentru crimă.

Nu este la fel de sadic să găsim acum o rezolvare a cazului, prin ucidere? Cu ce drept luăm viaţa unui făt de peste 5 luni? Oare asta vor parinţii fetei? Au fost ei suficient de bine consiliaţi, psihologic si religios, în tot acest timp? Îşi pot asuma ei riscul de a fi judecaţi de propria lor fiică peste ani, pentru decizia criminală de astăzi? dar în faţa lui Dumnezeu, ce vor spune? sau Dumnezeu nu mai contează în calculele acestor vremuri…

Un reprezentant al BOR a avut un discurs televizat, pledînd, spre cinstea lui, pentru păstrarea sarcinii şi salvarea ambelor fiinţe- atît a mamei, cît şi a produsului ei de concepţe. Tot el a implicat Biserica în creşterea si educaţia lui ulterioară. Exagerată mi s-a părut ideea de a-i hotarî şi cariera sau orientarea religioasă, pentru că Dumnezeu a lasat omului, fie el şi produsul unui incest, libertatea de a alege ce va face şi în ce va crede. Dar prefer o astfel de poziţie, cinismului unor personaje care susţin că uciderea pruncului ar indrepta cu ceva lucrurile şi ar avea vreo logică.

Riscurile genetice ulterioare sunt greu de evaluat, ele nu pot fi excluse, dar o maladie congenitală nu este regula în acest tip de relaţii. Cred că medicii ar trebui consultati în acest sens, nu căutaţi măcelarii de peste mări şi ţări care să facă avortul, pentru că nu văd care confrate de-al meu din Romania ar fi atit de imbecil încit să ucidă, ca pe vremuri, Irod, pruncii, dar la oră de vîrf şi cu presa-n capul lui… Nu mai spun că după aceea i-ar merge vorba ca de popă tuns!…

Poate că o pozitie oficial exprimată şi din partea evanghelicilor români ar fi fost utilă, oricum mult mai importantă decit festivismul afişat pe stadioanele patriei sau la manifestaţii proecumeniste, pe banii comunităţii- de aici şi de aiurea…

Un poliţist israelian s-a împuşcat pe aeroportul din Tel-Aviv, la nici 200 de metri de Nicolas Sarkozy. Evident, puteau fi “sinucişi” toti oficialii aflaţi în raza nebunului, inclusiv nevasta preşedintelui francez. Cu puţine momente înainte de incident, camerele de televiziune insitau pe formele primei doamne de la Elysee,  îndărătul Carlei Bruni suscitind un număr de cadre cel puţin egal cu cele în care se “grimasa”, inconfundabil şi aparent treaz, Primul Cocoş Galic.

Toţi oficialii israelieni de rang înalt, prezenţi la aeroport, se înghesuiau să o ţucăie pe Carla, ca pe o mireasă la nuntă, dar cel care s-a înfruptat din parfumul franţuzesc în direct a fost Ehoud Olmert , primul lor ministru.

Presa franceză, bîrfitoare, scrie că madame nu l-a invrednicit pe “monmari” cu nici o privire, după ce s-a împuşcat poliţistul, ci a zbughit-o pe scara avionului cu o neîmpiedicată graţie şi cu o viteză pe care n-ar fi atins-o Angela Merkel nici cu privirea.

Pe de altă parte, în dimineaţa asta, presa israeliană era mută , oficialii lor nu au dat nici un fel de amănunte despre wertherpoliţai, probabil fiind toţi ocupaţi cu viitoarele demiteri la toate nivelurile, pentru că este de toată brambureala ca, într-o ţară aflată în stare de război, să laşi pe ultimul miţufan cu glonţ pe ţeava să tragă ca la nuntă-n Ferentari. Ce să mai vorbim despre testele lor psihologice făcute de specialiştii lui peşte, despre serviciile secrete, care au un sistem de dat în bară aproape la fel de eficient ca suricatele lor americane din 2001, fiind aproape în a repeta figura lamentabilă de la asasinarea lui Rabin. La concurenţă pentru primul loc, în topul Plînsul la ZId, vine armata israeliană, care s-a făcut de tot rîsul în urmă cu un an, în sudul Libanului, cu tancurile ei care se înghesuiau unul după altul, cum fac fraierii la noi în zi de duminică, la 6 din 49, iar din nisip, le explodau dinamitele ca floricelele-n tigaie.

La fel de tari au fost fazele cu urmaşele Deborei, care dădeau onor arm’ pe aeroport lui Carla Bruni, cu două exemplare care au leşinat cînd au auzit împuşcătura, cu alte cîteva care s-au repezit să le dea cu săruri de la Marea Moartă pe la nas, în timp ce o amărîtă cu ochelarii ca fundul sifonului, tîra de lesă ca pe cîine o ditamai puşcoace mare cît tunul prin faţa cameramanilor pe burtă culcat de la CNN.

