Vindecătoru

În sfîrşit, după atîţia ani de dezamăgire, sunt pe cale să dau lovitura: majoritatea să aleagă ce aleg şi eu! adică să stăm acasă şi să-l votăm pe nimeni.

Dacă aş avea voie să votez democratic, după gustul meu, eu aş veni cu sacul. Cîte voturi or încăpea într-un sac? Tot trebuie să fie o sută, nu? Cred că toţi românii în putere ar tîrî cîte un sac- două la secţia de votare, pentru că la politică ne pricepem cel mai bine, cu mult mai bine decăt toţi cunoscuţii noştri… Şi, mai ales, cum să-l lase pe beţivul ăla să voteze ca şi mine? Dar pe pelticul, sau pe incultul ăla: chiar au toţi dreptul  la vot? Ce să mai spun de toate băbuţele de pe scara blocului care se uită după mine să le dau “săru’ mîna” de căte ori le văd pe zi, care o să-l voteze tot pe Iliescu şi cînd o să fie ăla mort… Nu candidează Iliescu? N-are a face, tot pe el o să-l voteze, chiar şi fără voia lui…

Un lucru cu care nu sunt de acord este să furi sacii de vot, voturile, ştampilele, secţia de votare- în sfîrşit, nu pentru că n-ar fi simplu chestia asta, dar orice ai fura, se cheamă că ai făcut păcat.  Nici să îi fure somnul sau să o furi din priviri, tot nu e corect. Am auzit că cine fură sacii (!) primeşte între doi şi şapte ani închisoare. Vă imaginaţi ce roman ar scrie Dostoievski, dacă Raskolnikov, în loc să omoare baba, ar fi furat un sac de voturi? Cum ar fi dat el tîrcoale secţiei de votare, ce mustrări de conştiinţă ar fi avut, cum s-ar fi predat el organelor? Ce frumoasă ar fi literatura asta a votării, “romanul urnelor”…  Sau, dacă eşti femeie şi te cheamă Katiuşa Maslova, să te trimită la ocnă pentru că ai furat ditamai ştampila de vot, singura ştampilă din comună- oficial vorbind!- şi să-şi amintească Nehliudov că şi-a bătut joc de tine de trei ori, spunîndu-ţi să-l alegi pe Iliescu preşedinte, şi să plece după tine, să te convingă să dai ştampila înapoi!… Ce s-ar mai fi bucurat Tolstoi la fiecare patru ani, ce nuvele, ce memorii…

Bun, să presupunem că reuşesc să ma strecor cu ditamai sacul, pe seară, şi să depun votul. Întrebarea mea este: “Bine, bine, dar eu pentru cine votez?” Trebuie să recunoaşteţi că la noi cei mai profunzi gînditori au fost beţivii, şi că întrebarea asta e hamletiană. Cu alte cuvinte, vedeţi voi vreo moacă nouă, nu contează de la ce partid, pe care s-o votez în neştire, şi dacă găsiţi totuşi aşa ceva, sunteţi siguri că nu e ruda sau amorul cuiva, ori vreun hoţ recent, de care n-aţi apucat să citiţi în ziare?

Nu, hotărît lucru, cînd e vorba de vot, eu sunt oblomovist: mie-mi ajunge Zahar! 

Ai intrat în primul an al facultăţii de medicină. Ce trebuie să faci?,  care este prima ta mişcare?

“Să depui jurămîntul lui Hipocrates!”- parcă vă aud… Cred că aveţi un “fix” cu jurămîntul ăsta! Pentru România, cel puţin, el a fost înlocuit cu o testare mult mai eficientă a capacităţilor viitoare, socio-profesionale.

Prima lecţie pe care o primeşti în facultatea de medicină este cea informativă, pentru că de-aia s-au inventat preparatori şi asistenţi, ca să ştie ce vrea el, sau ea- conferenţiar sau profesor. Poate că nu poţi învăţa fiziologia organismului dacă nu ştii că, în acel moment, este urgentă nevoie de o maşină de spălat, sau de un set de bijuterii (evident că de aur!), şi bobocii strîng banii pentru a remedia lipsurile, pentru a împodobi găurile.

Deoarece organismul uman nu are numai fiziologie, ci şi anatomie (care e, de fapt, baza, mai ales din punct de vedere material… ; vă rog, despre suflet, mai încet, şi numai la biserică!),  a doua lecţie, care se poate întinde în primii doi ani,  este preţul, pentru că, de data asta, tu, student care ai adunat “cu grupa” banii pentru obiecte de uz gospodăresc sau podoabe pentru doamne, mese şi serveală zilnică, te loveşti  de cursa cu obstacole individuale: dacă eşti “tămîie”, dai două mii de coco (“coco” sunt numiţi, în argou, monedele euro; dezmierdat bancar, li se mai spune şi “bănuţi”);  dacă “mişti, dar nu eşti sigur”, dai o mie de coco. Există legende despre ţărani- taţi care şi-au vîndut pămîntul ca să acopere “lapsusurile” studentului.  Evident, organele de anchetă se tot sezizează, de 18 ani ele asta fac, din asta trăiesc, din prea multă vigilenţă.

După primii doi ani, totul pare simplu: preţurile scad, devin “umane”, ajungînd la 350 coco bucata examen luat cu nota 5. E adevărat, dacă vrei să joci la loterie şi să pici examenul, există oameni care vin şi-ţi spun să nu faci greşeala asta, pentru că “la toamnă” preţul e dublu, pentru acelaşi produs: examenul luat cu nota minimă. Vara este nevoia mare de bani, atunci pleacă domnii şi doamnele în vacanţe, în locaţii exotice, sau la congrese, atunci odraslele lor ajunse la majorat îşi cumpără prima maşină de lux, în timp ce părinţii,  bietele cadre didactice ale facultăţii de medicină, se bat pe locurile  de parcare, pentru că nu mai au unde expune, în curtea instituţiei, ultimele mărci aduse din afară. Şi numai ce vezi că te invită domnul X să vii la el în maşină şi să dai, ca un înţelept ce eşti, suma “de vară”. Tu ascultă-l, pentru că numai el îţi vrea binele!

