Vindecătoru

Cu ce să mă acoperi, Doamne, cînd soarele dogoreşte peste roşii? Cînd vinetele Tale sunt în pericol să se coacă şi merele să cadă de greutatea viermelui nestropit? Cînd piersicile s-au sălbăticit şi se coc verde? Cînd strugurii se rod de sete înecaţi în zahăr violet?

Cu ce să mă acoperi de amintiri, de imagini, de lume, de normalitate, de căţeii pămîntului şi de ploaia care nu mai vine?

Cu ce să mă acoperi de bogăţie printre degete, de sfinţi de închinat şi de prostia bună din anii răi?

Cu ce să mă acoperi de zîmbetul care zgîrie şi

rîsul care mîngîie?

Cu ce să Te salut, la poartă, cînd vii, toamna?

Întrevăzut prin găurile negre şi pe sub borul zdrenţuit de viteza prea mare a luminii, trec melesteul prin neuroni, şi numai aşa, pe muntele Cotnarilor, unde cresc strugurii cît măslinii, eu vreau să adun ulei de candelă cu căldarea, pentru Tine, Doamne!

Să mă descopăr cu ea, în faţa Ta: a fost a prietenului meu, a fost a lui Van Gogh şi a lui Kurosawa, şi a lui Don McLean, şi acum e ca o sită, pe care nu o port, ci ea mă poartă, din toamnă-n toamnă, prin poartă-n poartă…

Cum priviţi voi via? Ca pe un magazin cu program „non stop”, din care îţi poţi alege ciorchinele favorit, sau ca pe un loc în care, prin alchimii doar de Dumnezeu ştiute, apa din pămînt trece în vinul cel mai bun, pe care oricum nu-l veţi bea voi?

Imaginea viei este o desfătare, o promisiune sau o ispită?

Sau este un prilej de aducere aminte a pasajelor biblice în care via are semnificaţii simbolice, şi nu numai? Domnul Isus vorbeşte despre vie, despre vin; apostolul Pavel explică spusele Domnului şi desăvîrşeşte metafora. Nu mai dau acum citatele, pe care oricum nu le ştiu pe de rost, dar se pot găsi cu uşurinţă fie în Dicţionarul Biblic editat la Oradea, cel de 1300 de pagini cu scrisul cel mai mic din lume, fie în Biblia cu explicaţii, scoasă sub îngrijirea lui Daniel Brânzei.

Nu putem să plecăm prin vie, mai ales că nu e crescută la Şosea în Bucureşti, ci este via din Cotnari, o regiune le fel de celebră pentru istoria noastră ca şi zimbrul sau Ştefan cel Mare, înainte de a ne lămuri ce vrem de la ea. Cu via este ca şi cu ochiul: dacă te duce în ispită, scoate-o, sau, ca să fiu în tema postării- stai acasă şi nu mai citi.

Liviu Olah părea să fi lămurit definitiv povestea, cînd a interzis la Oradea consumul de băuturi alcoolice. Mi i-am imaginat, citind pe blog la Barzilai, cum se cinsteau la „una mică” atît pastorul, cît şi diaconul bisericii, în ziua Învierii Domnului, după ce predicaseră de la amvon, şi mi-a întărit convingerea că multe din lucrurile pe care le spunem, în realitate nu le facem, sau le facem exact pe dos decît vorbim.

Între cele două extreme, de la a fi abstinent- adică de la a nu pune gura pe vin decît la Masa Domnului- pînă la a cădea lat în şanţ, sunt oameni şi stări diferite. Îmi amintesc ce citeam cu ani în urmă într-un „Paris Match”. Era un interviu cu Julio Iglesias, cunoscut pentru pasiunea sa pentru muzică, vinuri bune şi femei. Dintre toate, spaniolul recunoştea cu sinceritate că de toate se poate lăsa, dar de băutul vinului, niciodată!

Din cîte am văzut şi am trăit în viaţă, îi dau dreptate în totalitate. Decît să fii stăpînit de patima băuturii, mai bine este să nu pui gura nici măcar pe acele 50 ml de alcool de 40 de grade, zilnic, care par să aibă un rol protector, dizolvînd grăsimi din sînge, recomandate de unele şcoli de medicină. Văd mereu oameni cu hepatită C, boală care necesită un regim de viaţă auster, bînd în continuare, deşi ştiu că astfel, se sinucid. Dependenţa de băutură este mai mare decît cea de tutun. Beţivanii au o luptă grea de dus.

