Vindecătoru

N-are nici o importanţă ce meserie ai, ce poziţie socială ocupi sau cît de cult eşti, atîta vreme cît ceea ce se aşteaptă de la tine este să ucizi cu patimă, patriotism şi în neştire.

Eşti doctor, ca Radovan Karadzic sau tractorist precum Hrusciov, sau samurai ca Lordul Hidetora, eşti militar, mafiot sau mason, singura ta ţintă este să-ţi justifici crima şi trecutul, să-ţi multiplici gestul, de la individual, la genocid, de la codul onoarei, la spînzurătoare, jucînd, ca-ntr-o „A şaptea pecete” a lui Bergman, partida ta de şah cu moartea.

O istorie hîdă, care face din Churchill, Roosevelt şi Stalin eroii unui război care-a înflorit ciuperci la Hiroshima şi Nagasaki, iar din Karadzic, un criminal, cu Srebrenica sa ce pare, comparativ, un joc de calculator „cracat” şi fără save, în adoraţia fără rezerve a mulţimilor holbîndu-se admirativ în gropile comune.

Bătrîna japoneză din „Rapsodie de august”, al cărei soţ a fost pulverizat la Nagasaki, spunea că nu-i poate condamna pe americani, pentru că „aşa e în război, cînd regulile sunt altele şi cînd sunt crime în ambele tabere”.

Mereu apare iadul, „iadul pe pămînt”, obsesia morţii colective din cele trei filme ale lui Kurosawa.

Radovan, criminalul moşneag sîrb, asemeni Lordului Hidetora Ichimonji din Ran, trădat, gustînd, în iadul pămîntului, din fructele Satanei, apare învăluit în vălătuci de barbă argintie, o replică albă “creştină” a unui Saddam “musulman”, care, pe vremuri, răsărea şi el de sub pămînt, trufă ascunsă, la timpul potrivit, ca să spînzure pe masa de huzur a Babilonului terorii globale.

“E iadul pe pămînt”, spun eroii lui Kurosawa, şi unde e iadul, adevărul nu are şanse de scăpare, fie el deghizat în nebunie.

“De ce suntem mereu pedepsiţi cînd spunem adevărul?” se întreabă nebunul măscărici din Ran, iar în “Fortăreaţa ascunsă” prinţesa se bucură că experienţele dramatice prin care a trecut i-au dezvăluit faţa ascunsă a vieţii, fiind pregătită să moară pentru adevăr.

În “Rapsodie de august”, dintre coline, printr-un singur ochi, minciuna care ucide te priveşte cinic.

Karadzic a fost un criminal local într-o lume a păcii mortale. Din celuloid, de carne, hîrci sau făcute cenuşă, chipurile urîte ne rînjesc printre fălcile destinului.

Şi noi avem parte de un alt tip de iad, de o nouă întrupare a ploii, fără radiaţii, ca o arma meteorologică perfidă şi de baraje deschise hoţeşte în Ucraina. Chirpiciul ne-a fost dat la-ntors în mîl şi frămîntat în drojdia groazei din Evul Mediu al secolului XXI. Auzi mereu că-n „viaţa mea n-am mai văzut aşa ceva”, din gura unor oameni care măsoară timpul în metri adîncime, în deznădejde, chin şi pribegie.

În ţara de dincolo de disperare, dintr-un alt iad, Mioriţa zace cu burta umflată de ape şi verde, zvîrlită pe malul lui Dracula Land, înconjurată de bîţîiala anuală de august a Misei Bivolare, din jurul Obeliscului de pe plaja Costineştiului unde se mai cunosc, tot mai cu greu, paşii poetului Ovidius şi, mai ales, ai lui Andrei, Apostolul Domnului.

1.

2.

3.

4.

5.

6.

1. În Kakushi- Toride no san- akunin (1958)- The Hidden Fortress, Kurosawa priveşte rostogolirea spre moarte a acestei mulţimi ca pe o ilustrare a “iadului pe pămînt”.