Un lucru este cert: perechea kenedy-ană a Franţei (care are în sondajele franceze o popularitate de sub 20%, iritind pe bunii băutori de beaujolais aproape la fel de mult ca împuşcata pereche Ceauşescu de pe vremuri- asta o zic francezii, nu eu!)- e urmărită de ghinion. Fii atentă, Carla, că şi Ana Karenina a început romanul cam la fel, doar că era în gară, dar ideea e aceiaşi!

Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă faza de la Tel-Aviv ar fi avut loc pe Otopeniul nostru?- ştiut fiind că la noi, jumătate din poliţai ar avea toate motivele să-şi tragă măcar un glonţ în fund- vezi afacerea recentă cu permisele de şoferie!- deşi, dacă stau să mă gîndesc, din ce văd la jurnalele noastre de actualităţi, la dacul liber sunt preferate armele albe- cuţitul şi toporul, sau ştreangul şi soda caustică, ceea ce e cam greu de pus în aplicare pe aeroport, dar nu imposibil.

Sarko a spus knessetului că el vede Ierusalimul ca pe o capitală a două state şi mă gîndesc dacă nu din dragoste de ţară s-a sinucis Werther din nou? măcar să atragă atenţia… Cît despre capitale comune, trebuiau să-i spună lui Sarkozy să execute mai întîi, de probă, o treabă similară la Paris, împărţindu-l frăţeşte cu nemţii, că n-ar fi prima dată cînd imnul naţional era Lily Marlene…

Iar pentru Sarko, ca să uite prezentul, sau mai bine zis, să nu uite trecutul, cînd se află-n treabă ca prostu’…

Moşul îşi agită ciotul mîinii stîngi şi incearcă să se dezbrace cu singurele două degete ale mîinii drepte. Se uită la mine cu un singur ochi si tremură din tot corpul, atăt a neputinţă, cît şi din cauza sevrajului, a lipsei de trăscău. Vine dintr-o comună în care majoritatea locuitorilor sunt alcoolici, la fiecare colţ de ulita spînzurînd o cîrciumă, un loc în care oamenii, majoritatea, sunt bolnavi de ciroza “uscată” sau dau în dambla. Nici unul nu recunoaşte că bea, dar mai ales femeile, care de multe ori “duc “ mai bine la tărie decît bărbaţii.

Bătrînul nu vorbeşte decît despre apă, de cel puţin trei săptămîni ăsta e lichidul. În general, ce trece de o lună este deja “demult” şi toţi consideră că sunt curaţi şi imuni. Cu ţigările este si mai simplu: după două zile, spun că “nu fumează”.

A fost o vreme cînd lucra la CFR, verile erau fierbinţi ca şi acum, şi a păstrat două sifoane goale din sticla groasă şi albastră, pe care s-a oferit sa mi le aducă să le văd şi eu. Acum nimeni nu mai umple sifoane din alea.

Spune că a fost rănit în războiul din 1946 şi-mi amintesc de “Underground”-ul lui Kusturica…

“Bine, dar războiul se terminase din 1945! “Da, dar prin păduri erau tot felul de duşmani… “Oare nu erau cei care luptau împotriva comuniştilor, care fugeau de execuţie, de puşcării, de lagăre? “Nu ştiu, poate că erau, de ce să zic… Eu eram copil de trupă, căram mitraliera cînd a explodat grenada în faţa mea şi de atunci n-am mai văzut nimic… Poate să fi fost, cine stie, parcă mai contează…”

Unele popoare au memoria scurtă sau n-o au deloc; eu cred că suntem si noi un astfel de popor. Uităm să-ntrebăm. Prins în necazul său, ţinut din scurt de infirmitate, s-a văzut pe sine timp de 60 de ani, un luptător al celui de-al treilea razboi …

În încheiere, o pagina din “Arhipelagul Gulag”, în care Soljenitin se întreaba şi el cu ce-ar fi fost mai breaz decît ei, torţionarii săi…