Indiscutabil, vinul este un aliment şi poate fi o mare plăcere, dacă este de soi şi bine făcut, dar cu cît este mai bun, cu atît este mai periculos şi tentaţia este mai mare. Am văzut oameni cumsecade care au căzut în patima băutului numai pentru că au început să-şi facă singuri vinul, din strugurii cumpăraţi sau recoltaţi din via plantată în curte.

Există o enzimă în ficat, care se produce în cantităţi diferite, de la om la om, determinată genetic, moştenită. Sunt familii de beţivi, tot aşa cum sunt şi familii de graşi, unde e vorba nu de o enzimă, ci de un hormon. Cu cît bei mai mult, cu atît enzima aia se produce în cantităţi mai mari şi devii tot mai rezistent la băutură. Pînă într-o zi, cînd ficatul, pe trei sferturi făcut praf şi devenit fibros şi mic, tare şi verde, îţi spune „pa, enzimă dragă” iar tu, din „fruntaşul” satului, cazi în şanţ ca drosofila melanogaster în pahar, doar privind “marea roşie” fără fund.

Francezii sunt cei mai mari cirotici din lume: ei beau cel mai mult vin pe cap de locuitor, cam jumătate de litru pe zi, în medie. Nu mai vorbesc de România, unde se beau toate poşircile, spirtoase cu rezidii de acid sulfuric şi sodă caustică. Eu de „bătura bună” vorbesc, cu otrava este altă istorie. Cu vremea, te pot lovi cancerul de pancreas şi demenţa.

Ştiind toate astea, n-aş sfătui pe nimeni să se considere imun la dependenţă. Cine are puterea să-L aştepte pe Domnul să bea cu El, la revenirea Sa, din rodul viei, e un adevărat înţelept.

Ştiind astea, eu zic să ne vedem de drum cu tot curajul.

Trebuie să ştiţi că există un război nedomolit între oameni şi grauri, pentru bobiţele cu bucluc. Ceea ce vedeţi mai jos, seamănă cu o pictură celebră, a lui Velasquez, numită „Lăncile”.

Pictura fusese comandată de regele Spaniei, prietenului său, pictorul, cam la zece ani după predarea oraşului olandez Breda, cuceritorilor prea catolici.

În stînga picturii, drapelele olandeze din tabăra lui Justin van Nassau seamănă cu beţele din tabăra oamenilor de la Cotnari. Lăncile din dreapta sunt ale graurilor, adică ale spaniolilor, conduşi de Ambrosio da Spinola, care stau drepte ca porumbul ţărănesc. Cînd a fost pictat tabloul, deja spaniolii, ca şi graurii, o lăsaseră mai moale cu cuceririle, la modă fiind diplomaţia, negocierile. Sunt tare curios dacă pungile colorate din vîrfurile parilor  vor avea succes la grauri.

Privind imaginile de mai jos, vreau să vă mai spun un secret: nimic nu e mai periculos decît băutul de unul singur, pe furiş, pentru că riscaţi să vă mănînce graurii.  Depărtate şi înecate în ceaţă, sunt viile de la Conari.

Voi încheia cu strugurii din grădina prietenilor noştri. Ceaţa le-am turnat-o eu.

Prietenii noştrii nu sunt bogaţi, unii ar putea spune că sunt aproape săraci. Nu sunt modele de realizare socială, nu au avut succes, iar bolile nu i-au ocolit. Sunt doi oameni minunaţi.

Copiii sunt în Bucureşti. Am vorbit cu fetiţa lor la telefon: mergea seara la un spectacol, la un concert. Nu am reuşit să-i zic decît că aici, la ţară, culorile toamnei sunt neînchipuit de frumoase. Mi-a spus că ştie şi se bucură. Era fericită că părinţii ei sunt sănătoşi şi că noi toţi am avut o zi minunată.

Atunci mi-au explicat: în toate încercările prin care am trecut, prin toate greutăţile, ne-am sfătuit cu ei şi am stabilit ce soluţii există pentru fiecare situaţie în parte. Poate că lipsurile în care au crescut i-au ajutat să rămînă nişte copiii cuminţi.

Copiii care nu beau, care nu fumează, care nu bat maidanul, care nu au un limbaj vulgar, care nu se droghează şi nu încearcă să se sinucidă, sunt tot mai puţini. Iar aceia care-şi respectă părinţii sunt binecuvîntarea Domnului.

Culorile toamnei, lîngă oameni minunaţi, se aprind de dragoste. E alt cuptor, e alt soare, e altă căldură. Miroase a lapte fiert, miroase a seară, a mămăligă, a fum, a pace şi a deal. Miroase a toamnă.