2. În RAN, într-o bătălie fără echivalent în cinematografia mondială, Kurosawa spune: “AICI e iadul pe pămînt”.

3. Ciudatul ochi din filmul Hachi-gatsu no kyôshikyoku (1991) – Rhapsody in August, al lui Akiro Kurosawa, care a apărut, ca o pecete a celor trei masoni, Churchill, Roosevelt şi Stalin, la baza ciupercii nucleare ucigaşă de copii, la Nagasaki.

4. Srebrenica, o groapă comună, “arta” lui Radovan Karadzic: iadul pe pămînt.

5. Tatsuza Nakadai, în rolul lui Hidetora Ichimonji, un bătrîn trădat de fiii săi mai mari, cu armata distrusă, implorînd compasiunea spectatorului: e asemănător lui Radovan Karadzic, care, în numele “patriei” şi a “unităţii”, a fost şi el un cavaler al crimei “necesare”. Actorul şi omul real se identifică, pînă la a nu mai recunoaşte cine este, dintre ei, sosia…

6. Kagemusha Radovan Karadzic, în rolul ultimului “drac”…

Citind fragmentul de mai jos, am spus în primul moment că nu-mi pasă, şi am hotărît, într-o sumedenie de alte momente ulterioare, că-mi pasă, ca o “fiară, “animal” şi “uscătură” ce mă aflu.

“Trebuie să remarc, de asemenea, faptul că, în mod (plăcut) surprinzător, bloggerii evanghelici au fost în genere reţinuţi în reacţiile lor faţă de această criză, atitudinea lor fiind în principiu una de simpatie faţă de mitropolitul bănăţean. Desigur, au existat şi excepţii, căci nici pădurea evanghelicilor nu este lipsită de uscături. Vorba manualului de latină de a noua, in silvae multe ferae sunt, de bestiae abundant.” – Dănuţ Mănăstireanu

Nu-mi pasă…

… că un tip pe nume Corneanu s-a împărtăşit, ortodox fiind, la catolici. Nu-i treaba mea cît de securist a fost, pe cine a turnat şi, cu atît mai puţin, cît de spectaculară sau sinceră a fost căinţa sa.

… de hotărîrile BORului, ale Patriarhului şi gîlceava ortodocşilor români, ruşi sau greci, discursurile de ambele părţi- sunt chestiuni care-i privesc numai pe dînşii, pe mine-n nici un fel.

… despre deosebirile dintre mine şi catolici sau ortodocşi, care sunt enorme, şi vreau să le las aşa cum sunt. Nu mă priveşte dacă şi de ce se închină la icoane, la sfinţi, de ce euharistia noastră diferă total, de ce se revendică tradiţiei şi nu doar scripturii, de ce fac rugăciuni pentru morţi şi de ce botează copiii mici, de ce-şi fac cruce şi citesc rugăciunile din cărţile lor. Nu mă interesează de ce s-au despărţit, s-au “schismat”, ce-i apropie şi ce-i desparte, doctrinar vorbind. Eu ştiu ce mă deosebeşte pe mine de ei, luaţi în parte sau uniţi, ecumenizaţi, aşa cum vor mulţi dintre capii lor, cu Papa în frunte.

… şi nu le dau sfaturi sau note de bună purtare, nu ies în stradă să-l apăr pe unul sau să-l înjur pe altul. Nu pun la îndoială mîntuirea lor, nu spun că e mai bună calea iconoclastă, decît cea iconofilă.