Dar cum ne povăţuieşte înţelepciunea populară: dacă trăieşti cu lupii, trebuie să urli ca ei. Acest neam de lupi oare de unde a apărut în poporul nostru? Oare nu are aceleaşi rădăcini ca şi noi? Nu are acelaşi sînge? Pentru a nu flutura prea brusc mantiile albe ale celor drepţi, să ne întrebăm fiecare: dacă viaţa mea ar fi luat o altă întorsătură, oare n-aş fi devenit şi eu călău ca şi ei? Este o întrebare cumplită, dacă vrei să dai un răspuns cinstit. După un sfert de secol cineva ar putea gîndi: da, sigur, vă dădeaţi seama de arestările care mişunau în jur, de torturile din închisori şi în ce noroi sunteţi atraşi. Nicidecum!! Căci dubele securităţii circulau noaptea, iar noi eram aceia care defilau cu steaguri în mîini. De unde să ştim noi şi de ce să ne gîndim la arestări? Imi aduc aminte de anul al treilea la Universitate, în toamna lui 1938. Noi, băieţii comsomolişti, suntem chemaţi la comitetul raional al comsomo-lului de două ori şi, aproape fără să ni se ceară consimţămîntul, ne pun să completăm nişte formulare: cică sunt destui fizicieni, matematicieni şi chimişti, vom fi mai folositori Patriei dacă intrăm în şcolile NKVD-ului. (Căci întotdeauna este aşa: nu cineva are nevoie, ci însăşi Patria, pentru ea ştie totul şi vorbeşte întotdeauna un funcţionar.)

Ce poţi sa spui? dacă pe tine te-ar trimite să ucizi pentru “binele Patriei”, aşa cum a fost trimis moşul, te-ai duce? ba bine că nu! Irak, Afganistan, Piaţa Universităţii… E acelaşi război, hai!, lasă-ţi sifoanele şi du-te, ce mai stai!

Am venit în faţa voastră ca să vă mărturisesc că am tîlhărit, că am făcut lucruri ce nu pot fi spuse şi am fost condamnat de la 5 la 10 ani, dar nu am făcut din toţi anii aceştia decît unul. De restul, Dumnezeu m-a iertat, a avut milă de mine şi m-a lăsat să mă pocăiesc. Fraţilor, în faţa lui Dumnezeu vă rog să mă iertaţi şi să mă primiţi în dragostea voastră şi vă promit că n-am să mai păcătuiesc. Vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre cît timp am stat închis…

Asta a spus Vasile, astăzi, în faţa adunării nostre  şi,  în timp ce vorbea, îi priveam lacrimile care parcă lăsau urmă în piatra obrazului său negricios, pînă la bărbie şi sub bărbie.

Ce l-a determinat pe el să iasă astfel în faţa noastră în această duminică, prin nimic deosebită faţă de alte duminici? Cu atît mai mult cu cît fusese eliberat cu două luni în urmă şi venise la biserică aproape de fiecare dată. A făcut-o, însă, fără pregătire, fără să anunţe pe cineva despre demersul său. Numai el ştie ce s-a petrecut între el şi Domnul său. E adevărat, noi ne-am rugat pentru Vasile, vorbeam cu frate-său Mircea, care avea în grijă şi pe copiii celui închis şi-mi spunea că citeşte din Biblie în închisoare, că vorbeşte despre Isus celor cu care împărţea celula, că regretă ce a făcut şi sufleteşte, este bine…

Mă gîndeam pe atunci “ce bine mai poate fi şi ăsta” şi voiam să cred dar, în totalitate, nu puteam.

L-am rugat odată pe Mircea să mă ia şi pe mine cu el la frate-său. Rîdea şi-mi spunea mereu “Sigur, frate Răsvan, sigur că da, o să mergem… Vă mulţumesc că aveţi grijă!” … dar nu m-a luat. Eu aveam grijă, dar n-aveam încredere în ce-mi povestea.

Astăzi, prin simplitatea sa, prin concreteţea mesajului şi rapiditatea cu care s-au petrecut toate, pot să vă spun că adunarea a fost cîteva momente împietrită, apoi am simţit o emoţie comună, ca pe o vibraţie şi am simţit gustul ce nu se poate descrie al miracolului.

M-am gîndit la adunarea de la Arad, pregătită cu atîta pompă, o piesă care a căzut la premieră şi nu a fost fluierată, doar pentru că nu a văzut-o nimeni, apoi la gogoşile vanilate şi pudrate pe care s-au chinuit luni de zile să ne facă să le mîncăm cei de la Agora, la hermeneutica cu care să ne facă să pricepem trecutul şi pe “poznaşii” lui- vorba lui Culianu, prin interpretarea hermeneutică a trecutului poţi manipula cum pofteşti, voinţa selectivă putînd fi şi voinţă deformatoare- şi cred că pot spune că din cei doi crucificaţi împreună cu Hristos, tîlharul s-a pocăit astăzi, turnătorul însă, încă nu…

Domenghini era un jucător de culoare portocalie, pe spatele său fiind scris cu tuş negru numele şi, ghemuit, într-o scobitură, numărul. Pe burtă era bine pilit. Într-o busculadă, împreună cu alţi jucători, un buchet din ambele echipe, s-a prăbuşit de la o înălţime de un metru şi douăzeci, pe beton. A rezistat impactului dar, fatalitate, a fost înghiţit în cîteva secunde de cocoşul managerului echipei Angliei.