Au mult? Au puţin? Nu ştiu, cîntarul oamenilor este diferit de al lui Dumnezeu. M-am întrebat care este enigma lor, farmecul lor şi poate că  şi ei se trec ca toamna, dăruind minuni.

M-am întîlnit cu melcul pe alee. Toată noaptea plouase şi am avut o gardă agitată. Dimineaţa, totul era ud în jur, iar prin mijlocul drumului, am găsit melcul!

M-am gîndit că l-aş fi putut strivi cu uşurinţă, dacă nu mă uitam pe unde calc, printre băltoacele din asfalt. L-am ridicat şi cîteva momente a părut uimit, mişcîndu-şi corniţele, cînd într-o parte, cînd în alta. Apoi, le-a retras pe jumătate, curios să vadă ce gînd am cu el.

Melcule, tare eşti prost. Oricine trecea prin curtea asta te putea călca. După cochilie, pari bătrîn. Nu ştiu cum ai ajuns în vîrstă cu minte atît de puţină. Poate că e prima dată cînd treci drumul… Dacă nu, să fi avut mereu noroc? La noi e sigur,  mori şi nu te chinui, doar că te calcă în picioare.  N-ai timp să simţi ceva. Însă ce te-ai face în Italia, unde te-ar mînca de viu dac-ai  umbla prin mijlocul drumului? Da, ştiu ce vrei să spui, că nu e biblic să te mănînce ăia, alături de broaşte şi şerpi. De parcă în Biblie scrie să te strivească cine te vede şi, mai ales, cine nu te vede!  La ei mori din  plăcere, la noi eşti pagubă-n ciuperci, mori din greşeală. În fond, am auzit că tu eşti un fel de zgîrci, că pe tine nu te mestecă la intrarea în sistemul digestiv, ci doar te-nghit, pur şi simplu. Acum, te-ntreb: ce fac cu tine? Unde să te aşez? Uite, pe capota Daciei ăsteia vechi, o rablă ca şi tine. Aşa e bine…

M-am uitat împrejur, să nu mă vadă careva, şi am făcut o poză melcului. Chestia asta nu i-a plăcut, pentru că şi-a retras corniţele, ca să nu mai vadă ce-i în jurul lui. A rămas din el doar un fel de talpă umedă,  şi casa. Cred că şi-a luat seama: unde să mai scapi fără picioare? Departe şi neclar, se vedeau semnele galbene de la radiologie: pericol de radiaţii. Acolo-n nici un caz!

Trebuia să plec. Aş fi vrut să-l las încrezător, dar el se lipise de maşină, orb. Mi-am adus aminte cîntecul  din copilărie, un fel de descîntec. Ştiu, mergeam la sigur cu el, dar  erau alte vremuri. Acum, numai  copiii sau nebunii cîntă la melc dimineaţa, după ploaie. Oamenii serioşi, ori îl strivesc, ori îl mănîncă.

Aşadar…

Melc, melc codobelc
Scoate coarne boureşti
Că te duc la baltă,
Şi-ţi dau apă caldă,
Şi te duc la Dunăre,
Şi-ţi dau apă tulbure,
Şi te sui pe-un buştean,
Să mănînci …leuştean

Sau,  mai bine e des-cîntatul ăsta:

şi anunţul “bărbosului” din final:

Comuniştii aveau un dispreţ total pentru concetăţenii lor cu disabilităţi. Prototipul omului de tip nou, atît bărbatul cît şi femeia, trebuia să fie robust şi înfăcărat de dragoste pentru Partid. Dacă-ţi lipsea un picior, dacă erai paralizat şi te deplasai într-un cărucior, nu era vina Partidului ci ruşinea ta. Tu frînai progresul spre înalte culmi. Pentru imaginea mobilizatoare a clasei muncitoare, şchiopii, ciungii, orbii sau paralizaţii de la brîu în jos era mai bine să rămînă acasă. Nu existau rampe la trecerile de nivel iar la magazin, dacă nu te ducea vreun milos în braţe, stăteai afară şi salivai, ca maidanezii de azi.

Oamenii de care ţara şi partidul au nevoie sunt sănătoşi la trup şi stahanovişti la minte.

Aţi văzut vreodată imagini sau filme despre hatteria? Este un animal fosil, dar trăieşte, o ciudăţenie a naturii, un homunculus al trecutului şi al fanteziei cu care Dumnezeu na-a înveselit planeta asta.

Ei bine, spitalul nostru este o hatteria printre spitale. Ne putem citi în el tot trecutul şi prezentul, că viitor n-avem!

Încă de la intrare, afli că ţara are nevoie de un om şi l-au găsit: îl puteţi vedea în vitrina de la poartă. Aşa îi şi spune, „Omul care ne trebuie”!