Îmi pasă…

… de manipularea grosolană la care un fost securist, Corneanu, fie el şi mărturisit, a participat în rolul principal. Proclamaţia de la Timişoara şi dorita lege a lustraţiei aveau rolul să-i înlăture din prim planul vieţii sociale şi politice pe vechii căţei ai sfintei securităţi, să stea pe tuşă şi, mai ales, să aibe clonţul mic. O sculă folosită de un organ vechi, poate fi întrebuinţată foarte simplu, şantajabil, de un organ nou. Totul este un circ mediatic, într-un an declarat ecumenic, după un şablon clasic. Efectul a fost peste aşteptările păpuşarilor, pentru că pe lîngă tot felul de aşa-zise societăţi civile, ONGuri, fundaţii, asociaţii, comunităţi şi politruci jerpeliţi, s-a mobilizat o droaie de cască- gură, în stradă sau pe internet, care să facă jocul intelighenţilor, a şcoliţilor într-ale globalizării, cu diurne dodoloaţe, cu funcţii sociale şi neuroni frustraţi.

… de prezentările trunchiate, propagandiste, în care un personaj trebuie privit ca emblematic, carismatic, întîimergător. Dacă tot spui că jurnalul de bord al securităţii ÎPSului a zburat în focul gheenei mai curînd de judecata de apoi, mai exact în zilele revoluţiei, aminteşte şi calitatea de Cavaler de Malta pe care acelaşi înalt domn a căpătat-o după aia, după zilele fierbinţi, la rece. De ce trebuia să spună asta? Uite, de-aia!

… cînd Ecumenides împarte lumea în deştepţi şi umezi, contra proşti, uscaţi şi fiare. Primii, pe care îi manipulează după o reţetă “de la bunicu”, sunt ecumenicii, ultimii sunt cei de altă părere, fundamentaliştii. Poate să se destrăbăleze ecumenic cît pofteşte, presupunînd că şi fişa postului pe care îl ocupă îi cere acest lucru, să-şi expună pe cîte bloguri poate voluminoasele trupuri de text, punctate cu cacofonii, îşi poate înjura adversarii, antipatiile, poate să facă, în esenţă, orice, dar trebuie să înveţe că sunt o sumedenie de tipi care gîndesc altfel, fie ei călugări învechiţi, “maniheişti”, “hedonişti”, “uscături” sau “fiare” care pot să aibe, culmea! şi ei dreptate. Am ajuns, în ciuda unui debut nu tocmai sportiv, să citesc cu mai mare interes blogul lui Savatie Baştovoi decît pe cele guvernate- în sens de guvernantă- de Dănuţ Mănăstireanu, sau să-mi placă stilul de pamfletar al lui Bădiliţă, cît o fi el de ecumenist şi să regret că omul care “făcea legea” în blogosfera evanghelică a lăsat un spaţiu pe care DM dansează ca ursul, valsuri şi tangouri cu figuri, de unul singur.

… cînd se străduiesc atîţia să mă convingă că tot meciul Corneanu/catolicii contra BOR este pur ideologic, de principii. Nimeni nu spune că aici se duce, poate, o luptă pentru putere,  manevrată geopolitic, sau pentru hălci de proprietăţi deloc cereşti, păduri, biserici, iazuri, cîmpii şi conştiinţe. Că nici Corneanu, Mănăstireanu şi nici chiar IPSul nu sunt maeştrii jocului cu mărgelele de sticlă, ci soldăţeii lor mărşăluind, tîrîş- grăpiş, spre Roma, în sunetul de muzici, cîntate după ureche, la fluierul piciorului.

Nu ştiu cît de strategic era pus Hîrlăul, dar gurile rele spun că era suficient de departe de casă, atît cît să-i permită lui Ştefan să se iubească cu Răreşoaia, fără ca toţi paparazii ăia de boieri să-i sufle în borşul domnesc. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi însemnat să apară o revistă în cetatea de scaun, gen Paris- Match, o Suceava- Match medievală, cu aventurile lui Ştefan Voievod din spatele frontului date pe pagina-ntîi!

Pe vremea aceea, după o escapadă domnească, osul voievodal nu bătea geamparalele cu ţigăncile, cum se face astăzi, ci construia, compensator, biserici. Ştefan era genul de luptător pe două fronturi: îi bătea pe amicii lui Ecumenos la turul şalvarilor? îi bătea! dar în loc să le dea scrisori de iertare, ridica biserică.

