Vindecătoru

Tema „Judecăţii de Apoi” este prezentă şi la celelalte mănăstiri pictate din Bucovina şi, de fiecare dată, ea este amplasată pe latura de apus a bisericii. Motivele care determină această aşezare sunt ascunse la prima vedere, avînd cauze adînci.

În bazilica veche creştină, în partea de apus se găsea atriumul, transformat ulterior într-o curte deschisă, devenită cimitir. Pictarea imaginilor cu tema Judecăţii pe un perete orientat spre această zonă, este de înţeles.

Pe de altă parte,  trebuie menţionat că, aşa cum se întîmplă la Moldoviţa, tema este ilustrată în pridvorul deschis pe toate laturile, iar la Suceviţa, în pridvorul parţial închis, transformat  într-o primă cameră de acces în biserică. În cultul ortoodx, slujba pentru morţi s-a făcut întotdeauna în pridvorul exterior, care se află orientat opus absidei altarului. Amplasarea picturilor pe pereţii pridvorului face legătura cu acest conţinut, care leagă cele din urmă lucruri omeneşti, de Judecata divină. De menţionat rămîne că, tot în pridvor  se puteau îngropa boierii, voievozii şi clericii de vază.

Aşa cum am mai amintit, isihasmul a fost izvorul spiritual principal al acestor picturi. Alături de el, formele picturale au mai fost influenţate de către neoplatonism, dar şi de cărţile populare, de folclorul local, care au introdus numeroase elemente apocrife, ceea ce face ca aceste bijuterii pictate să fie şi o frescă a lumii vechi româneşti, laice.  

„Judecata de Apoi”  de la Voroneţ- cîmpul din dreapta al zidului.  

În zona superioară este pictat Moise care conduce poporul evreu către scaunul de judecată. Grupul de evrei este urmat de turci, arabi şi de armeni. Este de menţionat că toţi figurează la dreapta rîului de foc, într-o zonă opusă raiului şi a celor buni, spre care vom privi în altă zi. Nu este un gest de mare toleranţă religioasă, deşi unii au fost tentaţi să bată cîmpii pe tema ortodoxismului deschis străinilor. Istoria însăşi infirmă toleranţa, dacă ne gîndim la perioada imediat următoare, în care Petru Rareş a dispus dărîmarea bisericilor armeneşti, iar armenii figurau pictaţi şi în alte locuri alături de păcătoşi: evreii, turcii şi tătarii. 

Imediat sub aceste grupuri, este zugrăvit pămîntul, reprezentat prin relieful muntos, străbătut de fiarele sălbatice (ursul, lupul, hiena, leul, elefantul, grifonul, cerbul şi dragonul) care au devorat pe sfinţi şi acum a venit vremea să le redea trupurile. 

La baza acestei zone este figurată marea, simbolizată de femeia care este aşezată pe un crustaceu. Se mai pot vedea şi alte simboluri ale vieţii acvatice, această imagine purtînd cele mai evidente influenţe din plastica renascentistă. 

În plin şuvoi al rîului de foc, apare Fiara şi, greu întrezărit, un înger,  care parcă mai speră să salveze un suflet de la pedeapsa veşnică a necredincioşilor. 

Pe locul actualei Mănăstiri a Neamţului, pe la anul 1320,  apărea o mică sihăstrie, întemeiată de cuviosul Gherman. Treptat, pe măsură ce statele străjuite de munţii Carpaţi se întăreau iar biesrica devenea tot mai centralizată, aşezămintele monahale se înmulţesc.

Mănăstirile din Bucovina suferă de influenţa isihasmului lui Grigorie Palamas, mitropolitul Salonicului, pe la 1340- 1350, isihasm care-şi pune amprenta pe stilul picturilor murale, unde canoanele frumuseţii Renaşterii Occidentale nu au ce căuta. Nu latura frumuseţii umane este preţuită în aceste picturi, pentru că omul nu este frumos prin chip, ci prin sufletul său. Omul trebuie să fie conţinătorul roadelor harului divin şi tot ceea ce ţine de particular este înlăturat, conferind acestei arte atît de vechi, un caracter modern, tocmai datorită acestei abstractizări.

Arta abstractă transmite prin intermediul unui limbaj de linii şi culoare, un conţinut de idei. Este o lume care trăieşte prin ea însăşi, îndepărtînd tot ceea ce este neesenţial.