Se spune că preţurile au luat-o razna din cauza studenţilor străini, care, pe lîngă faptul că sunt “tămîie”, sunt şi doldora de parale şi ridică potul la cote nesimţite.

Încă din facultate, studentul vede cum, începînd de la praparator şi continuînd ierarhic, posturile se dau, nu pe pile sau mormane de bani- sau nu numai pentru astea!- ci pe bază de ereditate. Plozii cadrelor didactice sunt “marcaţi” cu geniu încă de la început, şi nu termină bine facultatea, evident numai cu 10, că şi încep lucrarea de doctorat, cercetînd într-un domeniu cum e medicina românească, moartă şi plagiată din acest punct de vedere încă de pe vremea tatălui meu, cu vreo 15 ani în urmă.

Să presupunem că n-ai bani, că te umfli de citit, că termini facultatea, în care au avut tot timpul să te reeduce  “bieţii profesori, conferenţiari, şefi de lucrări, cu amărîtul lor salariu”;  că ai învăţat cît de utilă este ereditatea pentru “selecţia socială” ; că  vine răndul să te prezinţi la un nenorocit de examen de rezidenţiat. Dacă eşti în jumătatea care “a luat”, mai stai 5 ani la reeducare, unde nu te bagă nimeni în seamă,  dacă “nu cotizezi”; dacă nu iei postul, poţi muri liniştit de foame. Nu ai drept de practică medicală, nu ai parafă, practic nu exişti! Ai muncit 6 ani degeaba!

Dar Ministerul e bun şi a inventat pentru tine, amărîtule, un aşa-zis stagiu de maximum 3 ani, pe lîngă un doctor primar, prin vreun spital necăjit ca şi tine, plătindu-te cu 800 de roni pe lună- ţie nu-ţi dă statul coco!- din care jumătate dai pe navetă, iar restul, pe gazdă, presupunînd că spitalul nu e chiar în satul tău. După trei ani, dacă nu ai luat examenul, poţi să iei la citit “Mitul lui Sisif”, poate Camus te lămureşte unde ai greşit în viaţă şi ce te aşteaptă pe viitor, pentru că de un şut definitiv în spate, te-ai asigurat.

Dacă iei examenul cu postul în cea mai triluliru comună a ţării, unde n-au văzut ăia doctori de pe vremea lui Ceaşcă, faci 5 ani de rezidenţiat şi încă 5 ani la locul de muncă, unde nu trece internetu’ decît cu 2kb pe secundă, insuficient pentru a trimite în timp util, iubitei tale familii,  un mail cu mioriticul mesaj de “mamă, luaţi-mă de aici,  că mor”…

Nu mă întrebaţi despre ce facultate e vorba, din ce oraş este, care sunt iubiţii noştri confraţi, respectaţii noştri profesori, conferenţiari, şefi de lucrări, asistenţi şi preparatori care fac din facultatea de medicină o afacere… privată.

Nu mă întrebaţi de ce nu mai vrea nimeni în România să facă medicina din pasiune…

Nu mă întrebaţi de ce este o atît de mare lipsă de doctori şi de asistente în ţară şi de ce pleacă, înjurînd, toţi tinerii medici, cei fără selecţia socială la zi, oriunde în lume, numai aici nu…

Nu mă întrebaţi de ce nici o facultate din România nu se numără printre primele 500 de facultăţi ale lumii…

Dacă mă întrebaţi de ce tac studenţii, de ce toată societatea românească se face că plouă, de ce niciodată astfel de excroci nu au fost condamnaţi, de ce corupţia a ajuns ca o căpşună într-o ţesătură de pîslă, eu vă spun că mămăliga e de vină, aşa galbenă şi aburindă cum e ea,  cu efectul ei cald, sedativ.

Şi dacă e făcută cu malai unguresc, la pungă de 3 roni kilul, e clar că suntem otrăviţi de iredentiştii maghiari!

Vreau să vă fac să uitaţi tot cea ce aţi citit şi aţi văzut în aceste zile, în cursul unei campanii electorale vulgare, cu oameni urîţi, şi nu am altă cale decît să preiau eu, cu mare întîrziere, sarcina să vă trimit să vă spălaţi creierul, salvîndu-l,  prin singura metodă recomandată de Dumnezeu, de două mii de ani încoace.

La vot, trebuie să mergi pe calea Crucii, să urci pe Dealul Căpăţînii, iar acolo, să dai peste Fiul Omului răstignit, care te va întreba ce vrei să faci cu votul tău, “ştampilînd” Viaţă sau moarte. Alegerea ta îţi va da, sau nu, un loc în parlamentul lui Dumnezeu. Să ştii însă  că nu tu îl alegi pe El, ci El te-a ales pe tine. Cartea ta de alegător a fost scrisă din veşnicie, dar tu ai libertatea să o anulezi cînd pofteşti.

Acest este un parlament ciudat, pentru că alegînd pe Fiul, te alegi pe tine.

Dumnezeu a organizat alegerile, pentru că ne-a cumpărat de la Satana cu un preţ de sînge de Fiu.

De două mii de ani, campania nu a încetat nici o clipă. În toată vremea asta, oamenii au primit cadouri, numite pachete cu har. Dacă pierdeai un pachet, primeai două în schimb. Însă pachetele sunt pe terminate.

Dumnezeu nu se uită la partidul din care faci parte, revărsînd Duh peste toate, în mod egal. Are oameni care-I fac campanie electorală din toate acestea.

Alegerile pentru Cer sunt, într-un fel, mai complicate, pentru că cei care vor să fie veşnic aleşi, nu trebuie să vorbească nimic despre ei, ci numai despre El.