Apoi, venea lupta de pe frontul doi: drăgăleala cu jupînesele, la fel de victorioasă şi aceasta.

Aşa a ajuns Hîrlăul cetatea secundară de scaun- aş spune mai curînd de pat- a domnitorului şi, ca să nu bată la ochi de ce-o tot taie de-acasă fără motiv, dar şi spre ispăşirea şi iertarea păcatelor, a pus să se ridice una din cele mai frumoase biserici ortodoxe din Moldova, biserica “Sf. Gheorghe”. Priviţi-o şi-mi veţi da dreptate: se cunoaşte că e făcută din dragoste de domn!

Am ales un asfinţit în care să mai ard o dată cărămida şi să îndulcesc piatra cu umbră, m-am făcut furnică-n linişte şi-n meditaţie, cu muzica aproape, de la greieri şi cosaşi, într-un festival care a-mpietrit de peste 500 de ani, în ameţitoare armonie.

Ştiţi de ce nu pot învăţa copiii noştri istorie? pentru că e scrisă cum citiţi mai jos, fără dragoste şi fără Răreşoaie…

În timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) sunt amintiti boierul Bârla (la 4 august 1400) si paharnicul Mea (15 martie 1410), ambii din Hîrlau, indicând rolul important pe care acestia îl aveau în sfatul domnesc. Resedinta domneasca secundara de la Hîrlau, amintita în actul din 1 mai 1384, începe sa fie folosita frecvent de Stefan cel Mare (1457-1504). Domnitorul a intuit rolul strategic al Hîrlaului, prin pozitia cvasicentrala în cadrul Moldovei medievale, reconstruind si dezvoltând, în anul 1486, vechea curte, iar în anul 1492 ridicând si biserica “Sf. Gheorghe”.

Ţara a văzut că unchiul violator este un puşti de vreo 19 ani, adică ceva mai în vîrstă decît Romeo din Verona, speriat, hăituit şi arestat de îmbăţoşata poliţie română, fapt consemnat la oră de vîrf, imediat televizat şi comentat de puicuţele pe jumătate jumulite, care ne violează în fiecare seară ştirile şi privirile.

Dacă-l vor înfunda pe unchiul- puşti în mai ştiu eu ce pîrnaie, unde gealaţii hămesiţi abia aşteaptă să-l sodomizeze, adică să-i dea un HIV în dos şi-un TBC chimiorezistent în pifometru- abia atunci societatea noastră, care geme de fundaţii sulfuroase şi nedesfundate, va molfăi în gingii, fericită, dreptatea.

Între timp, fătul a devenit corpul delict şi va fi cercetat la ADN ca să se vadă că, pe vremea cînd trăia şi mişca în burta iubitei sale mame, avea harta genetică compatibilă cu a violatorului său tată.

În prima fază, englezii au refuzat să rezolve cazul pentru că nu existau dovezi ale violului, adică anchete şi probe din care să reiasă vinovăţia unchiului puber, crucindu-se în modul cel mai anglican posibil, în faţa justiţiei noastre, care nu se-ncurcă-n fleacuri de-astea, atunci cînd este în joc onoarea pierdută a Julietei, fie ea şi de 11 ani.

Prototipul unchiului bătrîn, libidinos, bogat, alcoolic, beţiv şi pedofil a fost dezlocuit din imaginaţia românilor zilnic mutilată şi elodiată pe ţambalul vizual al otv-ului, de rromul tînăr şi speriat, refugiat peste graniţa oricărei logici, prin paradisurile fînăriilor rudelor din Neamţenia. Puştiul a băgat-o pe mînecă exact la fix, după ce nepoţica a trecut cu tot alaiul, Canalul Mînecii.