Nicăieri nu este mai evident caracterul aproape didactic al picturii, ca la Voroneţ, în pictura de pe peretele de apus, cunoscută ca “Judecata de Apoi”.

Planul medieval în care Cristos ocupa poziţia centrală a imaginii, cu răul la dreapta ei şi binele la stînga, este respectat şi aici, dar impresia generală nu este de groază şi răzbunare a lui Dumnezeu împotriva omului, ci de milă şi har dumnezeiesc, prin Isus Cristos.  Îngerii se luptă pentru fiecare suflet, pînă şi atunci cînd sufletul e pus pe cîntar.

Putem vorbi de zugravi- teologi la Voroneţ, mai ales la “Judecata de Apoi”, dar trebuie să ştim că aceştia şi-au bazat creaţia nu numai pe Biblie, ci şi pe Viziunea lui Efrem Siriul, şi pe diverse alte surse, majoritatea rămase necunoscute. Pe măsură ce am să exemplific cu imagini unele din temele acestei capodopere a artei universale, vom avea prilejul să medităm asupra acestui conţinut.

I. Planul general- se poate mări printr-un clik pe imagine

II. Zona centrală

Deasupra tuturor apare imaginea Domnului Isus, înconjurat de un nimb de raze. În stînga Sa este Maria, iar în dreapta, Ioan Botezătorul. 

Imediat sub acest nivel, se observă Hatimasia, adică tronul pregătit pentru judecată. 

Sub acest tron, se poate observa, în plină desfăşurare, cîntărirea sufletelor. De partea stîngă, îngerii luptă pentru salvarea muritorilor de la iazul de foc, iar de partea dreaptă şi în centru, sunt duhurile rele care au smuls deja pe cei ce nu au acceptat harul, calea mîntuirii prin Isus Cristos.

La ultimul nivel al zonei centrale, este figurată moartea celui îndraptăţit, al unui sfînt, vegheat de înger şi de regele David, care-i cîntă un Psalm din lăută; imediat sub ea, în colţul din dreapta, este arătată moartea păcătosului, vegheată de Diavol. Interesant este că imaginea Diavolului a fost vandalizată de credincioşii din vechime, de-a lungul timpului, scrijelită cu furie, fiind ajutaţi şi de faptul că întrega biserică are un brîu de bancă pe toate laturile, facilitînd în mod nefericit, accesul la pictura murală.  

Scrisă cu dedicaţie pentru Mia, Roseinthedesert şi Lia

Nu ştiu cum e mai bine să spun că fac: o pauză, sau o trecere? Dacă o aleg pe cea de-a doua, găsesc prilejul nimerit să vă ilustrez ideile, ceea ce nu mă va rupe cu totul de ceea ce va urma, adică de „Judecata de Apoi”- plastic vorbind, şi nu numai.

Trandafirul Deşertului îmi scria cel mai scurt comentariu, dar care mi-a amintit ceva dureros din copilăria mea. Roseinthedesert spunea: „mă încîntă ceea ce a creat Dumnezeu” şi eu am rămas să mă întreb dacă se referă doar la trandafirii udaţi de ploaie de la Mănăstirea Humor, sau şi la picturile pe care nejutoratele mîini omeneşti le-au pus podoabă zidurilor, într-un anonimat desăvîrşit.

Amintirea era aceasta: bunicii mei din partea mamei au fost baptişti. Privind, într-o vară, de pe malul înalt de la Năvodari, răsăritul soarelui, bunica i-a spus că acel răsărit este o minune a lui Dumnezeu. Bunicul ar fi spus că „de unde ştie ea, bunica, că toate lucrurile sunt făcute de Dumnezeu” adică pînă şi dimineaţa aceea. Eu îi priveam şi pe unul, şi pe celălalt, şi îmi mai amintesc şi astăzi, după zeci de ani, tulburarea pe care am simţit-o în atitudinea bunicii mele. Apoi, în toamna care a urmat, bunicul s-a îmbolnăvit. Timp de mai bine de douăzeci de ani, a mulţumit lui Dumnezeu pentru paralizia care l-a ţintuit la pat, pentru că doar aşa a cunoscut pe Domnul cu adevărat, iar bunica, fără ca el să o ştie, mi-a amintit de îndoiala bunicului, pentru că era convinsă că i-a fost aplicată pedeapsa ca şi lui Moise, pentru că l-a iubit pe bunicul, ca şi pe Moise.

