Vindecătoru

Citez din istoria oficială a oraşului, de pe internet:

Ne întoarcem pe strada Bogdan Voda si urcam putin în panta, iar pe stânga se observa cladirile spitalului. Este una dintre cele mai vechi institutii sanitare din Moldova. A fost înfiintata la 11 mai 1854 de catre logofeteasa Pulcheria Ghica, care a donat 300 galbeni, iar la 29 mai 1857 a fost pus sub patronajul Casei “Sf. Spiridon” din lasi, facându-i o noua donatie de 10500 galbeni. Cu acest prilej mai fac donatii: Ecaterina Ghica-10000 galbeni, Grigore Crupenschi-7000 lei vechi, Vasile loan-doua dughene si doua vii. Capacitatea crescuse de la 10 paturi în 1854 la 24 paturi în 1857; în spital era amenajata si capela “Sf. Spiridon” a carei absida se vede si astazi (cladirea cu etaj).

Evident că pe situl de unde am copiat aceste informaţii nu există nici o fotografie din care să se vadă absida capelei amintite.

În imaginea de mai jos o puteţi recunoaşte cu uşurintă, seamănă cu aceea a unei biserici fără transept şi fără turlă.

Acum, acolo se găseşte sala de operaţii de la chirurgie. Pentru că spitalul nu are capelă, deşi există un ordin ca toate unităţile de acest tip să aibă una, avînd o străfulgerare mistico- istorică, preotul paroh al Bisericii “Sf. Gheorghe”, locaş despre care am mai vorbit şi în alt loc, a făcut anul trecut memorii peste memorii, de la Mitropolie, la Ministrul Sănătăţii, pentru ca altarul să revină de unde a plecat, luînd locul mesei de operaţie. Tărăboiul a durat ceva vreme, mai ales că onor direcţiunea e liber cugetătoare, iliescian vorbind. Pe de altă parte, ce-i drept, chirurgia avea- şi are- mai mare nevoie de anestezist- reanimator, decît de popă.

Pe clădirea din postarea anterioară, la parter se găseşte radiologia, iar desupra intrării se află acest înscris cu litere chilirice:

… acest spital s-a zidit cu cheltuiala logofătului Iorgu şi al Pulcheriei Ghica… la anul 1858..

Dacă veţi da click, se măreşte şi o puteţi citi, cît se mai cunoaşte din ea după ultima renovare…

Ce vedeţi mai jos, sunt două intrări, una spre secţia de Boli Interne- scara fără rampă- şi alta spre chirurgie- cea cu rampă, din dreapta. De ce a mea nu are şi a lor are, e o poveste pe care am să v-o spun mîine, pentru că azi e duminică şi nu facem treabă.

Dacă vreţi să mergeţi la Boli Infecţioase, acolo unde am pe cineva drag, să ştiţi că se ajunge mai greu: în primul rînd, pentru că trebuie să faci alpinism, în al doilea rînd din cauza celor două perechi de paznici de care nu poţi trece. Dacă îi ştii pe nume sau le-ai dat o dată măcar ceva bun de mîncare, poţi spera. Important e să le vorbeşti, asta e valabil cu toţi cîinii.

Mai sunt şi alte secţii, dar cred că azi v-am obosit destul. Mîine vă voi arăta alte imagini, pe care le vom comenta împreună. Închei cu o nouă ghicitoare din postarea viitoare, probabil penultima din seria asta.

Zilele trecute m-a vizitat la spital o veche cunoştinţă, o fată isteaţă şi muncitoare, care a luat printre primii, anul trecut, la examenul de rezidenţiat. A ales ce şi-a dorit, ce a visat că vrea să facă: chirurgie cardio-vasculară infantilă.

Într-o astfel de specialitate, rezidenţiatul este lung- 7 ani, o cifră biblică! Îmi aminteşte de Iacov, care a slujit pe Laban tot şapte ani, care l-a căsătorit cu biata şi urîţica Lea, pentru a-i da, în final, pe Rahela, mireasa mult iubită.

Salariul unui astfel de rezident este similar cu al unui rob nedemn: sub 300 de euro pe lună!

Cum să mă întreţin eu din banii ăştia - m-a întrebat fata- dacă numai pentru gazdă, în Tîrgu Mureş, mă costă aproape 200 de euro?

Muncă şi dăruire, dar trebuie să şi mănînci, să te îmbraci, să-ţi cumperi cărţi şi să pui benzină în hîrbul de maşină cu care te tîrăşti la urgenţe. Din ce să-i ajungă pentru toate astea?

Plecată de acasă, cu un entuziasm debordant, în urmă cu un an, să facă specializarea cu pasiune, acum se întreba cît va mai rezista, pentru că ofertele Europei de Vest îi puteau asigura un trai decent şi pregătire pe măsură. Rămînînd în ţară, atîta amar de timp, în care eşti plătit mai rău decît portarul clinicii, poţi acumula doar frustrări şi să înveţi cum să „răzbaţi”, cum să faci din bacşişuri o artă, chirurgia buzunarului. După 7 ani de specializare, devii un as în toate.

Clasa politică din România a înţeles aceste lucruri, dar întreţine sistemul pentru ca să aibă un control deplin asupra conştiinţelor personalului medical.

Căci, ce salariu să mai ceri, dacă plocoanele sunt cu mult peste ce ai putea spera să-ţi dea statul?