Am văzut multe fetiţe de rromi îngrozite, venind după noaptea nunţii la spital, pentru că actul nupţial nu s-a putut produce, de frică sau de scîrbă. Vîrsta declarată a rromilor este, de cele mai multe ori, relativă, aproximativă, adaptată intereselor de moment ale acestora. Am văzut astfel de fetiţe de 13- 14 ani, care doreau şi ele să se joace cu păpuşile, care voiau şi ele o aiurită de copilărie, dar care au fost măritate cu forţa, vîndute, violate cu acte în regulă, şi devenite mame la un an după aceea.

Poate că în cazul fetei nu a fost chiar viol, la cîtă minte au personajele în cauză, unchiul şi nepoata, şi mă îndoiesc să fi judecat unul din ei consecinţele care se mişcă la patru luni şi jumătate. Într-un fel, poate că a fost tot un joc, cine ştie… Sunt dovezi care să arate contrariul?

De mici, de cînd sunt sugari, din prima copilărie, majoritatea sunt prost hrăniţi proteo- caloric, iar mulţi sunt concepuţi la băutură, taraţi fizic şi intelectual, cu un IQ faţă de care Forest Gump apare drept un intelectual rasat, ei pot ajunge uşor la fapte care încalcă morala şi legea, pentru că au un creier cît o nucă, într-o ţară bananieră. Moşmondeala părinţilor, bulibăşeala de după constatarea sarcinii, devenită din ce în ce mai evidentă, tîmpenizarea societăţii noastre, pe cît de lacrimoasa, pe atît de jalnic ineficientă, toate acestea au împins sarcina pînă aproape de ultimul trimestru.

În acest caz, totul este relativ, multe se bazează pe spusele părinţilor, aşa-zişi părinţi, mai mult în sens genitor, trăind probabil într-o promiscuitate morală nu foarte departe de incestoasa relaţie petrecută sub ochii lor. Graba aproape criminală de a face întrerupere de sarcină, mie mi se pare ciudată, şi v-am spus mai sus de ce, cum trăiesc şi se însoară unii dintre ei.

Ce-ar mai rămîne de făcut acum, de corectat?

În primul rînd, eu nu l-aş trimite la mititica pe vinovat, ştiut fiind cam ce păţesc violatorii în închisorile noastre, unde devin ţinta sexuală a tuturor dezaxaţilor recidivişti. Apoi, mai vedem ce facem, din moment ce, de amprentat, l-am amprentat, scutindu-i pe italieni de muncă.

Apoi, i-aş întreba pe FACIAS dacă li s-a urît de prea mult bine, de salarii grase, de supt de sub unghie şi de violat bunul simţ, din moment ce s-au gîndit să-l acuze pe dr. Vasile Astărăstoae că a fost de părere ca fetiţa să ducă sarcina la termen, fundaţia propunînd, culmea!, ca profesorul să fie alungat cu pietre din funcţia de sef al Colegiului Medicilor, pe motiv că e un individ declarat pro-life.

Demonstraţia FACIAS de forţă impotentă ar trebui făcută tot în stradă, alături de aceea a poponarilor români de primăvară- vară, din moment ce ambele fundaţii au ceva în comun, clasica lovitură pe la spate! Într-o ţară devenită roşie după alegerile locale, profesorul Astărăstoae, cunoscut pentru convingerile sale de dreapta şi vechi lider liberal, a trezit la poftă mediatică FACIAS-ul, deşi aş zice să şi-o pună-n cui, pohta ce-o pohtesc …

Redau un fragment din comunicatul lor, care pare să fi fost scris în timp ce autorii digerau lebedele din Praterul vienez, umplute cu portocalele acre manglite din portocalii ornamentali din Barcelona, rromanes mîncînd, gîndind şi vorbind:

Mai grav si mai inoportun in acest caz s-a dovedit comportamentul domnului Vasile Astarastoae, presedintele Colegiului Medicilor din Romania. Refuzand sa trateze in mod obiectiv subiectul – luand in calcul interesul superior al copilului si urgenta cazului – Vasile Astarastoae a transformat-o pe micuta F.V. intr-un pretext pentru promovarea opiniilor sale radical pro-life (impotriva avortului). Astarastoae a declarat in mod repetat ca institutia pe care o conduce nu va apara medicii care accepta o intrerupere a sarcinii in cazul copilei de 11 ani, oferind o solutie care incalca orice principiu privind ocrotirea copilului: „In momentul in care va veni pe lume, copilul ar trebui dat in plasament. Ar trebui dus intr-un loc in care nimeni sa nu stie ca s-a nascut in urma unui viol si a unui incest. In acest fel, nici mama nu si-ar mai aminti, vazandu-l, de ceea ce i s-a intamplat, iar psihoterapia ar ajuta-o sa treaca peste aceasta etapa”. Cu alte cuvinte, presedintele Colegiului Medicilor a recomandat in acest caz o dubla trauma: trauma copilului care duce la capat o sarcina nedorita si periculoasa si trauma noului-nascut, destinat orfelinatelor si „secretizarii”. – Fundatia pentru Apararea Cetatenilor Impotriva Abuzurilor Statului

În încheiere, pentru că trăim în Mioriţa, în afară de un ţap ispăşitor, s-a găsit şi o oaie ispăşitoare, doctoriţa Todosciuc, dovedind că (în)fundaţia care-mi apără drepturile cetăţeneşti, nu face deosebire de sex, cînd e vorba să siluiască dreptatea.

Ionel Tuţac, acest Ostap Bender al baptiştilor români, a fost Omul Vineri. Ostaficiuc i-a dat Leul de Timişoara, animalul oraşului, ca să i-l dea lui Franklin, iar Ionel a luat leul şi i l-a dat pe tot.

Ciuhandu a spus că mesajul lui tata Graham din 1986 a pregătit Revoluţia de la Timişoara. Să-l credem, căci din Loja lui, spectacolul se vede altfel!

Livanu, anonimul veneţian, a cîntat româneşte, italieneşte şi esperanto, românii de la Adoramus au cîntat englezeşte, iar orchestra Filarmonicii Banatul n-a cîntat nimic. Arta, atîta cît a fost, a reuşit, ca prin minune, să scape după bătaia la chitară administrată de Dennis Agajanian, din “Casablanca” pianistului Huntley Brown, de corurile care parcă nu cîntau doar ele şi de Daniel Zah, care cînta numai el ştia ce- fiind salvată, spun, de admirabila Aura Twarovska, solista Operei din Viena şi a operei, în general.

Iuga a spus că Domnul Isus a venit să ne aducă speranţa. De mîntuire nu a zis, iar de pocăit se pocăiesc doar chinezii. Noi am trecut de fazele alea. Apoi, acelaşi Iuga a interpretat cu sentiment, o rugăciune.

Între tribune şi estradă se întindea o păşune de peste 100 de metri: era păsunea, era green green grass home dar nu ştiu unde era Domnul. Poate că nu era Păşunea Lui…

I.

Ieromonahul Savatie Baştovoi este un nenea călugărul foarte supărat. Iritările sale par să sune bine la prima vedere: ecumenismul, homosexualii, extrema libertatea a avorturilor- astea fiind doar cîteva dintre mazetele cuvioşiei sale. După el, toţi creştinii iconoclaşti sunt “sectanţi”, duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu şi smintitori potenţiali de suflete.

Scrisul lui Savatie este plăcut, coerent, omul are un sistem al lui, şi nu e de tot prost. Creştinismul în varianta lui Savatie este o armă perfectă de manipulare a masei disponibile de spălaţi pe creier, de creduli demult abandonaţi de preoţi înrăiţi în băutură şi jocul de cărţi, în afurisenii, în scris pe toacă, blesteme şi vrăji “albe”, în curvăsărie pe uliţa mare din dos.