Nu tot ce a făcut Dumnezeu este bun, chiar El o spune poporului Său, dar toate sunt opera mîinilor Sale.

Dar arta omului, cu ea ce să facem? La Humor, e oare mai de admirat un trandafir, decît o pictură înfăţişînd pe Domnul, bocit de Apostoli şi de Maica Sa, după ce a fost dat jos de pe cruce? Ne vom aventura să încercăm pe viitor să răspundem la acest gen de întrebări, dar astăzi nu vreau decît să citez un prieten al meu, ortodox, care era de acord cu mine că pictura veche post-bizantină, mai ales cea interioară, nu se compară cu cea refăcută astăzi, oricăt de reuşită ar fi ea. Şi făceam referire aici la picturile cele noi ce împodobesc naosul bisericii de la Putna. Poate pentru că artiştii care le lucrau, meşteşugarii cei vechi, erau mai credincioşi, poate duceau o viaţă mai sfîntă decît cei de astăzi. E greu să pictezi o scenă religioasă şi în pauză să mai tragi dintr-o ţigară.

Nimic nu se face fără voia Lui, nimic nu e la întîmplare, important este să ne apropiem cu atenţie şi fără prejudecăţi şi să căutăm să înţelegem, şi mai ales, să ne ajutăm în înţelegerea asta.

Spuneam că postarea de faţă este o trecere spre alte lumi şi că pot ilustra asta.

Priviţi mai jos trei tipuri de pasaje, fotografiate de mine la Agapia, în toamnă.

Prima este folosită pentru ca măicuţele să se poată repezi pînă acasă, din mănăstire, drept în stradă. Iubesc trecerea asta, pentru căldura paşilor grăbiţi ai măicuţelor. Sunt femei, au grijuri, au necazuri… pe care numai ele şi Dumnezeu le cunosc cu adevărat.

A doua este o trecere printr-un pridvor, dintr-o grădină a mănăstirii, în cealaltă, cu o arhitectură a bolţii desăvîrşită. Caldă şi plină de flori, într-o baie de alb strălucitor.

Cea de a treia, şi ultima, face trecerea din curtea mănăstirii, în curtea veşniciei, spre locul unde sunt înmormîntate măicuţele. Am lăsat-o aşa cum am fotografiat-o, fără să fac corecţia aberaţiei de lentile, strîmbă, ca o gaură de cheie, în care, încercînd să o descui, s-a răsucit şi zidul. La fel de albă, rece şi abstarctă ca multe din picturile moderne.

În timp ce fotografiam, pe o ploaie aproape torenţială, la Humor şi la Moldoviţa, minunăţiile pictate pe pereţii bisericii, cumnatul meu, cu care am făcut excursia, fotografia trandafirii pe care vi i-am arătat. Seara, la hotel, cînd am golit fiecare tolba cu fotografii, am rămas uimit de frumuseţea florilor pozate de el. Eu văzusem una, el văzuse altceva. Eu nici nu-i observasem.

Cînd le-am adus laolaltă, trandafirii Domnului şi lucrarea mîinilor oamenilor, am realizat că toate sunt spre gloria Sa şi spre bucuria noastră.

Prima trecere

A doua trecere…

Ultima trecere…

Mănăstirile Bucovinei respectă un plan foarte strict: în centru, se găseşte biserica cu picturi atît în interior, cît şi în exterior, apoi, pe cele patru laturi, străjuie ziduri groase care adăpostesc, printre altele, chiliile, locuinţa stareţei şi trapeza. Dincolo de ziduri, un peisaj minunat de dealuri. Grădina, picturile, sufletul meu şi al vostru  sunt parcă mai împlinite pentru că, în grădinile mănăstirii Humor, Dumnezeu a răsădit trandafirii…

Pentru oamenii de altă confesiune decît cea ortodoxă şi fără pregătire de specialitate, este riscantă abordarea iconografiei pictate pe pereţii exteriori ai bisericilor din Bucovina, pentru că aceste picturi fac parte dintr-un sistem coerent, plin de sentiment religios şi estetic, cu rădacini adinci înfipte în tradiţia Bisericii Răsăritene.