Candidaţii la Cer sunt nişte plagiatori. Ei fură Cuvîntul de la Dumnezeu, şi vorbesc doar limba Lui…

Odată aleşi, îşi încep activitatea în parlamentul numit şi Împărăţie, gustînd în fiecare zi, Cerul, să vadă dacă este bun. Cei cărora le place gustul, rămîn, cei care nu, îşi pierd mandatul. Mandatul electoral al Cerului se numeşte mîntuire.

Pentru a participa la lucrări, trebuie să cunoşti Constituţia, un fel de bibliotecă numită Biblie.

Parlamentul are două camere: cea de jos, în care studiezi şi aplici Constituţia, în litera şi spiritul ei, şi cea superioară, unde te va primi El pentru veşnicie.

Campania electorală se numeşte Propovăduirea Evangheliei. Aleşii Lui sunt mereu într-o astfel de campanie, din care veţi vedea patru videoclipuri electorale, numite predici.

Vă prezint un reprezentant al camerei inferioare, şi  trei reprezentanţi care au trecut deja în cea superioară.

Nu vom găsi un discurs politic pentru parlamentul lumii, care să ne convingă că lumea e mai bună decît Cerul, deşi sunt mulţi care încurcă cele două lumi, şi candidează pentru amîndouă.

Dacă-L alegi pe Isus, care este Calea, Adevărul şi Viaţa, înseamnă că nu mai eşti postmodern, ci etern…

Din camera de jos, videoclipul electoral al pastorului Iosif Ţon, de la partidul baptist, aripa conservatoare.

Din cei trecuţi în camera superioară, un videoclip amintire de la soţii Wurmbrand, din partidul luteran…

iar de la partidul ortodox, un minunat cuvînt de dragoste, de la Dumitru Stăniloaie…

Vă invit să ascultaţi un editorial audio al celui mai bun ziarist român, Cristian Tudor Popescu, despre alegerile americane şi despre Barack Obama.

Recunosc faptul că mă număr printre admiratorii articolelor, emisiunilor şi cărţilor sale.

Toate acestea sunt, în mod paradoxal,  motive în plus să nu pot fi de acord cu multe dintre ideile sale, poate pentru că inteligenţa discursului lasă loc de mişcare gîndirii celui căruia i se adresează, făcînd posibil un dialog imaginar cu acest, de multe ori, fascinant interlocutor.

Tot exerciţiul său de admiraţie lucidă a lui Barack Obama se bazează pe aparenţe, pe ceea ce americanul a fost învăţat să facă. CTPul spune că tocmai acolo a fost Obama adevărat. Poate că are dreptate. Eu, unul, am mari îndoieli.

Doar prin vorbe şi prin jocul scenic, Obama a reuşit să-l “înmoaie” pînă şi pe cel mai dur analist  al fenomenului politic românesc, el dorind, în final, să vadă unul asemănător în fruntea României.

Merită să ascultaţi “articolul”, mai ales după ce am discutat  despre manipulare.

Mai există un lucru şocant în “discursul” lui CT Popescu, cu care iarăşi nu sunt de acord: admiraţia pentru fostul ambasador al SUA la Bucureşti, din vremea lui Clinton, care a fost ridiculizat pe vremea aceea în presă pentru preferinţele sale homosexuale.

Am scris postarea gîndindu-mă la pastorul Iosif Ţon, fără ale cărui “Cursuri de viaţă spirituală” probabil nu aş fi înţeles niciodată profunzimea şi frumuseţea Cuvîntului lui Dumnezeu .

Stadioanele sunt locuri în care memoria creştină îi priveşte înceţoşat, printre lacrimi, pe înaintaşi, daţi pradă animalelor sălbatice, arşi de vii sau măcelăriţi de gladiatorii-călăi, de un şir de împăraţi romani, unul mai dement decît celălalt, un şir care părea că nu se va mai termina.

Stadioanele sunt locuri de întîlnire ale  noii elite de măscărici, care-şi cumpară echipele de fotbal, de soccer, de rugby sau hochei pe iarbă, le aruncă unele împotriva celorlalte, pentru a cîştiga dragostea şi banii mulţimilor, dar şi pentru a-i opri să se ucidă între ei.

Stadioanele sunt locuri unde au loc concertele de muzică tînară şi se consumă droguri de toate vîrstele.

Stadioanele sunt locuri în care ei spun că se predică azi Evanghelia Împărăţiei.

Ele reprezintă alegerea finală a unui întreg parcurs de “simplificare primitivă” a creştinismului. Parafrazindu-l pe Pascal, stadionul este locul în care, pentru a fi îngeri, oamenii au devenit bestii, (“Acela care vrea sa facă pe ingerul face pe bestia”- Pascal).

Imaginîndu-se apostoli ai lui Isus Cristos, ei reproduc nu Predica de pe munte, ci doar adună gloatele în jurul lor. Motivaţia acestei simplificări primitive a mesajului este aceea că ei ar fi găsit calea propovăduirii masive, prin care se ajunge la origini, la modelul creştinismului primitiv.

Nimic mai fals decit această supoziţie. Oare ei nu ştiu că lucrurile nu erau simple la inceput, ci mult mai complexe? Că ceea ce vedem noi astăzi este doar închipuirea materială a unei esenţe apostolice pline de Duh Sfînt, pe care postmodernii o imită în mod nefericit?

Să luăm de exemplu celula ou, germenele din care se va dezvolta omul. Celula embrionară conţine, în mod virtual, toată informaţia despre ceea ce va fi omul matur. În celula stem sunt adunate toate posibilităţile care se vor dezvolta în cursul existenţei sale pe pămînt; originea tuturor lucrurilor este inclusă aici, în micuţul embrion uman.

Aceasta este “complexitatea calitativa a esenţei” despre care vorbea Rene Guenon şi pe care nu ştiu cum să o explic altfel.