Monahul Savatie este un individ adorat de tot felul de pîrliţi nostalgici, un popă scăpat din mintea unui Kazantzakis, un lider peste toate cuiburile de ciori naţionaliste de pe ambele maluri ale Prutului, duhnind a legionarism, un popă de extremă dreaptă care a înţeles că internetul este cea mai ieftină şi eficientă cale de a aduna mulţimi de adoratori în jurul tău. Aici se aseamănă cu unii manipulatori evanghelici, avînd, ca şi ei, mai multe “plase” întinse, mai multe bloguri sau situri, de pe care să lanseze cuvioasele şi eroticele chemări la ascultare şi la inoculare.

Savatie nu mai este un simplu ieromonah, el este deja un ieromag.

Aplombul său antisemit se vădeşte în recenta postare intitulată “Evreii încearcă reabilitarea lui Nietzsche”, în care, comentînd năzbîtiile din mai ştiu eu ce colţ de web, devenind brusc prostovoi, el generalizează de la cîţiva evrei, la “evreii” şi încheie în nota care l-a consacrat ca şef de bandă:

“Odată cu simpatia arătată lui Nietzsche, poziţia evreilor faţă de cărţile denumite de ei “instigatoare la ură”, printre care se numără Evanghelia, apare ca o ironie odioasă.”

Cu un discurs tipic legionar, monahul basarabean îi pune la zid pe toţi evreii (!)- ca pe nişte duşmani ai creştinismului ce sunt şi, culmea, tot ei, susţinători ai filozofiei ariene şi ai semnului solar al zvasticii.

Din tot ce scrie, singura “ironie odioasă” mi se pare Savatie însuşi.

Posibil marcat de abstinenţă monahală, poate stropită cu vin mănăstiresc, măcar să fi răsfoit şi el o zi presa din Israel, şi ar fi văzut ce deosebire există între cele trei cotidiene mari de acolo, Haaretz, Jerusalem Post sau Arutz Sheva, fără să mai vorbesc despre exprimarea diversă a evreilor din toată lumea, sau despre evreii mesianici… Numai dracul îi pune pe toţi evreii în aceiaşi oală, numai dracul generalizează şi … globalizează! Şi Savatie, evident!

Necunoaşterea Bibliei, corupţia la toate nivelele, sărăcia, incultura şi lipsa îndobitocitoare de civilizaţie sunt unele dintre premizele dintotdeauna şi de aiurea ale apariţiei antisemitismului şi ale urii rasiale în general, şi a unor boştovoi, în particular.

II.

Cartea “Sfîntul închisorilor” poate fi cumpărată de la orice stand cu bucoavne ortodoxe, printre icoane, cristelniţe, aghesmatare, veşminte preoţeşti, cruci , vin, ţuică, ulei, orez, zahăr şi ciocolată sfinţite. Dacă iei o carte de acolo, tot ce scrie în ea este adevărat, nu? Doar ai cumpărat-o de lîngă teancurile de icoane din hîrtie, dintre sfinţii de tinichea argintată, de lîngă cutiile de lumînări subţiri, sau groase, sau cu fumul înecăcios, de nuntă şi botez. Nu e ea sora cărţuliilor de rugăciuni şi ale nelipsitelor best- seller-uri ale părintelui Cleopa, prietenul evanghelicilor? Cu alte cuvinte, e o carte kosher, e kosherortodoxă!

Autorul este monahul Moise (!) iar Andrei, ÎPS Arhiepiscop de Alba Iulia, garantează că povestea vieţii lui Valeriu Gafencu, o victimă a Gulagului românesc, a fost scrisă în spiritul adevărului. Gafencu a fost legionar şi am fost curios să văd ce scrie Moise despre Codreanu, un “intelectual” al crimei necesare.