Nici aranjamentul pe orizontală nu este întîmplător. În rîndul cel mai de jos al figurilor, indiferent de peretele pe care acestea apar, sunt dispuşi călugării, apoi, deasupra lor, martirii şi sfinţii militari; mai sus, apostolii şi evangheliştii, urmînd Maica Domnului cu Pruncul Isus, de care se apropie profeţii. Imaginea cea mai de sus este decorată cu chipul “Celui Vechi de Zile” şi de îngerii care poartă simbolurile lui Cristos. Pînă la streaşina acoperişului, locurile rămase libere sunt ocupate de serafimi.

Căsuţele Maicii Domnului sunt un ciclu grafic care ilustrează un izvor literar numit Acatist, care este un imn binecunoscut din biserica ortodoxă, închinat Mariei, un poem pe care majoritatea specialiştilor îl atribuie lui Roman Melodul, din sec. IV, cu strofa introductivă aparţinînd patriarhului Sergiu sau patriarhului Fotie.

Poemul este alcătuit din treisprezece condace şi din douăsprezece icosuri, care vorbesc despre misiunea Mariei şi despre viaţa ei divină.

Acatistul este genul de compoziţie bizantină care nu are nici un corespondent in Apus.

Dacă în reprezentările de mai jos vom admira splendoarea calmă a icoanelor, pot spune ca aici, în Bucovina, Maria păstrează neştirbită imagina de Maică a Domnului, în antiteză cu ceea ce suntem obişnuiţi să vedem în Apus, unde ea devine impărăteasă, doamnă venerată şi iubită de cavalerii care pleacă în cruciade să-şi dea viaţa pentru ea, o venerează şi o cîntă cu totul altfel decit o arată imaginile de la Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ şi Humor.

M-am bucurat să văd acestă iconografie plină de căldură şi de duioşie, a celei mai iubite-ntre femei, aici, printre trandafirii tîrzii ai toamnei, ciuciuliţi cu lacrimi de ploaie, cu lacrimi de trandafiri…

La Humor…

… apoi la Moldoviţa….

… şi la Suceviţa

De cînd îl tîrau pe uşă, am ştiut că multe ore nu mai are de trăit, dar omul a fost chiar mai grăbit: nici n-am apucat să ne schimbăm poziţia de pe un picior pe celălalt, şi dus a fost. Mare şi gras, plin de apă ca un butoi, era ştiut de toţi ca un om care a făcut numai ce-a vrut.

Mitică a fost un om hotărît. A băut cafea după cafea, din carafe de adus vinul de la beci, şi a fumat cîte trei pachete de ţigări pe zi, de cînd se ştie. Fuma şi repara televizoare. Cînd apa i-a ajuns şi în plămîni, pe Mitică l-au apucat dracii, pentru că a văzut ca nu mai poate fuma,  şi s-a hotărît s-o împingă pe nevastă-sa să-l care la spital. Era trei noaptea, de Sf. Dumitru, cînd, în sfîrşit, s-a putut întinde pe spate în pat, pentru că nu-l mai împiedica nimic să nu mai respire.

S-au repezit să-i aducă o lumînare din ultimul salon, pentru că numai cu neon nu e suficient tratamentul în cazuri de forţă majoră. Înainte de a pleca de acasă, reuşise să facă cu mult greu loc prin plămîni unei ultime ţigări, mulţumit încă o dată că este un om puternic, care face ce vrea el şi cînd vrea el. Reuşise să dilate pînă şi vremea: arăta la 63 de ani, ca la 80.

Pe o noptieră, lîngă cap, zăcea electrocardiograma lui Mitică, cu dinţii ei ascuţiţi şi deşi, ca un clănţănit de frică a inimii care crezuse că scapă şi de data asta. Dar a avut el grijă, Mitică, şi n-a scapat. A plecat fără ea, cînd a vrut el, de ziua lui, spre noaptea lui…

Cred că bisericile pictate din Bucovina reprezintă o provocare pentru cel ce le priveşte astăzi, în primul rînd pentru că nu le mai întelege. Frescele sunt, în ultimă instanţă, un amalgam de semne şi culori care te năucesc prin comlpexitatea lor. Spiritualitatea omului contemporan nu se mai potriveşte cu aceea a oamenilor ce le admirau şi le înţelegeau în sec. al XVI-lea.