Armatorul echipei Italiei, un grec în vîrstă de 10 ani pe nume Aristide, a propus să fie tăiat imediat cocoşul, dar englezul Iacob, zis Puiu, nu numai că a refuzat, ci l-a trimis pe grec să aştepte la tîrtiţa păsării, în ideea că, mai devreme sau mai tîrziu, jucătorul italian va reapare în acea zonă. În acele vremuri, eu antrenam echipa Braziliei şi arbitram, de nevoie, meciurile din Campionatul Mondial. Am insinuat că s-ar putea ca, prin anumite procese chimice din interiorul pipotei, Domenghini să fie gelificat sau chiar asimilat de metabolismul “galic”.

Nervozitatea a ajuns la apogeu, s-au spus vorbe grele, turneul a fost întrerupt, dar cum necazul nu vine niciodată singur, în timp ce jucătorii Angliei erau adunaţi de antrenor cu viteză în cutie, Bobby Charlton a zburat pe caldarîm, un lungan negru cu diametrul de 4 centimetri dar foarte subţire, bun executant al loviturilor de la distanţă şi foarte tehnic, care în urma impactului, s-a spart în două. Din disperare şi nemaiştiind pe unde calcă, gazda turneului şi proprietarul cocoşului şi al echipei Angliei, a luat cele două jumătăţi şi le-a aruncat jertfă păsării, care s-a uitat cu un ochi la ele dar, atît! pentru că e ştiut că niciodată cocoşii nu ciugulesc jucători negri.

Mişcarea de azvîrlire fiind, însă, mai largă decît fusese prevăzut, a ciupit în mod la fel de fatal, un colţ din tabla de şah cu piesele aranjate într-o anume ordine, care fusese iniţial pusă pe masă, dar ajunsese pe butoiul mare de tablă de colectat apa de ploaie pentru limpezitul rufelor, pentru că pe masă făcuserăm loc terenului de fotbal, mare, din scîndură şi porţi cu plasă din nylon de la ciorapii vechi de damă- mamă . O piesă a căzut în zona tragică, devenită un fel de Triunghi al Bermudelor, dacă e să judecăm la rece coincidenţele. Fratele gazdei noastre, un văr înalt, chipeş şi foarte deştept, campion regional de şah, lăsase spre studiu al jocului de mijloc, poziţia dintr-o partidă de Alehin, pentru meditaţie sa de seară. L-am părăsit pe bietul Puiu, fără habar de şah, cu spectrul unei binemeritate pedepse, cu un cal în mînă, într-un loc la fel de potrivit ca şi Domenghini în pipota cocoşului. Grecul a mai apucat să-i strecoare că în acest fel, cu şahul şi cu Bobby Chalton, „pricea s-a ales!” şi să ne grăbim spre casă, să prindem loc sus, pe faleză, în uliţă, în faţa curţii lui nea Cocu Stavros, care scotea în fiecare seară televizorul lui rusesc Temp 2, cu ecranul rotunjit frumos la margini, pus sub o tablă contra ploii şi antena proptită de coteţul dat cu var al găinilor, pentru ca toţi copii săraci din cartierul de la malul Dunării, unde el, grecul, fusese căpitan pe remorcher, să vadă meciurile. Urma o partidă din grupa a IV-a- în vremurile acelea erau doar 16 echipe calificate la Turneul Final!- strălucitoarea Italie a lui Mazzola împotriva Republicii Democrate Coreene, o necunoscută, o echipă ale cărei jucători se numeau toţi, ca notele muzicale, din două litere: Li, Mi, Su…

Dar, pînă la capăt, a fost o zi îngrozitoare, pentru că a urmat tragedia: Italia a „încasat-o” de la coreeni cu 1-0.

După meci, l-am văzut pe grecul meu, pe Arestide, cum se ridică tăcut, cum îşi întinde cu mînuţele pantalonaşii maron de velur, ţinuţi de o bretea pusă în diagonală peste pielea goală numai coaste, apoi cum pleacă spre casă iar în poarta lui, lîngă poarta bunicilor mei, după ce debarcă în praf lotul Italiei, îl alese pe Facchetti dintre ei şi-l făcu zob cu pietroiul neted care sprijinea burlanul casei lor.