Celula stem umană este mică doar sub raportul cantităţii, pentru că, sub raportul complexităţii, a profunzimii, ea este enormă. Creştinismul primar nu era simplu, ci minunat şi tainic, iar ceea ce facem noi din el este material şi desacralizat. Embrionul uman este la fel de pluripotent ca şi grăuntele de muştar despre care vorbea, într-o pildă, Mîntuitorul (Matei 13: 31-35).

Pe stadioane, noi arătăm o mînă, un picior, o faţă mai mult sau mai puţin reuşită, ale unui organism pe care îl numim “creştin”, minţind că totul este simplu, făcut să încapă în cîteva fraze. Complexitatea oului, a grăuntelui de muştar, ne depăşeşte, pentru că n-o putem explica, urlînd amin prin megafoane.

“Ridicaţi mîinile şi predaţi-vă” – asta e o aşa-zisa viaţă, fiind, în realitate, doar îndemnul sărăciei de spirit a învăţăturii. Traduse prin interpret, cuvintele posibil fierbinţi ale predicatorului de pe alte meleaguri îngheaţă, mărind prăpastia pe care adaptarea ştiinţei şi filozofiei laice a fost forţată să o sape, cu dinţii şi cu unghiile, în ultimii ani, în mentalitatea tradiţionalistă a creştinului. Crezînd că astfel făuresc punţi, ei au aruncat sacralitatea creştinismului în mocirla în care înoatau de atita timp celelalte două, filozofia şi ştiinţa.

După ce au şcolarizat copiii, într-un învăţămănt profan, care nu conţine nici o urmă de element profund; dupa ce i-au învăţat lucruri neînsemnate şi i-au adus pe toţi la acelaşi nivel, le-au inoculat ura pentru tot ceea ce este superior, pentru tot ceea ce ei, copiii lor, nu puteau intelege. Şi rezultatele au venit repede, pentru că primii pe care copiii i-au urit au fost tocmai ei, educatorii lor de modă nouă, cei care i-au somat sa ridice mîinile sus, în semn de predare, împuşcîndu-le “primitivul glonţ al credintei” în inima lor. Aşa cum este predicat creştinismul în multe din aceste zile, el nu mîngîie, ci răneşte inima şi perverteşte mintea.

I-am minţit pe cei mulţi, amăgindu-i că doctrina creştină e simplă, că nu poartă semnificaţii profunde. Am aruncat icoanele, am ascuns crucile, am spart clopotele, pretinzind că noi spiritualizăm religia creştină, dar am căzut, dimpotrivă, în extrema “literalismului”  celui mai îngust şi celui mai grosolan, în care spiritul este complet absent.

Tot ce atingem, vulgarizăm. Ce înteleg aici prin vulgarizare? Nimic altceva decît tendinţa de a pune totul, brutal, fără sens şi repede, “la îndemîna tuturor”; dorinţa de a coborî cunoaşterea pînă la nivelul unei gîndiri inferioare, plină de şabloane şi de lozinci perdante.

Între stadioanele noastre şi străzile cu mulţimile năvălind buluc “să o vadă, să o atingă şi să-i vindece Sfînta”, diavolul se plimbă ca un motan galben, toarce de rîs şi numără mulţimea de mîini nevăzute ridicate sa-l aleagă, cu necredinţă, pe el.

Trăim în plin New Age, într-o lume Globalizată, cu o Nouă Ordine Mondială instaurată, şi ne mai mirăm că ecumenismul prinde tot mai mult teren?  Că sincretismul este noua religie propusă pînă şi copiilor? Ecumenismul nu este altceva decît trecera problemei din domeniul politicii, în cel spritual.

În perioadele de dezintegrare ale societăţilor umane, ale naţiunilor şi culturilor, se produc rupturi, falii, între barierele care despart o religie de alta, sau o filozofie de altă filozofie.
Arnold J. Toynbee observă, în monumentalul său “Studiu asupra istoriei” că, în final, se produc forţe de atracţie de ambele părţi, apropiind o religie de cealaltă. Nu cu multă vreme în urmă am asistat la identificarea lui Dumnezeu cu Alah, deşi atributele lor sunt total diferite. O religie care a “reinventat” după 500 de ani de la Cristos un dumnezeu şi un profet, apare acum cu pretenţie de a uni invenţia sa, cu Adevăratul Dumnezeu. După cum ştim, au fost mişcări de apropiere de ambele părţi, din ambele tabere, cu motivaţiile cele mai diverse.

Trăim o perioadă istorică de mari transformări, cu încercări de a amalgama rituri, culte şi credinţe din cele mai diverse, toate acestea reprezentînd ceea ce Toynbee definea drept

“manifestarea exterioară a simţului lăuntric de promiscuitate care ia naştere în urma schismei sufletului, atunci cînd începe epoca dezintegrării unei societăţi.”

Trăim o perioadă în care concepţiile filozofice ale unei minorităţi cultivate, aparţinînd păturii dominante a societăţii, din punct de vedere politic şi financiar, se sădesc în “răsadniţele” religiei creştine, dînd formă unei noi religii. Filozofia a simţit întotdeauna o preferinţă pentru elitele intelectuale, singurele care se consideră apte să o priceapă, dar filozofia nu s-a putut măsura niciodată cu marea forţă pe care o are religia asupra unei mari mase de oameni. În momentul în care cei ce se găsesc în fruntea naţiunilor au părăsit calea spre inimă, făcînd apel aproape exclusiv la intelect, bătălia a fost pierdută. Încetînd să mai fie sfinţi, au ajuns nişte simpli extravaganţi.

Problema fundamentală cu care se confruntă creştinismul actual este încercarea minorităţilor dominante de a impune supuşilor lor o altfel de formă de credinţă religioasă, bazată pe o filozofie păgînă, acţionînd printr-un sistem de presiune politic eficient.

Polibios a fost un istoric roman, care a trăit între anii 206- 131 î.d. Cr. În cartea sa “Historiae”, el enunţa cîteva idei ce par scrise astăzi, perfect valabile şi în politica actuală, de un cinism pe care nu l-aş fi crezut posibil cu peste două mii de ani în urmă.