În primul rînd trebuie să ştim că ceea ce vedem nu reprezintă opera unui singur artist, ci un limbaj grafic adunat şi folosit de mai multe generaţii.

În al doilea rind, e bine de ştiut ca oamenii acelor timpuri nu le priveau ca pe nişte simboluri, ci ca pe conţinătoarele cît se poate de explicite ale unor dogme, ale unei credinţe, cu o semnificaţie înţeleasă de toţi cei ce le priveau. Povestirile în imagini nu ascund nici un echivoc.

Apoi, ceea ce vedem astăzi, cu urmele timpului, ale neglijenţei umane şi a vandalismului la care au fost supuse unele dintre ele, este doar o umbră a frumuseţii din trecut. Bisericile au o arhitectură armonioasă, sunt mici şi potrivite, atît numărului redus de monahi din vremea respectivă, cît şi domoalelor obcine bucovinene. Culorile schimbătoare ale anotimpurilor, lumina care cade mereu altfel, destăinuie treptat o artă de un gust desăvîrşit. Locurile, oamenii, arhitectura şi culorile pline de strălucire ale picturilor se armonizează, făcînd din aceste monumente o operă de o valoare universală.  

Conţinutul şi finalitatea compoziţiilor ilustrate în fresce necesită o minimă cunoaştere a ritualului şi a literaturii bisericeşti.

Cîteva sunt temele majore care se regăsesc pictate la fiecare dintre bisericile Bucovinei. Cele mai rafinate şi mai bine păstrate sunt cele comandate de domnii Moldovei, de la Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa şi Humor. Pe trei dintre acestea am sa le ilustrez în zilele următoare, cu o privire comparativă peste fotografiile făcute cu puţin timp în urmă, în încercarea de a mă vindeca de mascăricii prezentului, cu “iconografia”  lor cu tot.

Voi începe cu ceea ce se cheamă  “Arborele lui Ieseu” (Isai), tema care apare în fiecare biserică din cele menţionate. La Suceviţa, la Moldoviţa şi la Voroneţ, am găsit-o pe peretele de miazăzi, şi o puteţi vedea mai jos. Vor urma “Acatistul Maicii Domnului”  şi  “Judecata de apoi”.  Tema absidelor, aceiaşi peste tot, cu mulţimea de sfinţi pictaţi în firide diferite, pe trei sau patru rînduri, va fi doar ilustrată in treacăt, la final.

Arborele lui Ieseu  reprezintă transpunerea grafică a proorociei lui Isaia 11 şi a arborelui genealogic al lui Isus Cristos, aşa cum apare el scris la începutul Evanghelei lui Matei.

Tema nu este unică spaţiului Răsăritean, putînd fi regăsită şi în Apus, dar aici, în Bucovina, cîteva sunt caracteristicile care o fac deosebită de celelalte.

Astfel, la Voroneţ şi la Suceviţa, Arborele lui Ieseu reprezintă o mare întindere de perete, cam o treime din acesta, înalţîndu-se de la soclu, pînă la acoperiş.

Izbitor este aspectul decorativ vegetal, pe care,  privindu-l cu atenţie, observi că,  printre elipsele ramurilor, se regăsesc figuri omeneşti şi scene figurative.

Imaginile diferă prin colorit şi linie, de la o mănăstire la alta. Să le privim pe rînd.  

La Moldoviţa…

… la Suceviţa… 

… şi la Voroneţ…

Cînd m-am rătăcit prin România cuvintelor, am plecat să întîlnesc imaginile ei. Toamna a început cu expoziţiile organizate de ICR, prin America şi Europa, care au fost, cel puţin pentru mine, un dezastru spiritual. Au urmat atacuri de tot felul, în care au fost antrenaţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. A fost încă un prilej de manipulare a unei populaţii tot mai ocolite de adevăr, îndobitocită de subcultură şi parareligie, dar invitată să decidă între ce crede ea că este bun şi rău. Trivialitatea a contaminat, încet- încet, mintea avară de sine a lui Patapievici,  iar jocul său cu cuvintele şi simbolurile folosite în cadrul ultimei expoziţii europene de aşa-zisă „cultură românească”, mai ales aceea a lui Iuda spănzurat, m-au scîrbit în primul rînd de mine însumi, şi în al doilea  rînd m-au rupt definitiv de lîngă calculator, pentru că tot pe blogul ăsta încercam, mărunt cum m-a lăsat Dumnezeu, să apăr ceea ce eu credeam că este o nădejde de cultură, de adevăr şi universalitate în spiritualitatea românească actuală. Şi am greşit atunci…