Facchetti, fundaşul, se făcuse vinovat de golul coreenilor…

Aşa am iubit noi fotbalul, generaţia noastră care nu poate înţelege de ce sunt numiţi suporteri şi patrioţi, tinerii care s-au adunat seară de seară în Piaţa Constituţiei pentru ca, în final, să spargă, să rupă, să se stîlcească în bătaie şi să urle, duhnind, „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte” al beţiei porceşti cu bere proastă…

Aruncă-ţi ochiu’ tău în stradă sau lipeşte-l de sticla lichidă şi vei vedea în bomba verii o ceafa groasă, o frunte cu un singur dor, un cap tuns şi ras, cu fălci şi silozuri de grăsime muşchiuloase. El nu are, ci posedă: două pulpe groase şi suferind de opăreală, un pericol care nu iartă, o ciumă a chintalului. Ca un rău de mare în agonie, mersul îi este în uşor şpagat şi obligatoriu legănat, pîntecul cu buricul făcut ţintă ca un crater adormit, cu braţele rămase mici de la bicepşii umflaţi de la umeri pînă la călcîie, tresărind neaşteptat, ca botul unui cîine-n somn. Gonada lui ideală este tetania continuă, pe toate grupele de muşchi, începînd de la limbă, şi terminînd indiferent de vîrstă, cît mai jos.

Am stat intr-un autocar lîngă un prototip ce părea în mare suferinţă. În maşină mirosea a traci încinşi, deşi exista o instalaţie care răspîndea un soi de aer recondiţionat pînă la mortal, şuierînd direct din sistemul de răcire al motorului, călduţ, din tavan, cu miros de piuliţă fiartă în ulei rînced şi catran de fund de lotcă. Teoretic, fiecare ar fi trebuit să posede gaura lui, deschisă ca un găvan în tigva capotei şi căpăcită ca ochiul piratului, cu un fel de grătar de plastic negru, pe care poţi să-l scîrţîi cum vrei, tăind aerul tăiţei sau administrîndu- ţi-l ca pe o ţeavă-ntre ochi.

La un moment dat, cînd peştişorul de aur din punga transparentă rămîne fără apă şi punga se lipeşte gelatinos de el, înveţi final că pomana nu e veşnică: privind printr-o ultimă picătură de sudoare oprită pe o geană, dealurile legănate şi micşorate care se strivesc de tine, simţi cum din omul de alături s-a desprins un fel de sac umplut cu rulmenţi, braţele făcute frînghii, din care înmugursc , terminal, cinci cremvuşti scurţi închişi în vid, cu peri zbîrliţi ca sprînceana încruntată a mistreţului, înhăţînd găurile şi îndreptîndu-le pe toate spre sine.

Apoi, spintecat de aer, i-a căzut întîi mîna de lucru, apoi capul inutil ca o povară, cu dunga frunţii mulată exact pe cusătura scaunului din faţă, apoi s-a prăvălit ce a mai rămas, ghemuit de mulţumire ca un crap în stuful umed, lovit în cap de anasonul din momeală.

Pe spatele maioului său galben ca ochiul de crocodil mîlos, se putea citi, bombat şi-n dorul lelii, un „Hai, România” albastru şi decolorat şi atunci m-am gîndit ce noroc a avut madam Olanda că n-au prins-o unşpe din ăştia, ca vecinul meu, că ar fi văzut ea atunci ce înseamnă să te lase fără aere, românii!

De la amicalele dispute cu Daniel Brânzei privitoare la întîlnirea de la Arad a pastorilor hotărîţi să fiarbă la “oala minune” găinile bătrîne în rele, am învăţat că la o treabă serioasă trebuie să fii pregătit cu două rezoluţii: una pro şi alta contra. Referitor la IPS Nicolae Corneanu şi hărmălaia pro-ecumenică de la Timişoara, domnia sa a scris o minunată pledoarie “pro”, pe care, după ce am citit-o, mie mi-a venit “contra” şi am urmat obiceiul american după care dacă tot e să te afli în treabă, măcar să nu fii singur.

Varianta Pro a lui Daniel Brânzei este AICI. E documentată, elegantă, limpede şi serioasă, aşa cum sunt toate scrierile sale.

A mea e varză, ca mai tot ce scriu, e emoţională.

Manifestul Orp (sau Contra Pro)

Mitingul de susţinere a Mitropolitului Nicolae Corneanu de sîmbătă de la Timişoara îmi aminteşte de începutul Revoluţiei Române, din decembrie 1989: la fel de spontan, la fel de hotărît şi condus tot de un prelat, sau în numele unui prelat.

Fireşte că IPS Corneanu nu a premeditat împărtăşirea la Cina catolică, el doar s-a nimerit să fie acolo, tot aşa cum revolta de la Timişoara a fost un act spontan şi neorganizat al poporului român. Nici prin gînd nu i-a trecut că va isca un scandal de proporţii în sînul BOR. Trecutul său de turnător securist nu a influenţat actul său de acum (poate că vor mai trece nişte ani şi va face alte mărturisiri), al acestui om nou pentru vremuri noi. Sau invers e mai bine? adică la vremuri noi, tot noi?