Din acest motiv, cu excepţia medicilor de familie, nu a existat un corp madical care să lupte cu politicul. Frica şi interesele meschine, bunăstarea cîştigată din pomana bolnavilor, au adormit conştiinţele unor tineri care ar fi putut schimba ceva. Mulţi au plecat, majoritatea sunt pregătiţi să o facă în clipa asta, şi nu neapărat pentru că „afară” se trăieşte mai bine, ci pentru că se trăieşte liber.

Cine afirmă că în România pentru medici există libertate, e cel puţin naiv: ori pleci, ori te laşi cumpărat, ori crăpi de foame.

Într-un spital cum este cel în care lucrez, întîrzierile de la servici, lipsa cronică de la program, plecatul aiurea din gărzi, incompetenţa, alcoolismul şi bîrfa joasă, sunt încurajate, protejate, pentru că oamenii, cît or fi ei de medici, sunt o marfă care se vinde pe bani puţini. Apoi, îi poţi manevra cum pofteşti. La toate, adăugaţi lipsa dotărilor moderne şi mă veţi înţelege.

Ce modele de medici am avut noi, cei din generaţia mea, şi ce văd acum? Acum e un dezastru!

Profesorul Bruckner- bătrînul, tatăl lui Ionică Bruckner de la Colţea, nu primea decît flori: le ducea la cimitir, la mormîntul soţiei sale pe care o iubise enorm. El îi spunea tatălui meu, care îl sfătuia să o lase mai moale cu munca:

Dom’ Stoica, cine a făcut un infarct, îl va face şi pe al doilea!

Iar atunci cînd l-a făcut, toţi studenţii săi- eram în anul cinci de facultate- l-am bocit ca pe o rudă apropiată.

Profesorul Puiu Matei, un internist de mare valoare, cînta în orchestra medicilor. Un om de o eleganţă desăvîrşită. El nu primea chiar nimic! Avusese un pacient venit din Deltă. Omul şi-a zis că, dacă dom’ Profesor nu primeşte bani, măcar un peşte tot n-o să refuze, pentru că aflase că îi plăcea peştele. I-a adus un monstru de somn de vreo 10 kg, iar asistantele se rugau în zadar de doctor să-l ducă acasă, că se împute în cabinet. Pînă la urmă, l-au împărţit între ele!

Marele profesorul Repciuc, cînd trecea prin sala de anatomie, încremeneam de respect şi puneam privirile în pămînt, noi, cei din anul întîi. Ştiam că lucrase cu Palade, şi legendele povesteau că adevăratul creier din spatele lucrărilor premiate cu Nobel ale ginerelui lui Malaxa, era acela al „Repului” şi că celălalt  plecase în Vest cu cercetarea lor comună, de anatomie celulară.

Zilele trecute citeam în ziarul „Ziua”- ediţia de Iaşi, că doi soţi, amîndoi cadre universitare la Facultatea de Medicină, erau în divorţ pentru că ea nu face sex cum trebuie cu el, iar poza lor color trona pe prima pagină, mare cît cearceaful. Trebuie să adaug aici că ziarul lui Roşca Stănescu nu e chiar de scandal, din moment ce Bădiliţă şi Pătrăţosul nostru semnau petiţii culturale acolo, prin primăvară, împotriva atacului la cultură a nu mai ştiu eu care edituri.

Am ajuns în stadiul în care medicina românească este ca o floare, o „floare de mucegai”, ca să-l parafrazez pe Arghezi, iar în spitale de genul celui în care lucrez, vorba este şi metaforă, dar şi adevăr palpabil, iar dacă nu ştii să faci sex cum trebuie, “măcar” ai parte să te vadă toţi pe prima pagină,  la ziar.

Cu această imagine, mîine fiind duminică, ziua Domnului, prefaţez un nou episod, la care ţin mai mult decît la toate. Veţi fi uimiţi să aflaţi că spitalul pe care vi-l prezint este unul din cele mai vechi din ţară, că este donaţie a boierilor Ghiculeşti, a Puheriei Ghica, şi că este un monument istoric autentic, dar care arată aşa doar pentru că nepăsarea faţă de oameni este soră bună cu dispreţul faţă de istorie.  Ne merităm prezentul, dar nu ne merităm străbunii!  Am să vă arăt imagini pe care le-am fotografiat, ca şi pe cea de mai sus, după ploaia de astă- noapte, după ce am ieşit din gardă, cu slăvitul cer albastru al lui Dumnezeu, pe fundal, învăluindu-ne cu totul.

Ce mă impinge să scriu toate astea?  Mă întreb dacă este revoltă autentică sau un simplu exerciţiu de sinceritate, fără nici o finalitate.  Dacă este revoltă, de ce apare ea acum?

Mă pun în locul celui care citeşte cele două postări despre medicina care te ucide şi mă întreb:

Există un interes personal, o luptă a acestui om cu o persoană, cu un grup de oameni, are posibile conotaţii politice ascunse, este o spălare a mîinilor în public, asemeni lui Pilat din Pont, o delimitare preţioasă de restul lumii, singura aparent vinovată de ceea ce arată? Scrie ce vrea el, manipulează cum îi convine lui?…

Cîntărind lucrurile, ceva bun din toate astea nu văd să iasă. În cel mai fericit caz, mă „execută” pe mine şi se mai dreg lucrurile, pe ici, pe colo. Poate că tot ceea ce scriu denotă iresponsabilitate. Cine cunoaşte România, ştie că locurile de muncă sunt ultima grijă a guvernanţilor, pentru că, parafrazîndu-l pe Ciprian, doctorul, „şi lor li-i greu”, aşa încît, fiecare nu are grijă decît ca traista lui să fie căt mai plină.