“Dacă ar fi cu putinţă, ar fi de preferat să se înjghebeze un corp electoral alcătuit exclusiv din oameni înţelepţi…

“Muţimile sunt întotdeauna şovăitoare şi întotdeauna pline de patimi josnice şi de mînii năprasnice…

“Nu-i nimic de făcut decît să le ţinem în frîu prin născociri bune de scenarii dramatice…

POLIBIOS – HISTORIAE

“În zilele noastre, interesele politice se ascund sub o mască religioasă, dînd naştere unui ritual pseudo-religios.

În aceste condiţii, un cîrmuitor care a apucat să cucerească inima supuşilor săi, în ipostaza de mîntuitor cu chip omenesc, poate izbuti să întemeieze un cult în care funcţia lui înaltă, fiinţa lui şi familia lui să ajungă să fie obiecte de cult religios.”

ARNOLD J. TOYNBEE

Iluminismul francez a distrus, practic, mulţimi de oameni. Astfel, în sec. al XVIII-lea, un episcop englez scria fraze care par desprinse din actualitate. Astfel, mulţi oameni din epoca lui considerau deja creştinismul o ficţiune,

“… principalul subiect de batjocură şi de ridiculizare… de parcă s-ar răzbuna pe credinţa creştină, fiindcă atîta amar de vreme n-au făcut altceva decît să-i împiedice să se bucure de plăcerile lumii.”

EPISCOPUL BUTTLER (1736)

Se vorbeşte tot mai în batjocură de fundamentalismul creştin, considerîndu-l periculos prin fanatismul potenţial al credincioşilor. Actual, se încearcă zdrobirea fundamentalismului, cu preţul asumat al înăbuşirii credinţei.

O asemenea atitudine constituie primejdia supremă pentru sănătatea intelectuală şi chiar pentru existenţa materială a societăţii occidentale.

“O primjdie de moarte, cu mult mai cumplită decît diferitele racile economice sau politice, despre primejdia cărora se discută cu atîta aprindere şi pe un ton atît de ridicat. Această racilă spirituală este prea flagrantă astăzi, ca să mai poată fi trecută cu vederea. Căci credinţa nu este o marfă standard, aflată în comerţ, şi pe care am putea-o căpăta la cerere.”

ARNOLD J. TOYNBEE

În sufletul occidentalului de astăzi este un vid spiritual, obţinut prin întunecarea progresivă a credinţei în Dumnezeu, începută în urmă cu peste 250 de ani, şi pe care cei ce conduc lumea, slujitori ai celui rău, se străduiesc să îl ocupe cu forme subtile de sincretism şi, aparentul benign, ecumenism. Pentru execuţia unui asemenea plan diabolic, teoriile lui Giordano Bruno se dovedesc perfect actuale. Cine se oferă oare să le pună în aplicare?

*

Într-o postare viitoare aş vrea să vorbim despre viziunile evanghelice şi ceea ce matematicianul (şi sufistul) Rene Guenon definea drept epoca “domniei cantităţii”.

Scriu această postare cu gîndul la Dănuţ Mănăstireanu, căruia vreau să-i cer astfel iertare pentru toate lucrurile urîte pe care i le-am scris şi pe care le-am gîndit despre el.

M-am bucurat de trei lucruri nepermise: de o metaforă, de o povestire şi de un îndemn. Spun că sunt interzise, pentru că ele sunt scrise de cealaltă parte a gadului, şi primul lucru care mi-a venit în minte în momentul în care m-am hotărît să vă trimit să citiţi textul, a fost să fug. Astfel, gîndeam în sinea mea:

“Lasă-l, păstrează-l pentru tine. Astăzi totul este interpretabil şi vezi cît de diferit gîndeşte omul acela”. “Bine, dar e credincios şi asta nu e o stare prea des întîlnită astăzi, mai ales la oamenii cunoscuţi, mai ales la cei care fac teatru.” “E adevărat, dar sunt destui de-ai noştri care pot fi citaţi oricînd, unii sunt răscitiţi, sunt modelele noastre, oricînd acolo, chiar dacă strîmbă lumea din nas, pentru că au trecut pe la ei cu mult înaintea ta, dar nu te mai acuză nimeni că  ai luat-o iar pe mirişte.”

Aşa este, deosebirile doctrinare sunt mari şi multe motivele pentru care acţiunea celor care vor să unească  lumea creştină mi se pare cu atît mai grea de  realizat,  aşa încît citiţi textul, în care este vorba despre canonizarea sfinţilor şi despre sfintele moaşte, fără idei preconcepute.

Dan Puric începe cu metafora interzisă:

“Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îşi trăiesc viaţa lor. Însăşi viaţa lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul.”

apoi continuă cu povestirea pe care n-ar fi trebuit să vă invit să o citiţi:

“Ştiţi ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greşeală un cuib de păsări sălbatice şi, astfel, fără să vrea, omoară puişorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla orişicui în viaţa aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. Îşi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseşte, cum spune în Proloage), îl lasă desculţ trei ani de zile. Îl pedepseşte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseşte pe acest mădular neatent.”

şi închei cu îndemnul despre care n-ar fi trebuit să pomenesc, dar care, tocmai el, este cheia întregii probleme:

“…eu vin şi spun aşa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt şi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaşte de martiri. Gândiţi-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……”

Vreţi să vedeţi un drum călcat adesea de picioarele unor astfel de călăi comunişti? Drumul pe care mergea Ceauşescu şi suita lui, pe terenul de vînătoare de dincolo de mănăstirea Neamţ, pe drumul spre Icoana? În toamna asta am păşit din nou pe el…

… şi m-am oprit în faţa unei porţi ciudate, singura rămasă, în mijlocul pădurii, marcînd o proprietate a unor oameni care nu mai sunt, care au stăpînit peste teama, peste frigul şi foamea din noi, o poartă fără gard, dar cu un număr, numarul “lor”, pentru că “unu” erau mereu ei.