Frumos şi patriotic s-a pronunţat preşedintele Consiliului Judeţean Timiş, ceea ce demonstrează că tot a reuşit ceva Proclamaţia de la Timişoara: să unească politicul cu plebea şi cu Dumnezeu, ca să lupte toţi împotriva vechiului, a elementelor reacţionare antiecumenice, să susţină cu toţi, inclusiv baptiştii şi evreii, tezele Congresului ( Conciliului? ) Vatican II, în oraşul rozelor ce mor cînd vor, cu parfum de Ialta- Malta.

Comunicatul Comunităţii Evreilor din Timişoara, de susţinere a ecumenismului din Banat, demonstrează preocuparea de veacuri a acestei comunităţi în ceea ce priveşte felul şi locul în care se împărtăşesc Inalt Prea Sfinţiile Lor, problema Cinei ecumenice a Domnului aducînd în stradă pe domnul Paul Costin, primul preşedinte revoltat pe tema asta, probabil pe plan mondial.

Societatea “Timişoara” îmi aminteşte de Eteria discret masonă a lui Tudor Vladimirescu,  în tulburătoarea frază cu parfum de secol XIX şi Napoleon al III-lea: …“respectuoasa si fraternala intre numeroase grupuri etnice si religiose e o caracteristica ce onoreaza aceasta parte a Europei si o transforma intr-un exemplu pentru toti locuitorii ei”.

Sunt impresionat de solidaritatea societăţii româneşti, de cele 500 de persoane- dacă erau 1000, era ca la Garibaldi! –    revoluţionari, carbonari, toţi negri de supărare-  care au rezolvat lipsa de medicamente din spitale, recordurile nostre mondiale la TBC, corupţie , şpagă şi fumat, care au aflat şi condamnat pe “cei ce-au tras în noi, 21- 22” şi acum defilează împliniţi, cu stindardul   “Sf. Maria – Regina Pacii si a Unitatii” (!)  fiind, după ştiinţa mea, prima demonstraţie de solidaritate cu un fost turnător securist, actual ecumenist recidivist.

De la Bucureşti, ca şi în 1989, se aşteaptă o atitudine violentă, de data asta a reacţionarei Patriarhii Române, dar noroc că IPS Bartolomeu Anania “s-a demascat” (vorba lui Petrică Roman, din februarie 1990, cînd agita mulţimea împotriva lui Corneliu Coposu şi Raţiu), pentru că e cool să dai un nume la popor, ca să vadă ţara cine sunt duşmanii ei!

Au mai lipsit doar luările de poziţie în acest sens ale comunităţii musulmane, de la cel mai înalt nivel al minaretului.

“Azi la Timişoara, mîine-n toată ţara!”

Restul, mergem la “Arhipelag”, să mîncăm “Gulag”…

Au materialitate, fibră, greutate, structură şi economie de gesturi, iar trasăturile, atunci cînd fresca se lasă ghicită, povestesc despre o suferinţă sinceră şi discretă, şoptită, despre disoluţia societăţii lui Dumnezeu, despre suferinţele Domnului sau păcatele neştiute ale cetăţii. Aşa arată personajele frescelor lui Giotto, fiul lui Bondone, născut la Mugello în anul 1267.

Îngerii lui au substanţă, iar cînd zboară, au materialitate; alternanţa de bi- şi tridimensional, realizările sale fragmentare în domeniul perspectivei, întregesc impresia de modern “non-fotografic” pe care mi-a trezit-o, întotdeauna, Giotto. Lecţiile sale nu sunt ţipate, ci discutate cu voce adîncă, limpede şi liniştită. Temele lui sunt actuale poate pentru că a fost un om cu mare credinţă în Dumnezeu- ceea ce nu l-a împiedicat să fie un om bogat, cumpărînd case şi pămînturi- poate pentru că a avut o casă de copiii, patru băieţi şi patru fete şi mulţi ucenici, care munceau în atelierul său şi mîncau la masa sa, poate pentru că a avut aceleaşi temeri, ispite, necazuri şi boli ca şi noi, postmodernii.

Îl iubesc pe Giotto pentru că este omul de tranziţie, omul de niciunde, dintre Evul Mediu şi Renaştere, care face trecerea de la meşteşugar la artist, care intră în breasla medicilor şi farmaciştilor, deschizînd o poartă minunată pe care el, primul din cei mulţi ce-l vor urma, a scris pentru prima dată “pictor.”

Am revăzut o frescă lucrată de Giotto la Assisi, în Basilica Sf. Francisc, intitulată “Izgonirea diavolilor din Arezzo”, a cărei reproducere parţială am inserat-o mai jos.