Cu cîţiva ani în urmă, conducerea – pe vremea aceea acest lucru se făcea în colectiv, o formă perversă de furt în bandă, urmată de mîna care spală pe cealaltă, dînd vina unii pe alţii, fără să dea socoteală, de fapt, nimănui- , conducerea spitalului a renunţat la un laborator performant, pe care îl achitasem în procentaj de 99%, din munca noastră, prin banii obţinuţi de la CAS. Efortul ne adusese în pragul ruinei dar, odată depăşită situaţia, în linişte şi la lumina zilei, „băieţii deştepţi” au renunţat subit să mai plătescă ultimele rate şi aparatura a fost înapoiată firmei de la care fusese cumpărată în lising, în urma unei licitaţii cu cîntec. A început un simulacru de anchetă, dar pare-se că firele duceau atît de sus, încît s-a muşamalizat totul.

Cred că mai sunt spitale mici, la fel cu ăsta, din tîrguri prăpădite, un fel de vaci numai bune de muls. Dacă vaca numită spital încă dă lapte, nu e păcat s-o taie? Dar nici tain de-ntinerire nu merită să-i dea, pentru că, cine a mai văzut nutreţ hormonal la vaca „iertată”? Dacă vaca strechează, vin băieţii isteţi şi o sacrifică, apoi îi îngroapă pielea, ca pe vremea comuniştilor, cînd bieţii oameni aşa făceau pierdut viţelul: mîncînd carnea şi îngropînd restul.

Cu alte cuvinte, există o mafie a spitalelor, o caracatiţă care -şi întinde tentaculele atît de departe, de sus pînă jos?  Fără îndoială că da!

În România, aşa-zisul „politic”, de fapt, nu există, pentru că toţi îşi schimbă partidele după fiecare alegere. Apoi, începe negocierea, se dau tributurile, se vîntură şalvarii la judeţ, la capitală, şi tot aşa.

Dar parcă începusem să vă spun cu totul altceva…

Ei bine, m-a cuprins o mare disperare, că nimic nu se mai poate îndrepta: cînd doctorii ajung nişte simpli funcţionari, cu fundu la navetă şi cu mintea la chenzina de pe card, atunci să stiţi că totul e pierdut.

Nu există referate, nu există prezentări de caz; nu există anestezist- reanimator, dar chirurgii şi ginecologii operează; nu se lucrează ionograma, dar sugarii sunt rehidrataţi; în urmă cu o lună nu exista decît o singură linie de gardă, un om pentru toate specialităţile, dar toată lumea era tratată minunat, după cum îi era scrisul.

După cinci ani de „post” la gărzi, deoarece am fost hotărît să nu mă prostituez, prefăcîndu-mă că le ştiu pe toate, pentru bani, am ajuns chel ca broasca de sărac. Apoi, a trebuit să moară o biată lehuză, cu patru copii acasă, în martie, pentru ca tot lanţul trofic mafiot, rîma cu două capete, să intre în vibraţie şi, în iulie, să se alcătuiască o a doua linie de gardă, ca să nu mai părem că zburăm „deasupra unui cuib de cuci”, ci că ne facem, cuminţi, culcuş în el.

Am început să semăn cu personajul din „Căderea” lui Camus, atîta doar că eu nu beau rachiul de ienupăr ca acela. Şi eu mi-am pierdut aureola bunei păreri despre mine însumi, demult nu mai trec bătrînelele  strada de mînă şi am lăsat să se înece multe planuri, să ţipe fără ajutor multe idei bune, aruncate de pe pod, din disperare.

Acum nu mi-a rămas decît să găsesc, ca ştirbul Tolstoi, o izbă cinstită, dar nu la Iasnaia Poliana, ci în Poiana lui Dumnezeu.

Mi-e teamă să mă bucur că voi îmbătrîni în ea…

Imaginile postate în „Introducere” reprezintă morga unui spital orăşenesc dintr-o ţară europeană şi membră NATO.

Cînd intri în casa unui om, înainte de a te aşeza la masă, cred că un obicei foarte util este să te duci să vezi cît de curată este baia gazdei. Dacă ajungi într-un spital, morga îţi arată, în modul cel mai sigur, cîte parale faci tu în ochii celor de acolo.

Medicii ştiu că ultimul examen de specialitate al unui om este cel efectuat de un medic anatomopatolog, de un medic legist. Acolo se pune eticheta definitivă pe tine, pe corpul tău. E dreptul fiecărui om să aibă  parte de acest ultim gest de bun simţ medical.

Tot la Facultatea de Medicină din Bucureşti am învăţat că meseria asta e o artă şi, ca oricare alta, ai nevoie de unelte, de scule potrivite pentru ca s-o poţi face.

Las la o parte faptul că de ani buni în România este o criză cronică de specialişti anatomopatologi; că salariul acestor oameni nu este deloc stimulator pentru a face specializarea, care nu e deloc uşoară; şi nu în ultimul rînd, că trebuie să fii înzestrat cu nervi tari, să fii făcut dintr-un toval cu totul special.