Drumul păcatului, a cărui metaforă este imaginea de mai sus, conduce spre o biserică ortodoxă

spre o clopotniţă, poate cea mai frumoasă din cîte aţi putut vedea în Moldova

şi spre un loc în care odihna călugărilor se face vecină cu aracii de fasole şi toate stau pe buza întomnată a pădurii.

Iubiţilor, ca să putem armoniza totul, pentru ca să aibă sens viaţa sfinţilor, cu trăirea lor duhovnicească, în neprihănire; ca să aibă înţeles jertfa, postul, rugăcuinea, predarea şi, mai ales, pocăinţa; ca să poţi călca pe drumul urii celei vechi, de sînge de vînat şi de sînge de popor, osîndit cincizeci de ani să dea martiri între martiri; ca să poţi înţelege odihna- ca să poţi înţelege toate acestea, există un singur drum, drumul iertării.

Nicolae Steinhardt scria despre iertare astfel:

“…se cuvine a cunoaşte că ea este de patru feluri: 1. iertarea greşiţilor noştri 2. iertarea celor cărora noi le-am greşit 3. iertarea de sine 4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu.”

Şi mai spunea N. Steinhardt un lucru minunat:

“Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască de ţinere de minte a răului… Că uitarea e mai anevoioasă decît iertarea nu încape iarăşi dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos neluînd aminte la paharul pe care l-a băut ( paharul amărăciunii, şi pînă la fund ) şi la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce ) sau dovadă că nu ştiu cărui Dumnezeu se închină şi la care obşte se află. Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-şi iubească vrăşmaşii, să întindă obrazul stîng, după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta, ci nici cu gîndul, să aducă la îndeplinire toate atît de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte şi, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care se ţin şi cutează să se numească ucenicii Lui.”

Acum capătă preţ încercarea de mediere, de împăcare, de la Arad, din primăvară, iniţiată de fratele Iosif Sărac. Şi semne că Domnul le vindecă pe toate sunt numeroase. Carmen a venit bucuroasă şi mi-a spus: “A trimis Daniel Brânzei- pe mail, celor înscrişi la Roboam- două texte pe care i le-a trimis Iosif Ţon. Te rog să mi le copiezi la imprimantă, pentru că vreau să le citesc în tihnă.” După ce le-a citit, a venit fericită şi mi-a spus:

“Sunt atît de frumoase! Îmi era atît de dor de Ţon!”

TEXTELE LUI IOSIF TON pot fi citite 2-gandirea-greaca-si-gandirea si  2frica-de-domnul-in-noul-testa, transferate în PDF. Cu speranţa că Daniel Brânzei nu se va supăra, textul de însoţire ale acestora era următorul:

“Draga Daniel, Iti trimit doua articole cu notiuni biblice extrem de importante. Primul l-am publicat deja in Farul Crestin pe Octombrie. Al doilea se publica acum pe Noiembrie. Am permisiunea lui Romica Iuga, Redactorul farului Crestin sa le public si in internet. Daca vrei sa-l dai si pe roboam m-as bucura. Iosif”

Pentru ca drumul de la Icoana să poată fi făcut cu un folos de-o veşnicie, trebuie să ierţi şi, mai ales, să nu uiţi… că trebuie să uiţi! Dar, atît iertarea, cît şi uitarea, sunt pagini ale  experienţei noastre personale cu Dumnezeu, prin Isus Cristos, şi încep la crucea Lui, prin credinţă; tot astfel,  nici eu nu pot ierta şi nu pot uita decît pentru mine şi numai  în numele meu. Eu nu am dreptul să uit nici beciurile şi tortura securităţii, în numele altora, nici holocaustul evreilor. Acolo o pot face doar ei şi El, atît…

Ar fi fost oare posibil ca o mare mulţime de oameni  să fie ucisă cu bestialitate inimaginabilă, cu intenţia declarată de a o face să dispară de pe faţa pămîntului, dacă o altă mulţime de oameni nu ar fi fost convinsă că ceea ce face este spre binele umanităţii, spre propăşirea propriului popor? Ar fi fost posibil Holocaustul  fără un mecanism de Propagandă nazist  extrem de eficient, care să manipuleze o mare de oameni, şi  nu una din jungla amazoniană, ci  extrem de rafinată, de elevată, care a dat mari valori civilizaţiei mondiale?

Giorgano Bruno spunea că,  pentru a manipula o masă de oameni, trebuie să o cunoşti perfect, să intuieşti cu exactitate care sunt dorinţele fiecărui subiect in parte, pentru ca, ulterior, să stabileşti o cale de comunicare, să faci un schimb de idei, sa mimezi pînă la perfecţiune că pasiunile celor cărora te adresezi, sunt şi pasiunile tale, că  iubeşti ceea ce masa de cititori sau de ascultători iubeşte de asemeni.

Subiectele pasiunii comune pot fi legate de artă, literatură, credinţe religioase, sport, bogăţie sau putere. În toate cazurile, manipulatorul este un  vînător de suflete. 

Pentru a manipula o masă de oameni este necesar ca, în afara cunoştinţelor tale despre ea, să-ţi controlezi emoţiile, să-ţi stăpîneşti pasiunile, pentru ca nu cumva să fii,  la rîndul tău, victimă.

Manipulatorul trebuie să facă un efort ieşit din comun, pentru că este necesar să aranjeze fără greş informaţiile pe care le primeşte din afară, apoi   “să devină complet imun la orice emoţie provocată de cauze externe,  într-un cuvînt, el  e presupus  a nu mai reacţiona la nici un stimul din afară”,  spunea Giordano Bruno.

Aici este marea artă şi marele pericol care îl pîndeşte pe cel ce manipulează o masă de oameni: el  “nu trebuie să se lase mişcat nici de compasiune, nici de iubire faţă de bine şi adevăr, nici de orice ar fi, ca să evite să fie “legat” la rindul  său”.