Un joc stupid de cuvinte, o filozofie a unor minţi vulgare, mustind de gnosticism, au găsit prilejul să dea lecţii de libertate în gîndire, mai ales unor oameni care sunt robiţi să fie dogmatici. Cînd apostolul Pavel ne îndeamnă să vorbim unii către alţii în limbajul sfînt al Scripturii, cu Psalmi şi cu cîntări de laudă, iar noi am fost cumpăraţi cu un preţ de sînge să fim robi ai lui Cristos, e foarte uşor să se afirme cu dispreţ despre noi: aceştia sunt extremiştii, fundamentaliştii, capetele pătrate, duşmanii  Noii Ere.

E adevărat, noi suntem oamenii care gîndim în clişee! Dar ce clişee…

Îndobitocitoarele cuvinte, care singure nu fac două parale, sunt adunate cu acribie de filozofii Noii Lumi, pentru că ei ştiu că toată viaţa cuvintelor stă în înlănţuirea lor, în jocul de ape al înşelării, al filozofiei. Au contextualizat cuvintele în aria nebuniei pure.

Am plecat să caut imaginile unei ţări pe care mulţi o consideră dispărută, şi nu este aşa!

Am ajuns să judec în imagini, să adun imagini, să înlocuiesc rana din privirea românească, cu simboluri şi metafore aproape isihastre.

În Bucovina noastră am recitit mărturiile unor vremuri apuse, mustind de neîncredere în jocul cuvintelor, al ideilor, al filozofiei lumii laice sau apusene. Acolo ei au ales altă cale şi mi-am videcat privirile de răni, pentru că am recunoscut substanţa, lutul depus pe ochii orbului, de Domnul, cînd i-a redat vederea. Din tină umezită de saliva Domnului sunt date spre dezorbire  picturile murale ale Voroneţului, ale Suceviţei, Humorului sau Moldoviţei.

M-am îmbătat de toate, începînd cu lumina toamnei  la Agapia, apoi de arcadele de cer imens de la Icoana Nouă, fulgerate în cele mai frumoase flori pe care le întinde Moldova pe drum, sub picioarele Domnului. Coşărcile toamnei sunt pline de rod şi vreau să le cărăm pe îndelete.

Ştiu cîte prejudecăţi circulă printre noi. Cunosc creştini cărora li se face rău numai cînd le vorbeşti despre o mănăstire, cu drag şi cu smerenie. Sunt nu puţini aceia care consideră că aici e kilometrul zero al idolatriei româneşti, şi poate părea o cutezanţă din partea mea să spun că, fără să mă închin icoanelor sau chipurilor de pe ziduri, adevărata poartă spre universalitate, spre artă şi spiritualitate românească  se deschide aici, în Moldova, la mănăstiri.

Măicuţă la Agapia, răsădind toamnele.

Din teren, mi-au telefonat de pe Ambulanţă, unde să aducă fata: la pediatrie sau la adulţi? Diferenţa de vîrstă, trecerea printr-o primă cumpănă a apelor, mai avea de aşteptat doar două luni. Am acceptat-o pentru o noapte la mine în secţie, pentru că cei de la Salvare spuseseră că era beată. Nu voiam sa o amestec printre sugarii internaţi in seara asta.

Fata, bondocuţă, se zguduie de plins. E îmbracată într-un trening roşu, iar pe cap are  tras un fes strîmt, de lînă neagră, împletit în casă. Poartă cîteva inele de tablă albă şi lănţisoare la fiecare mînă, tot de tinichea. Au adus-o doar pe ea, nimeni din familie, din satul ei de lăîgă Cotnari, în plină noapte. Era ameţită şi vorbea confuz. Se certase cu soacra ei, beţivă şi mazacă. Socrul ei murise. Se aruncase de curînd într-o fîntînă, după ce girase pentru mai mulţi săteni, la bancă, şi ăia nu plătiseră. Nu ştia dacă e adevărat, dar “tot satul aşa vorbea.”