Marile reviste de medicină din Occident, şi mă refer aici în special la The New England Journal of Medicine, publică,  săptămînal,  discuţii pe marginea unor cazuri deosebite, în care, de multe ori, bolnavul a murit, cu toate eforturile depuse pentru a-l salva. Actul final, de formulare a unui diagnostic şi de verificare a justeţii celui pus intra vitam şi a terapiei instituite, este examenul anatomopatologic. Prin el transpare gradul de civilizaţie medicală al acelei ţări, al acelui spital, al acelor medici. Se spune despre acei oameni că „se respectă pe sine” şi asta e perfect adevărat.

Sunt zeci de ani de încremenire a României în nesimţire, în barbarie, în minciună şi triumfalism de doi bani. Sunt zeci de ani de cînd o astfel de „clădire” vorbeşte despre o mentalitate. Generaţie de generaţie, nimănui nu i-a păsat; nimeni, dar absolut nimeni, nu a întrebat vreodată unde ajunge trupul decedatului.

Pînă în urmă cu doi ani, aici se prezenta din centrul universitar apropiat, legistul, pentru a identifica cauza unei morţi violente: înec, ucidere, accident de circulaţie, spînzurare etc. Acum, cazurile astea sunt cărate la un alt spital, iar aici se depun doar trupurile celor decedaţi „neviolent”, pînă cînd familia asigură transportul lor la domiciliu.

Apa s-a infiltrat prin „tavan” de fiecare dată şi becul s-a tot ars pînă cînd, din economie, s-a renunţat la el. Totul se desfăşoară după cel mai cumplit ritual, orbecăind. La douăzeci de metri de bordei sunt două secţii ale spitalului şi bocetul rudelor se poate auzi peste tot.

Am trecut prin comunism, prin tranziţie, am intrat în Europa cu drepturi depline, ne bombăm piepturile de plăieşi păroşi pe fronturile NATO, dar am rămas aceiaşi, în profunzime nimic nu s-a schimbat. Căruţa e tot căruţă, balega de pe şoselele naţionale e tot balegă, conducerile politice, aceleaşi, samsarii aleargă tot pe la aceleaşi cabinete, aceiaşi directoraşi stau cu portbagajele lor minunate în aşteptare şi „fac jocurile” la ruleta rusă în care, nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată, glonţul e al nostru. Ei nu se împuşcă, ei doar se rotează.

Clădirile unui spital au avut un dans ciudat de-a lungul anilor: cînd au fost ale Direcţiilor de Sănătate Publică, cînd ale Primăriilor. Ele s-au uzat ca mingea pe maidan, şutată îndelung de la unul la altul. Acum sunt ale „edililor locali”, iar edilii ăştia sunt de cele mai multe ori, faliţi sau proprietari de firme căpuşă, gata să-ţi mănînce banii şi să te întrebi apoi, pe ce i-ai dat. Pentru că totul se surpă.

Nu-i mai puţin adevărat că fiecare oraş îşi merită spitalul, aşa cum fiecare oraş îşi merită primarul şi, pentru că singura sărbătoare legală şi fericită a Partidului lu’ Manole este, din patru-n patru ani, Duminica Orbului, cere să vezi ce vor să facă ei cu trupul tău, atît în viaţă, cît şi după ea.

Din imaginile postărilor viitoare…

Voi începe un  miniserial cum n-aţi mai citit nicăieri, pentru că nu aţi pătruns niciodată „în spatele uşilor închise” ale unui spital şi, mai ales, ale unui sistem. Am să vă las pe voi, cei care aţi avut răbdarea să citiţi de 8 luni acest blog şi să mă incurajaţi, să mă criticaţi- dar să nu mă „crucificaţi”- să mă sfătuiţi şi să mă ajutaţi să înţeleg ce înseamnă dialogul, să judecaţi textele şi imaginile care vor urma în zilele acestui început de toamnă.

Pentru că e deja toamnă, nu-i aşa?

Există o înţelegere de tip mafiot, o lege a omertei, a tăcerii absolute, care a însoţit regimurile comuniste şi a continuat cu succes în aşa-zisa democraţie de carton a îmbogăţiţilor tranziţiei şi a corupţiei ca politică de stat.

Dar nu cred că există un domeniu al vieţii sociale din buna noastră ţară care să tragă mai cu obstinaţie obloanele, să îngroape zilnic adevărul, să ucidă speranţe şi să mutileze destine, cum este lumea medicală românească. Uneori să ucidă oameni, dar asta e altceva, asta o veţi judeca voi.

Cei care îndrăznesc să comunice frînturi de adevăr în afara acestei caste de „preoţi ai destinelor” semenilor lor, mai devreme sau mai tîrziu sunt eliminaţi din ceea ce cu mîndrie se cheamă „sistem”; în fond, o viermuială de interese, de sume fabuloase de bani, de contracte pe aparatură şi achiziţii de medicamente, de ciubucuri de o zi, care acoperă un salariu mediu pe economie; o structură birocratică ameţitoare, la fel de coruptă de la bază pînă la vîrf, cu un ministeriat care şi-a schimbat şeful cel mai des în ultimii 18 ani.

Oare de ce?

A existat pînă mai ieri o lege de funcţionare a spitalelor care interzicea orice formă de transparenţă, care pretindea ca acel individ din cadrul organizat al „sistemului”, care face dezvăluiri în nume propriu, să fie eliminat: prin înscenări, prin oprobiul „colegilor” care nu-şi mai pot satisface dorinţele de concedii grase şi maşini de lux, de „dame” fine şi titluri obţinute din cercetarea medicală practic inexistentă pe plaiurile astea. Legea funcţionează şi astăzi, în forme tacite, subînţelese.