Ce am citit, puteţi vedea şi voi, dînd clik pe paginile din final. Moise înţelege crimele împotriva evreilor, din moment ce atîtea “mari personalităţi” au fost antisemite. El vorbeşte despre “Nuanţarea responsabilităţii…” şi, în fond, “Atitudinea lor- adică a evreilor- nu a contat deloc?…” – se întreabă călugărul recomandat atît de călduros de Arhiepiscopul Andrei.

Ce să spun eu, măi Moise, cred că pentru peste şase milioane dintre ei, a contat definitiv!

Din moment ce-au fost şi sunt cripto- comunişti, cripto- securişti şi riga- cripto, mă întreb: de ce n-ar exista şi cripto- masoni? Adică nu chiar gînditori şi conducători, ci îndeplinitori, ghicitori şi vizionaci: clipeşte masonu’ că vrea globalizare şi ecumenizare?- cîntă toată criptogama melodia, de la vlădică la moşulică, de se umplu pieţele nădufoase cu icoane făcătoare de minciuni, dînd cu corneanu-n fundul BORului, bădiliţînd două’şpe- njurături sorbonapalice, cu valoare de blesteme constructive…

Vorba lu’ Nenea Iancu: ei vor progresul cu orice chip, şi ca dracu să fie ăla, numai să fie progresist şi liberschimbist, vag socialist şi musai ecumenist globalist şi postmodernist.

Lenin a fost mason? da’ parcă Troţki a fost? da bolşevicii? primi doi da, ultimii, ba, atîta doar că trebuia lucrată la monarhii şi imperii bătrîna şi varicoasa Europă- şi aşa au operat ei pe ţarul rus Romanov, după ce în război, alţi flăcălăi au făcut kaiser din mezelul german Wilhelm al II-lea şi timbru sec din Carol I de habsburg. De fratele Stalin ce să mai vorbesc… Toţi au modernizat pe cîţi au mai rămas, fireşte, pe cei care au înţeles de vorbă bună, ruseşte sau româneşte…

Nu trebuie să fii, totul e să vrei, să poţi şi să faci. Şi mai ales să devii cripto. Toţi marii oameni politici ai României moderne au fost masoni, da la Take Ionescu la Argetoianu sau Nicolae Titulescu, de la Goga, la Sadoveanu, Marele Maestru al Marii Loje Naţionale.

Ce lipseşte României noastre? un lifting şi două silicoane şi va arăta din nou „liberă, egală şi fraternă”, nu ca boţitura asta de babă ortodoxă sau ca evanghelicii ăştia cărora li se vede fundamentalismul prin urzeala care abia se mai ţine de ruptă-n dos(are) ce este.

Ca să fii tu ŢuţărMahăr Unu, trebuie să-l ai pe ghici- încoace, nu să te speteşti prin ateliere sau loji cu numele afişat ca pe scara blocului, să te ştie toţi vecinii, cu toţi luserii datori la stat alături, ci să-mpleteşti cosiţa minciunii în patru, cu-n fir de “adevăr de-al tău” în mijloc şi, după ce faci capul varză pe unde multe bloguri apuci, să urli scrîşnind, că prostimea nu-nţelege, nu iubeşte şi, mai ales, nu construieşte- criptomasonic vorbind.

Servind farcaş ca pe lapona enigel pe toate farfuriile blogurilor sale, confundînd iar creştinul cu mamelucul, Ecumenos priveşte cu faza mare larg aprinsă şi ne răzbate cu un „prietenul colegul fratele nostru” a dat lovitura! Un creştinos de modă veche a suavitat despre mărturie şi filozofie la farcaş, felicitînd la intrare şi la ieşire, şi ecoul agorei i-a răspuns prompt: şacraf, şacra, sacr…!

Obositoare, retorică, îţi revine o-ntrebare: ce-ţi mai trebuie să fii frate, dacă tot eşti frate? Poţi fi mai mult decît un frate, poţi deveni şi tu un cripto-frate… Trebuie însă să ghiceşti cine vrei să vină deseară la cină…