Regula fundamentală este aceea că, pentru a exercita controlul asupra altora, trebuie mai intii să fii la adăpost de orice control provenit de la alţii.

A maipula o masa este o adevărată magie, de care nu sunt capabili decît oamenii foarte înzestraţi, dar la fel de importantă este şi masa asupra căreia se exercită acest soi de magie modernă. Pentru a reuşi această performanţă, masa trebuie să fie cît mai omogenă în preferinţele ei şi să creadă orbeşte în cel care sta înaintea ei.

Credulitatea oamenilor trebuie să fie deplină, iar dacă găseşti o masă care să aibă de multa vreme un exerciţiu al credinţei, şansele de reuşită sunt enorme.

“Credinţa este legătura majoră, legătura legăturilor (vinculum vinculorum), căreia toate celelalte îi sunt, ca sa zicem aşa, progenituri: speranţa, iubirea, religia, evlavia, teama, răbdarea, plăcerea, indignarea, ura, dispreţul şi aşa mai departe…”

GIORDANO BRUNO

Condiţia esenţială este de a găsi o masă de oameni gata să accepte un anumit mesaj, iar mesajul să aibă puterea de a converti acea masă la ceea ce vrei tu să-i transmiţi.

În general,  este mai uşor să manipulezi mai multe persoane decît una singură, să exerciţi efecte mai durabile asupra maselor, decît asupra unui individ.

Manipulatorul trebuie să  “abandoneze balastul amorului propriu, să fie imun la adulări şi la insulte” pentru ca să poată pătrunde prin intuiţie  “însuşirile, reacţiile şi emoţiile subiectului pe care trebuie să şi-l ataşeze”.

El trebuie să-şi cultive cu grijă  “aceiaşi pasiune pe care vrea să i-o trezească victimei sale”.

Urmărind să seducă, trebuie să se ferească să nu fie sedus la rîndul său, să-şi extirpe orice grăunte de iubire din el, inclusiv amorul propriu. În acelaşi timp, el nu este scutit de pasiuni.

“Din contra, i se cere să aprindă pasiuni formidabile, cu condiţia ca acestea să fie sterile, iar el să aibă detaşare faţă de ele”.

IOAN PETRU CULIANU

Ştiţi cu ce se ocupă, de preferinţă,  manipulatorul din zilele noastre? Cu  “relaţii publice, de propagandă, de prospectarea pieţei, de anchete sociologice, de publicitate, informaţie, contra-informaţie şi dez-informaţie, de cen­zură, de operaţiuni de spionaj şi chiar de criptografie”,  bazîndu-se pe tehnologia cea mai modernă.

“Manipulatorul total al lui Bruno se însărcinează să le dea subiecţilor o educaţie şi o religie potrivite”, spunea Culianu, iar pe Bruno trebuie să-l citez în acest pasaj de final al postării, pentru că  am sentimentul că arată cu degetul spre noi, avertizîndu-ne: cu voi vorbesc, masă de credincioşi evanghelici, plini de dragoste şi de încredere în liderii voştri, orbi pîna la dăruire, gureşi în  lucruri mici, extaziaţi în faţa unui fleac aruncat spre voi, a unui strop de vorbă, vouă, Bisericii Lui, atît de vulnerabilă în zilele din urmă:

„Trebuie îndeosebi să avem o grijă extremă cu privire la locul şi la modul în care cineva este educat, la studiile pe care le-a urmat, sub înrîurirea cărei pedagogii, cărei religii, cărui cult, cu ce cărţi şi cu ce autori. Căci aceste lucruri generează prin sine, iar nu prin accident, toate calităţile subiectului [...]”

GIORDANO BRUNO

 

*

Aş fi fericit să ştiu că veţi medita puţin asupra acestor cugetări, că veţi revedea pasaje din bloguri, din ce aţi trăit şi aţi comentat pe net, în familie sau la biserică. Să vă uitaţi cu atenţie în ochii celor care  poate vă vor spune că la noi astfel de monştri nu există şi nici nu vor fi, că nici din instinct, cu atît mai puţin cu  intenţie, nu s-au făcut încercări de manipulare, nu se încearcă sau nu se va încerca mistificarea adevărului.

*

Voi continua despre sincretism si despre ecumenism, cu cîteva dintre  ideile lui Arnold J. Toynbee, un mare istoric, cînd  vom vorbi despre “schisma din suflete”.   

Într-un colţ uitat de lume, urcat pe un scaun cu rotile înalte, Persona stă căţărat şi se uită cu repros la un metru mai jos decît maximum de jos, unde, cuminte si resemnat, Dobrincu toarce încetişor un gînd prin somn, cu capul spijinit de,o carte groasă.

În mijlocul camerei, din tavan , spînzură Pendulul lui Foucault, care se bălăngăne fără zgomot şi fără oprire. De el este legat un acumulator, care transformă mişcarea de pendulare a pămîntului în energie electrică, care este condusă spre exteriorul locuinţei, spre acoperiş, unde încălzeşte panourile de captare a energiei solare şi face să funcţioneze moara de vînt care se înţepeneşte şi scîrţîie la fiecare adiere.

Pe un perete, se poate vedea, de sus pînă jos, o bibliotecă cu cărţi adevărate, iar în partea opusă, o oglindă mare, în care se reflectă biblioteca cu dosarele de securitate ale gazdei, aşa încît ai impresia că te afli în plin CNSAS. Dosarele sunt traduse în cele trei limbi de mare circulaţie: italiana, anglicana şi araba.

Pe jos stă tolănit un splendid covor persan, reprezentînd harta lumii, cu marcarea călătoriilor pastorale ale Personei. Liniile sunt atît de numeroase, încît pare că se vede urzeala prin model.