Cred că medicina românească, aşa cum se face la nivelul unor spitale asemănătoare cu cel în care lucrez acum, este un factor major de risc pentru populaţia care plăteşte din greu să fie asistată medical.

Şi plăteşte la acele bănci de lux, pompos intitulate CAS- urmată de titulatura judeţului care (de)serveşte zona respectivă- o parte bună din salariu, pentru care să primească, ce? dacă nu dispreţ şi, eventual un şut în fund. CAS conduse de belferi cu maşini de serviciu de lux, salarii grase şi, de multe ori, cu o incompetenţă crasă.

Au fost cazuri în care colegi de breaslă au avut curajul să arate faţa ascunsă a medicinei din spitalul lor: la prima greşală, au fost eliminaţi, pentru că sistemul, ca orice organism mafiot, nu iartă, are memorie şi nu are sentiment, ci echilibru antientropic, experimantat în anii comunismului şi postcomunismului. Mulţi din vechii turnători sunt „activii” de astăzi, judecătorii de la vîrfurile piramidei.

Publicarea în presă a unor cazuri izolate de incompetenţă sau de furt, mi-a arătat de cele mai multe ori doar faţa ziaristului, a dorinţei lui de „senzaţional” şi, mai ales, improvizaţiile de limbaj, fireşti prin lipsa practicii de zi cu zi la patul bolnavului sau a dobîndirii „limbii” medicale, diferită de oricare limbă a păsărilor cunoscute.

Cu toate riscurile asumate, voi trece în zilele care urmează, la o radiografie a locului meu de muncă, pe care am ajuns să-l „urăsc” mai mult decît orice pe lume. Voi veţi judeca dacă sentimentul este, sau nu, justificat.

Voi posta imagini „interzise”- pentru că am uitat să vă spun că fotografiatul în aceste zone e considerat mai grav decît orice altceva, iar publicarea lor, o „crimă”- şi le voi comenta.

Cu toată dragostea voi spune celor de peste Ocean, care îmi fac cinstea să mă citesască: să mulţumească lui Dumnezeu că au ajuns acolo unde sunt şi să se roage pentru noi, cei care suntem încă sub jugul unei morţi amînate-  medicina românescă, de la bază înspre vîrful ei.

Voi încerca să prezint toate sectoarele, toate intestinele „monstrului”, trecînd prin tot felul de secţii, în care unii din voi se vor mira să găsescă imagini halucinante, parcă desprinse din filme vechi de acum 100 de ani.

Dacă spui ceva de rău în România, acel „ceva” nu se îndreaptă, ci este desfinţat, ras de pe faţa pămîntului, fără a pune cineva ceva mai bun în loc. Dacă ai ghinionul să lucrezi într-un judeţ „universitar”, al marilor clinici, mereu în criză de bani, acestea aşteaptă cu gura căscată un cît de mic prilej- în noua noastră „democraţie” ele se numesc, pompos, oportunităţi!- pentru a face tot ce se poate „omeneşte” pentru ca acea unitate să dispară, iar fondurile rămase să le revină lor. Aşa se petrec de ani de zile lucrurile în judeţul meu, poate şi în alte centre, orice generalizare fiind însă riscantă, iar oameni care să spună ceva, eu nu cred să apară prea curînd.

Voi începe serialul cu cîteva imagini, pe care fac pariu că nu le veţi putea „descifra”. Sunt unele din cele mai teribile pe care le am, ascunzînd o realitate de neconceput pentru un om care a trăit „în vest” în ultimii zece- douăzeci de ani, dar cu care bieţii români de „acasă” trebuie să se obişnuiască, chiar dacă şi pentru ei, ele vor fi un adevărat „şoc” vizual.

Mîine vă voi explica ce reprezintă ele şi vă voi spune cîteva poveşti legate de fiecare în parte.

Tot de acum vă pot anunţa  că, pînă cînd nu voi termina de postat tot ceea ce mi-am propus din acest ciclu despre lumea medicală, nu mă voi mai ocupa de alte subiecte şi nu voi răspunde unor comentarii legate de alte teme, la care poate că voi reveni ulterior. În zilele în care sunt de gardă, nu voi putea posta.

Totul e în mîna lui Dumnezeu şi numai El ştie de ce m-a aruncat „Pătrăţosul” în lumea blogurilor, dar de răspuns pentru ceea ce scriu, nu răspunde el, ci numai eu.

„Imaginile enigmă” sunt cele de mai jos…

Am primit acest mesaj, cu un uşor iz de manifest, de la domnul Robert Horvath:

ATENTIUNE EXPOZITIA DE LA NY NU A FOST ROMANEASCA CI UNA ISLAM FASCISTA TOATE LUCRARILE ANTISEMITE SUNT FACUTE DE ACEIASI MANA DIABOLICA OMAR MARWAN ANBAKI. EL A DESECRAT PE UN PERETE INTREG DOUA MENORE UN LUCRU CARE NU VA FI IERTAT USOR. CU MULTE SAPTAMANI IN URMA AM FACUT UN MEMORIU AMBASADEI ANUTAND CONTACTAREA FBI SI CERAND VERBAL PRIN ILINCA ILIE CA SIE SA INTERVINA. NU SE POATE FACE NIMIC. DIPLOMATIA ESTE PARALIZATA IAR SERVICIILE NU SUNT LASATE SA SA ACTIONEZE. TOTUL SE FACE CA CLANUL ICR SA NU FIE DERANJAT. NU DEMULT GRUPUL DE EXPOZANTI A ATACAT SI VANDALIZAT CLADIREA OFICIALA A STATULUI ,CU DRAPEL SI STEMA ,LA INTRARE .FATADA PRICINCIPALA A FOST MANJITA CU GRAFITTI DE CATIVA METRI. ( DOCUMENT VIDEO http://WWW.BADIN.RO ) CONSULUL PAVONI A PRIMIT ORDIN DE SUS SA NU INTERVINA SI AFUGIT LA BUCURESTI. SEFUL STATULUI TREBUE SA RASPUNDA IN FATA PARLAMENTULUI PENTRU CELE INTAMPLATE. APARAREA TERITORIULUI ESTE O DATORIE CONSTITUTIANALA.LUCRURILE AU SCAPAT DE SUB ORICE CONTROL. AICI IN AMERICA ESTE MARE NERVOZITATE. ANTIDEFAMATION LEAGUE MA ANUNTAT PERSONAL PE MINE SI PE CULIANU REDACTOR LA NEW YORK MAGAZIN CA A INCEPUT ACTIUNE IMPOTRVA CELOR VINOVATI.VOR ACTIONA SI ALTII. TIN LEGATURA CU DEPARTAMENTUL DE STAT. SCANDALUL CEL MARE,CEL INTERNATIONAL,ABIA ACUM INCEPE.

august 20,2008 new york ROBERT HORVATH

Mă simt dator să fac unele precizări, pe marginea aceleiaşi nefericite expoziţii de la New York. În acest sens,  încercarea mea de răspuns este cea de mai jos.  Ce vrea să transmită, de fapt, domnul Robert Horvath? Şi CUI anume? Rămîne de văzut… Imaginile din postare NU aparţin expoziţiei de la New York.

L-am urmărit astăzi pe Vaclav Havel într-o emisiune a postului de televiziune France 24 Heures. Marele dizident, om politic, filozof şi literat ceh a răspuns unor întrebări pe marginea evenimentelor recente din spaţiul european.

Cu respiraţia grea, cu o tuse iritantă, stigmatele unei boli pulmonare cu care se luptă de mulţi ani, Havel a răspuns în limba cehă întrebărilor puse în franceză de cei doi interlocutori parizieni, veniţi să-l viziteze la Praga, cu ocazia comemorării a 40 de ani de la invazia sovietică din 1968, care pusese capăt tendinţelor democratice ale unor lideri politici comunişti cehi de la acea vreme.

Havel a spus că Rusia lui Putin este o dictatură de un tip cu totul nou, departe de aceea de tip comunist sau militarist clasic. O dictatură greu de definit şi periculoasă, cu atît mai mult cu cît Rusia resimte încă în mod acut pierderea spaţiului ei de influenţă, pe care Tratatul de la Varşovia i-l dăruise pe vremuri. Ea este şi în prezent o mare putere militară, iar Siberia adăposteşte, în cantităţi enorme, toate bogăţiile de care lumea are atîta nevoie.

Dacă tările Europei nu vor găsi formule credibile de aprovizionare cu petrol şi gaze naturale, tendinţa de a veni în genunchi în faţa Moscovei s-ar putea permanentiza.

O mare nenorocire ar fi, spunea Havel, dacă Rusia va hotărî cine să facă parte şi cine nu, din Uniunea Europeană şi din NATO.

El a mai spus că Uniunea Europeană, în pofida veto-ului Irlandei şi a altor voci care contestă tot mai mult tratatul de la Lisabona, este un spaţiu ireversibil şi corect, din punct de vedere moral şi economic.

Întrebat ce părere are despre eventuala intrare a Turciei în UE, Havel a amintit de anii ’60, în care NATO, obligată din punct de vedere geostrategic, să-şi instaleze baze militare în Turcia, s-a folosit de acestă ţară, fără să ţină cont de religia ei musulmană. La fel de moral ar fi ca şi acum, dacă Turcia va îndeplini criteriile economice impuse de UE, să fie primită în această comunitate. Havel a subliniat faptul că UE nu este o alcătuire creştină, ci bazată pe criterii morale independente de o religie anume, fiind o Uniune Ecumenică.

A considerat că poziţia preşedintelui ceh actual- de satisfacţie şi sustinere a Irlandei, un exemplu de ţară care a îndrăznit să spună “nu” pretenţiilor tot mai birocratice ale conducătorilor cu nasul pe sus de la Bruxelles- ca pe un teribilism trecător, fie el şi susţinut de largul curent popular antiuniune din Cehia, după ce în urmă cu 4 ani, aceiaşi oameni se declarau mari susţinători ai aceleiaşi Uniuni.

Întrebat dacă nu consideră ca pe o încălacare a politicii externe europene, eventuala amplasare a scutului rachetă- antirachetă în Cehia, printr-un acord bilateral Cehia- SUA, semnat peste “capul” Europei, Havel a afirmat că îl consideră un gest normal, echivalentul unor înţelegeri dintre ţări din interiorul UE.

Havel a mai spus că singura ţară comunistoidă şi total nedemocratică de la graniţele UE este Bielorusia şi că pericolul ca pacea Europei să fie ameninţată de forţa Rusiei nu a dispărut, ci a căpătat alte forme.