Cei doi călugări din stînga imaginii săvîrşesc o minune pentru cetatea pe care o vedem în dreapta: alungă diavolii, spiritele rele, duhurile necurate, din oraşul încercuit, care nu se poate apăra decît de agresiunea omenească, dar nu şi de imaginarul Satanei.

Interesant este faptul că Sf. Francisc este reprezentat îngenunchiat, făcut mic, cocoloşit la picioarele celuilalt călugăr care, prin gest şi glas, împlineşte exorcizarea cetăţii. Puterea rugăciunii sfîntului adunat în smerenie, conferă sens şi destin cetăţii cotropite de demoni.

Doi oameni ai lui Dumnezeu, unul aflat într-o rugăciune intensă, celălalt într-un gest elocvent!

Semnificativ şi extrem de actual este jocul planurilor: biserica, reprezentată prin frumoasa bazilică din stînga imaginii, este clădită în afara cetăţii. Cetatea, oraşul, ocupă spaţiul din dreapta, în care se observă aglomeraţia clădirilor, liniile de fugă spre o înălţime strangulată de diavoli, cromatica aproape agresivă a geometriei şi absenţa vegetaţiei- un lucru rar în reprezentări de acest gen, şi din acest motiv, cu atît mai remarcabil- toate acestea provocînd privitorului de totdeauna nelinişte şi fascinaţie…

La porţile cetăţii, din umbra de absidă a porţilor, ca-n nişte altare păgîne, se zăresc două personaje stranii, supradimensionate- ca şi călugării, de altfel, care respectă un procedeu din evul mediu, prin care importanţa se traduce prin mărime- şi care par să păzească oraşul de intrarea “celor buni”, a sfinţilor ce le pot tulbura legea păgînă. În faţa lor, chiar în dreptul zidurilor, se cască prăpastia, angoasa, imposibila fugă de rău, prăbuşirea în iad… Între sfinţenie şi păcat, singura punte este Isus Cristos, şi Giotto a pictat asta la Assisi.

Copiii lui Giotto, ca şi copiii tăi, ca şi copiii mei, se află dincolo de porţile acestei cetăţi; acolo învaţă, acolo se îndrăgostesc, acolo se joacă, acolo şi mor, uneori. Tu, poate eu şi Giotto, am fi vrut să-i aşezăm în siguranţă, lîngă sfîntul transfigurat în rugăciune, dar astăzi vedem că biserica vie se află în interiorul cetaţii, nu în afara ei, că nu mai e aşa cum o reprezenta pe la anul 1300, Giotto, fiul lui Bondone. Şi tare mai e greu să vezi în ce stare se găseşte biserica de azi, tocmai din cauza prea multor clădiri ce o sufocă, de jur împrejur. Metaforic, poţi spune că, deşi înăuntru, ea este mereu în afara cetăţii, dincolo de zidurile păcatului, pe care nu-l poate înfrînge decît prin rugăciunea “de dincolo de limitele” vizibilului, în locul tainic al cămăruţei fiecăruia din cei ce L-au primit pe El, în rugăciunea inimii lor. Cel ce se roagă şi cel ce lucrează, reprezentaţi diferit în pictură, alcătuiesc de fapt o singură persoană, aflată în ipostaze diferite, pentru că alungarea duhurilor întunericului nu are efect dacă disociem rugăciunea, de faptă. E de ştiut, însă, că aura de sfînt nu o capeţi prin “fapte”, prin “gesturi”, ci prin credinţa cu care îngenunchezi- lucru vizibil în frescă.

Diavolii au culoarea caselor de unde au ieşit!

Cred că asta este o altă predică, o adevărată predică cromatică a lui Giotto; ei plutesc indecişi, ameninţători şi greoi, gata să revină şi să se transforme la loc, în frumosul aparent, în idolii noştrii de zi cu zi- fiecare la casa lui, fiecare după culoarea lui…

Privind fresca, m-am gîndit la dezbaterile ultimelor zile, de pe unele bloguri evanghelice, despre oportunitatea organizării festivalurilor de muzică modernă cu mesaj creştin, despre amestecul sacrului cu profanul; am recitit protestul semnat de un grup de tineri evanghelici din Oradea, dar şi comentariile care puneau la zid pe semnatarii lui. Cred că, atîta timp cît există biserica vie şi ea se află în rugăciune iar oamenii ei împlinesc Evanghelia, ambalajul în care este transmis mesajul devine un fapt secundar şi discutabil.