Fata are 17 ani şi mîinile roşii şi umflate de muncă şi de frigul de afară. Fraţii, soţul şi tatăl fumează “Plugarul”, nişte ţigări cu un miros greu, un amestec de bălegar şi de sudoare de cal. Fuma şi ea, din cînd în cînd, dar “nu din alea”, ci  “lemeu”.

Era contact de TBC. Plecase de două luni de la părinţi, după “soţul” ei. Ea numea soţ, omul de 29 de ani care o luase cu el,  din singura cameră în care dormea cu părinţii şi cu cei doi fraţi. Într-un pat, bătrînii, în celălalt, ea şi cei doi băieţi mai mici. Tatăl era tuberculos activ. Fata ar fi trebuit să facă tratament preventiv, dar uitase de la un timp să-l mai ia. Se credea bolnavă de ficat, de plămîni şi de rinichi, dar nu de tbc. “De tbc este bolnav doar tata”.  Acum se plînge  că are un junghi în stînga, cînd respiră, locul unde o doare pe ea “ficatul”  de ceva vreme.

Sunt puţine bolile în care, teoretic, glanda numita ficat poate fi atît de mare, încît să ajungă acolo, atît de departe, în stînga, sub coaste. Membrana stetoscopului vibrează, în schimb,  neplăcut,  la atingerea cu toracele fetei. Un zgomot înfundat, de drîmbă, rău prevestitor, ecou venit din “muntele vrăjit”, iar la bază, în stînga, pare sa fie o lamă fină de lichid, poate o pleură devenită ca o punga cu bacili, înţepătoare.

Muncise la beton, cu soţul ei, toata ziua, pentru bani, la un vecin din sat. Omul le-a dat şi de mîncare, de post, fiind o zi de miercuri: mîncare de fasole şi de cartofi fierţi. Şi de băut: un pahar de bere şi două pahare de vin, doar două, de fetescă de anul acesta, nelimpezită, un  “vin nebun”, o poşircă acră şi sifonată.

Nu era obişnuită. După ce a băut, i s-a făcut rău şi a chemat Salvarea, de la omul ei, unde aveau camera lor.  Soacră-sa avea şi ea camera ei, alaturi. Fata spune că “asta înseamnă sa fii bogat”, să ai două camere.  Ar vrea să se căsătorească în ianuarie, atunci cînd ea va împlini 18 ani, apoi, în vară, să plece în Italia, să adune bani,  să-şi facă o casa, “dacă-i va ajuta Dumnezeu”. Italia e visul fetelor ca ea, un fel de Ellis Island spre avere.

E ascultătoare şi supusă. Aprobă tot ce-i spun, şi eu, şi asistenta. Se simte deja mai bine, fără nici un medicament. E cald, lumina puternică face sa lucească totul. E curat şi nu miroase a spital. Vorbim. E noapte. Toata ziua a plouat şi vîntul a scuturat aproape toate frunzele castanului din faţă.

Ne întrebăm daca nu e gravidă. Trăieşte cu bărbatul ei de două luni şi, deja,  i-a intirziat “ciclul”. Mîine va trebui să facă un control ginecologic, apoi o voi trimite la radiologie, pentru radiografia pulmonară. Dacă e însarcinată, n-o mai poate face decît în mod cu totul excepţional. Apoi,  o voi preda pediatrilor, pentru că eu nu sunt medic de copiii. Iar ea este copil, legal vorbind, încă vreo două luni.

Am culcat-o într-o rezervă frumoasă, într-un pat cu aşternuturi curate, poate cele mai curate din cîte  dormise ea vreodata şi,  pentru că aici,  în spital, sunt într-un fel la mine acasă, mă pot lovi cu capul de perete, dacă vreau. 

Şi vreau… 

Vatra Moldoviţei, locul unde răsăritul poate fi şi asfinţit…

Doamne, de ce îl faci mereu pe Iov? Nu ţi-a slujit destul, nu a muncit prea mult, nu a plîns îndeajuns la patul sufletelor moarte, ca să fii gelos pe el, pe bruma de aer pe care o mai respiră şi inima ce-i bate, generos, miracole? 

Copiii morţi ameninţă să-l bată, să-l taie cu beţie. Din nevastă i-au mai rămas doi pumni de boli şi o întindere de slăbiciune nesfărşită, din zi în zi mai lipsă de la Cină. 

Doamne, te rog să nu-l ucizi pe Iov!