Întrebat care este favoritul său în cursa prezidenţialelor americane din această toamnă, Havel şi-a amintit că îl cunoaşte de mulţi ani şi îl preţuieşte pe Mc Caine, dar a fost cucerit şi de felul nonşalant în care se mişcă pe scena politică primul candidat de culoare la Preşedinţia SUA. Glumind, a completat că ar fi tentat să fie numit vicepreşedinte în echipa lui Obama, alegerea sa fiind un nou reflex de gîndire democratică.

Singurele cuvinte rostite în franceză de Vaclav Havel au fost cele de rămas bun, iar dorinţa acestui om de mare cultură şi cunoscător al multor limbi, de a se exprima doar în limba ţării sale, mie mi s-a părut un gest de mare nobleţe făţă de ţara pe care am simţit că o iubeşte cu toată fiinţa sa, la fel ca-n tinereţe.

Într-un alt cadru, într-un interviu la Paris, referitor la ceea ce se petrece în zona controlată de “ursul” rusesc, Dalai Lama a spus, cu zîmbetul său greu de descifrat că, pentru a avea o relaţie normală cu Putin, este necesară includerea Rusiei în Uniunea Europeană şi aderarea ei la NATO, cu sediul acestui bloc militar mutat, evident, la Moscova.

După cum spun toţi culţii, nimic nu poate fi scos din context, cu atît mai puţin Usein Bolt. Dacă citiţi versurile şi ascultaţi muzica lui Harry Belafonte şi a formaţiei Goombay Dance Band, asta nu însemnă în nici un fel că vă îndemn să alergaţi pe plajele din videoclip după fete şi să vă “răcoriţi” cu romul lor tradiţional. Cînd ajungem la pasajele cu pricina, propun să închidem cu toţii ochii şi să ne astupăm urechile cu ce avem, ştim noi cu ce, nu mai insist.

După 12 ani, un puşti a prăbuşit Al doilea Zid Chinezesc: a bătut recordul mondial la 200. Eu cred că şi de la muzica asta i se trage. Aţi văzut ce cîntă ei? veniţi pe străzile noastre să culegeţi aur!

Pentru fiecare victorie, am cules cîte un cîntec,  dintre acelea pe care generaţia mea le cînta pe plajele Dunării, la Brăila, pe faleză.

Potec nu se născuse încă, se alerga cu pantofi cu nişte cuie lungi şi acuţite, care se rupeau uşor în zgura roşie iar recordurile cădeau unul după altul, cu Germania de Est (RDG-ul) mare lideră a tuturor probelor, dar mai ales la proba de chimie. “Rădăcina vieţii” şi acupunctura sau mai ştiu eu ce praf de puşcă cu implozie musculară, care au făcut din “cîinele pe orez”, mîncarea campionilor iar pe hamburgeri, să intre-n apoptoză – ei bine, toate acestea nu existau atunci.

Versurile primului cîntec, le găsiţi aici.

Am OPT motive pentru care Michael Phelps nu mă impresionează, cu toate cele OPT medalii de aur ale sale:

Pentru că nu toate medaliile sunt triumful lui, trei dintre ele fiind ale echipei sale. Mai mult decît atît, în cursa de 4X100 m liber, terminase al doilea în primul schimb, stafeta fiind salvată de cursa excepţională a lui Jason Lezak, cu doar 8 sutimi de secundă înaintea francezilor, care s-au simţit din nou ca la… Water(loo).

Pentru că victoria de la 100 m fluture nu se cheamă victorie, fiind obţinută la doar O SUTIME DE SECUNDĂ de sîrbul Milorad Cavik, care condusese toată cursa. Ce înseamnă în bazin 1 sutime/secundă? O ciupitură de val, o suflare de crap, atît! Înseamnă să te bucuri la sutimea săracului, să furi revanşa bombardatului…

Pentru că nu mai arăta nici o bucurie sau emoţie la primele medalii, în schimb îi tremura apa sub el la ultimele, de teamă să nu-i pice rîndul la dat cu glamour pe veci. Ia să fi fost el copil hămesit, adunat dintre barje- prezidenţial mulţumim, că flotă nu mai avem!- unde se antrenează ai noştri, şi să vezi ce i-ar mai fi lucit ochii de fericire că a scăpat nepăpat de crocodilul Dunării de Jos, ca atunci cînd aducea crucea din apă, de Bobotează.

Pentru că l-am văzut alături de cei trei colegi ai săi, cum lăcrimează la final, la al oputulea gologan în punguţa adusă lui moş Sam, cu steguleţul lui, cu imnuleţul său, cu mamiţica în tribună, fiind leit- poleit desprins din secvenţa filmului “Apolo 13”, dar şi din aselenizarea aia în care nu e chiar clar de ce flutura drapelul ăla în tot vidul şi în văzul lumii.

Pentru că, fiind un mare amator de ciclism, mi-a ajuns povestea de succes cu alt american, de şapte ori victorios la Paris- vorbesc de Lance Armstrong- la care nu au putut descoperi niciodată ce au avut miraculos sucurile sale în compoziţie, şi tare mi-e teamă că nici în energizantele lui Phelps nu se va găsi ceva political incorrect vreodată. Pentru că tot vorbim de Lance, care a luptat cu cancerul de jos şi a ajuns sus, are şi Phelps bătălia sa cîştigată, legenda lui cu viciul, cu alcoolul doborît. Pentru mine, Phelps-unicul, este un erou deja vu.