Pentru că tot l-am găsit şi l-am ales şi-l tot alegem, trebuie să respectăm principiul „revoluţiei continue” al lui Che Guevara: deşi campania electorală s-a sfîrşit demult, cine are curajul să-l „radă” pe şefu’ de pe geam? Mai ţineţi minte ce-a păţit bravul soldat  Svejk, numai pentru că strivea muştele pe tabloul  Împăratului? Aşa, de cîte ori vin sau plec de la servici, mi se face inima cît un purice de talie mijlocie şi las muştele în viaţă…

Cît despre Partid, este acelaşi de 60 de ani încoace, inclusiv culoarea!

Dar să-l lăsăm pe Tovarăşu’ şi să privim la programul de vizitare, care e lipit tot pe geam, ceva mai sus de capul şefului.

Surpiză! Nu e vorba de vizitarea spitalului, pe care o puteţi face de pe blogul meu, ci al „Muzeului viei şi vinului”, că tot e spital şi facem educaţie sanitară antialcool. Interesant e că muzeul ăsta poate fi vizitat şi noaptea, ca la castelul Bran, doar că aici nu te învaţă cum să sugi o carotidă, ci o fiolă de Cotnari, „sîngele pămîntului”, bucuria voinicului.

Nu plecaţi încă! Dacă tot nu avem capelă, în schimb avem o invitaţie la Conferinţă şi Curs de Reiki, cu un nene care este „maestru curs Îngeri” şi „Maestru Palma Budistă Tibetană”. Afişul ăsta este lipit la stînga şi niţel mai sus de tîmpla fierbinte a „Omului care ne trebuie”.

Buun! Acum, dacă nu sunteţi şchiopi sau în cărucior, aveţi o şansă să veniţi la mine în secţie să ne cunoaştem. Dacă aveţi probleme, aflaţi de la mine că eu rampă n-am. Putem încerca, în schimb, reconstituirea „Parabolei Orbilor”, scena din dreapta picturii.

Cînd au făcut ultima renovare, acum un an, mi-au spus că nu sunt fonduri pentru mofturile mele. Cînd este nevoie să intre o targă în secţie, se pot auzi corurile reunite al celor care înjură, cu al celor ce se roagă. Înjurăturile sunt adresate directorului, rugăciunile lui Dumnezeu, ca să nu se rostogolescă bolnavul de pe targă în timpul introducerii.

Cînd un pacient pleacă cu ghipsul pe picior de la vecinii chirurgi, trebuie să se ţină bine cu o mînă de ţeava metalică din imagine, dacă nu vrea să testeze rezistenţa materialului înainte ca acesta să se fi întărit complet, avînd în faţă o prăpastie cu trepte.

V-am arătat o imagine ieri, care seamănă cu o moară olandeză, din picturile lor de peisaj de prin secolul al XVII- lea, doar că nu are aripi ca să macine. Iat-o mai de aproape, vecină cu morga cu care v-am pus în temă, acum o săptămînă.

Ei bine, buncărul ăsta a fost o mare afacere, în care s-a înmormîntat o spinare de parale, cu cîţiva ani în urmă. Au făcut o acolo o spălătorie. Evident, rufele sunt prelucrate tot ca-n evul mediu, dar pereţii sunt solizi: dacă vine un cutremur şi totul se dărîmă, măcar spălătoresele vor scăpa cu viaţă.

În încheierea acestei vizite, am să vă tratez cu un sandwich, un fel de corupţie la vedere. Cînd aud pe bucureşteni cu drumurile lor, cu bordurile şi gropile lor, mă uit la sandwich-ul meu de pe perete şi-i înţeleg.

Unic în lume! Dacă nu ne bagă în Guinness Book pentru morgă, nu credeţi că avem o şansă cu „combinata estică”: termopan pe lemn, cu adaus de faianţă pe lemn? Dacă ne dă premiul, vopsim acoperişurile din imaginea de mai jos şi de restul ne luăm cu toţi maşini de lux în leasing, pe instituţie!

Am început cu OMUL CARE NE TREBUIE, nu pot să închei decît cu BERBECUL DE CARE AVEM NEVOIE. El este angajatul laboratorului, din sîngele său, recoltat cu linguriţa, se lucrează medii de cultură pentru microbi.

Pentru mîine, la încheierea călătoriei, dacă medicina nu v-a ucis cu totul, v-am pregătit o imagine luată după ploaia de sîmbătă. Acolo veţi înţelege de ce nu facem nici un pas spre Europa…

Poate pentru că ne tîrîm…