Dacă tinerii din casele pictate de Giotto di Bondone vor asculta muzica generaţiei lor, sub ferestrele lor, eu sunt convins că le vor deschide larg şi astfel vor avea şansa să asculte şi cuvintele Evangheliei, se vor aduna în pieţe, unde acele cuvinte poate că vor atinge inima lor, iar minunea de la Arezzo va deveni minunea de la Timişoara, de la Braşov sau de la Bucureşti.

Dacă sunt în rugăciune sfinţi din biserica vie, putem nădăjdui că tinerii noştrii vor învăţa să trăiască Adevărul, pictîndu-L, cîntîndu-L, iubindu-L şi jucîndu-se la picioarele Lui, fără zgîrcenie, fără ifose şi fără prejudecăţi…

Cît despre mine, mă întorc la Glenn Gould, pentru că nimeni nu a interpretat Bach, în perfecţiunea lui, aşa cum a făcut-o canadianul- ca să ascult şi să privesc într-un fragment de timp fără cuvinte… fără hip şi fără hop.

Fetiţa este vinovată de inimă: în primul rînd pentru că s-a născut cu ea, în al doilea rînd pentru că între inima dreaptă şi inima stîngă nu a fost atentă şi a păstrat o comunicare de neiertat, o comunicare stînga- dreapta.

Sunt greu de urcat treptele piramidei soarelui în ţara lui Băsezuma, cînd inima fetiţei are ferestre nepermise: din stînga, şuvoiul pătrunde în partea dreaptă, pentru că în stînga se pune presiune pe sîngle său. I se umflă inima si vesele care pornesc din ea, artera aceea largă care duce sîngele la plămîni, unde poate primi toată poluarea necesară a Imperiului, odată cu oxigenul de nerespirat- deci, artera aceea largă, pulmonara, se dilată şi vibrează pentru că peretele care separă jumatăţile inimii sale este perforat din naştere. Vina este integral a ei, pentru că în timp ce se bălăcea amniotic mulţumită in uterul matern, nu s-a ingrijit de sine, de viitorul său, într-un cuvînt- pentru că nu i-a păsat şi e drept să pătimească, plătind; cu viaţa, dacă inima se opreşte brusc; cu oboseala, care o va lipi de pămînt, care o să-i strivească şi o să-i învineţească buzele şi degetele subţiri şi umede de teamă.

Pubertatea, adolescenţa sunt grele pentru copiii săraci din imperiul băsezumic. Pentru ca fetita de 16 ani cu defectul înăscut din inimă ar insemna să facă un efort de 4 000 de pepite de aur, pentru că atîta costă drumul pînă la masa de sacrificiu, masa pe care să o întindă preoţii noii religii, care să-i spintece toracele cu laserul obsidian, să-i scoată inima din piept şi, aburindă, să o coasă la loc, cu peretele definitiv reparat. Se poate întîmpla ca inima să fie arătată şi poporului, la oră de virf, pentru ca el să admire la ce înălţime ameţitoare a ajuns cardioreligia epocii de sacrificiu.

Dacă fetiţa nu are pepitele trebuincioase- şi nu le are!- se va eterniza, invineţită, pe cea mai de jos treaptă a piramidei soarelui, numită şi treapta aşteptării în zadar, sperînd să ajungă pe masa de sacrificiu atunci cînd toate condiţiile vor fi îndeplinite, cînd va ploua oportun şi abundent în vasele depozitate-n prealabil .

În capitala imperiului de est, necesarul de pepite de aur a crescut cu fiecare an, pentru că distanţele sunt tot mai lungi, timpul în care le parcurgi e tot mai scurt, iar cardioreligia se învaţă greu, în ţări în care nu se vorbeşte ca la noi, ci-n limba păsărilor, iar tu trebuie să mergi acolo, pe pepitele fetiţelor cu inimile păcătos de bolnave. Ai invaţat o regulă de aur: jertfindu-le, aduni!

În capitala Imperiului de Sud, un inel pe care ţi-l strecoară într-o valvă a inimii tale păgine de neştiinţă, un banal inel de metal cu nume de care pînă atunci nici n-ai fi vrut să auzi, un inel pe care, daca nu-l pui, te logodeşti cu moartea, o întăritură pe care, din păcate, nu ţi-o vede nimeni, niciodata, te costă cam 5 000 de pepite, pentru că preoţii piramidei soarelui se plătesc în moneda noului jurămînt al uitării de constiinta.

În imperiul lui Băsezuma, zilele se numără în aur coclit, cu el iţi traforezi dintii de porţelan şi-ţi implantezi buzele groase, cu care să poţi rînji, asklepios, superior şi înalt, către fetita cu chibrituri, ca la o jucărie genetică pierdută.

Azi, în imperiul lui Băsezuma, copiii învaţă să numere clipele vieţii pe o număratoare inversă, jucînd invineţiţi ţonţoroiul pe şotronul unei străzi sărace.