Pentru că a scufundat definitiv adevăratul spirit olimpic, alături de un Nadal sau Ronaldinho, care, după ce s-au săturat de bani din publicitate şi lozuri grase din tot soiul de competiţii, au pus ochiul şi pe aurul olimpic. Îmi aduc aminte de vremurile- eu le zic normale – în care nu puteai concura la Olimpiadă dacă erai profesionist şi, mai ales, dacă păpai bani de la reclame. Acum, Michael Phelps cîşigă anual peste 30 de milioane de dolari din ele şi are toate şansele să devină miliardar în viitorii zece ani. Practic, Phepls este un fel de bancomat cu zbaturi.

Pentru că nu s-a putut abţine şi a mîncat toate fructele oprite ale celebrităţii şi are toate şansele să i se facă rău. Poate va ajunge om politic şi toţi se vor îmbrînci să-l atingă, ca pe o ciudăţenie a naturii ce a dorit să devină, şi nu va mai avea viaţa lui şi va fi păzit mereu de gorile cu ceafa groasă şi microfon în ureche, ca să nu păţescă ca John Lenon, după ce a spus că devenise mai celebru decît Isus Cristos. Cine s-a îmbătat cu alcool, se va îmbăta şi cu succes, iar de beţia asta nu scapă decît sfinţii.

Pentru că a început să-mi placă genul loser, tipul de erou gata să renunţe la o sutime de secundă, pentru bucuria de o viaţă a semenului său, în timp ce Phelps a “ucis” de plăcere, nu de foame, şi…  a “ucis” prea mult.

Din păcate, din lipsă de spaţiu şi timp, nu pot înşira NENUMĂRATELE motive care mă fac să îl admir pe Michael Phelps pentru NENUMĂRATELE sale trofee…

Usain Bolt deschide Dinastia a Şasea, dinastia jamaicană a celor nouă secunde şi ŞASE zecimi. Cu ghetuţele lui de aur, ca doi scarabei, a adus mai multă bucurie lumii decît toţi filozofii  acesteia. De politicieni, ce să mai vorbesc,  unde şi cum au dispărut: Bush cu tot hazul său din gafele monumentale, Putin cu marioneta lui de preşedinte neo- sovietic aruncat în cucuruzu georgian, sau Băsescu cu toată blonda lui putere, toţi  nu fac nici cît o ceapă degerată în faţa lui Usain Bolt.

Bucuria,  dată de Dumnezeu la Olimpiadă,  este adunătura asta mare de oameni din toate străzile lumii, de pe toate maidanele foamei şi setei. Cît mai este  încă pace, cît ne mai putem bucura de bucuria altora. Cu atît mai criminală, mai lamentabilă mi s-a părut într-un ieri încercarea lui Saakaswili de a tulbura clipele de vis ale atîtor amărîţi,  care privesc prin vitrinele acestei Olimpiade, ca cerşetorii prin vitrinele unui mare Mall al sportului.

Usain Bolt, cu dansul lui din finalul cursei de 100 de metri, m-a ajutat să uit un nesimţit care s-a dus să-şi încrucişeze privirile la deschiderea Jocurilor, ştiind că acasă lasă o ţară care nu are un bazin olimpic de antrenament la nivel mondial, unde o brăileancă şi un constănţean s-au chinuit să “plutească” onorabil printre “bogaţi”, ca să nu ne facă de rîs, unde nu există nici un stadion atletic naţional pentru puştii care visează frumos; m-a ajutat să-i uit pe cei doi prefăcuţi ai lumii, care, chipurile, se făceau că plouă, că nu ştiau ce va urma în Georgia, de unde au dat drumul din balamucul caucazian, unui nou dement din stirpea lui Stalin- alt georgian şi ăla-  ca să-i provoace pe ruşi să facă “borş” sovietic din mii de civili ucişi degeaba, drept  compensaţie, la Kosovo, un “ia tu Osetia de Sud, mă Putin, şi dăm la pace”; şi m-a făcut să uit de “crima” unui alt genial, regizorul pe nume Zhang Yimou, care a “furat” cîntecul unei mici privighetori, dăruindu-l unei “fetiţe- hologramă”, frumoasa mută fără vină.

Şi mi-am amintit finalul unui mare film, regizat de acelaşi Yimou, de “Raise the Red Lantern”, în care femeia chineză nu este decît o jucărie de lux a bărbatului ei, bogatul cel scîrbos cu cele cinci soţii.  “Cine este femeia acesta?”- întreabă, în final, dînd cu ochii de o lunatică prin curţile interioare, A cincea Soţie, nou venită în patul nobilului scelerat.   “Ah, este A Patra Doamnă! A înebunit, biata de ea…”

… Înebunise,  fiind zdrobită de minciuna criminală a societăţii tradiţionale chineze, a formalismului ei, a discriminării şi a neiubirii, aceleaşi şi astăzi.  Zhang Yimou a dat o lecţie de artă şi de adevăr în filmul din 1992, dar a dat diavolului “revanşa”, minţind un glob întreg, în noaptea realităţii din 2008.

Usain Bolt şi bucuria lui de vis, poate din minte puţină şi naivă, dar care şterge din “istoria” mea tot răul celorlalţi: Băsescu, Putin, Bush şi Saakaswili.

Şi a lui Zhang Yimou, omul- minciună, evident…