Prin cameră, pe taburete, pe sofale, sunt împrăştiate tot felul de scofeturi, de sarailii, de baclavale, nuga, pricomigdale, sugiuc, sticle de bragă de Bosfor, susan, migdale, rodii şi o damigeană de gumă arabică, rămasă de la lipitul afişelor din campania electorală a lui Obama.

Pendulul lui Foucault este un cadou de la Ecco, o copie de lemn a originalului, comandată lui Liviu Mocan, în timpul liber cănd ăla nu sparge seminţe.

-Dobrincu!

-Da, şefu! ( Dobrincu mai păstrează, pe o felie a capului, forma dicţionarului la care lucra)

-Dobrincu, ce program avem noi astăzi de mîncare, de băutură şi de leac?

-Şefu, de leac avem un text proaspăt de la Vindecatoru… (aici se clatină scaunul cu sacra cu rotile cu tot, şi Persona începe sa vibreze din toate treptele de viteză, dînd senzaţia că o să cadă în capul spectatorilor)… hmm! păi, n-aţi spus matale să încercăm să fim înterconectaţi la noua eră, să folosim medicina alternativă, homeopatia, aşa că am luat un pic de otravă de la ăla şi… Apoi, am dat textul cu misiunea Obama, la vorbitoarea în limbi, de la comunitatea noastră de vorbit în limba engleză, şi am scris postarea matale la tastatură, pînă m-am murdărit de indigoul cu care aţi copiat ultimele texte din limba anglicană… apoi… (Deodată, Dobrincu rămîne interzis, privind în sus…) Şefu, da’ ce faceţi matale acolo?

În timp ce vorbise, Persona aranjase un tablou pe perete, cu capul personajului în jos, ca să apuce să-l vadă şi Dobrincu şi să înscrie apoi un eseu cu “ impresii de la racurci”, între buturile blogului.

- Şefu, da’ ăla nu e jucătorul de la echipa Vatican II, care a băgat cu capul gol în poarta turcilor?

-Mă Dobrincu, are ăsta faţă de fotbalist? Cu ochelarii de contact pe nas? Ăsta e scriitorul, mă omule, poetul, actorul italian… ( si-i spune numele, pe care Dobrincu îl scrie imediat pe limbă, cu markerul la culoarea pielii, ca să-l aibă mereu acolo cind i l-o cere şefu. Deh, a început să cam uite , cît se dă el de Persona…).

-Dobrincu! (strigătul de luptă l-a dezmeticit pe bietul om…)

-Dobrincu, unde-i Jemna?

-Păi, unde să fie? Unde l-aţi trimis, să facă lucrarea de doctorat la universitatea “Fram, ursul polar”, despre religia eschimoza, cu intruziunile necunoscute de la Roza Vînturilor şi de la Roza Crucienilor.

-L-am trimis eu pe ăsta la Polul Sudanului, mă Dobrincule? (şi se uită crunt în jos) Cu ce bani face el studiile astea, poţi să-mi spui?

-Şefu, degeaba vă supăraţi, că s-a dus pe gratis, doar ştiţi că din banii strînşi în pălărie duminică,  abia ne ajunge de-un dus pîna la Tunis, în extrasezonul din vara viitoare. El a spus că  ajunge acolo, mergînd şi-n mîini, dacă trebuie, după ce muşchi a făcut scriind postarea aia adîncă şi lungă cît groapa sfintelor mariane, aia despre istoria penticostalilor, luată de la anul unu, înainte de Cristos, şi dusă pînă în zilele ecumenismului timpuriu. Cînd o să ajungă acolo, a zis că îi e destul să trăiască doar din Polul pe care îl găseşte…. (Dobrincu face o pauza şi faţa I se luminează trist) … acuma, dacă o mai avea Pămîntul Poli, cu toata criza asta economică mondială…

Se lasă un moment de tăcere, pentru că nici Persona nu ştie dacă Pămîntul mai are Poli sau nu, dar hotărăşte să întrebe pe blog, pe Doru Radu, că ăla trăieşte în America şi poate mai are bani de un comentariu pe tema asta… Apoi, mai înseninat, priveşte lung tabloul şi dă cu ochii de înca două persoane, care-l propteau pe nenea Vati, scriitorul.

-Mă Dobrincule, da’ ăstia doi cine sunt?

-Dumneavostra şi cu doamna, şefu’, ce-aţi uitat, batu-v-ar alahgod să vă bată… (şi rîde convenţional, cu gura semilună, spre seful lui. Persona, dumirit şi mulţumit, îşi aranjază părul în poză, cu adobefotoşopu’. Pare mulţumit de rezultat.)

-Măi Dobrincule, i-a spune tu repede, ce-ai făcut cu dicţionarul ăla pe care ţi l-am dat ca să lucrăm tu la el?

-Păi, bine, şefu, nu l-aţi împotmolit matale în şanţul în care aţi intrat cu litiera E, rupînd gardul familiei de cuvinte ecumenos –ecumenoasă, egiptean-egiptomînceancă, enoriaş- enoriaşcă? Totul a fost bine, pînă am ajuns la Esculap, părintele serviciilor unde lucreaza ăla de ne rugăm cu covoraşu între picioare la şase seara să-i pice blogu, ăla de l-a adus conaşu Marius pe lume, că tare obraznic a mai fost şi conaşu, mai rău ca Pericle şi Patrocle la un loc, de i-a liniştit attila, ca altfel se ducea Gracia antică de rîpă, cu Agora cu tot…

-Ahile, Dobrincule, Ahile… (şi Persona cade într-o reverie sincretică, gîndindu-se la ce război ar fi făcut el dacă ar fi trăit în Grecia antică încă din vremea lui Ceauşescu…)

-Bine, fii scurt, Dobrincule, că acum bate pendulul de ora şase. Hai, rupe pagina aia din dicţionar şi dă să o scanez pe blog…

Dobincu se ridică şi-i dă volumul, legat în pielea sarpelui-vinilin, conţinînd cele, pe puţin, o sută de variante ale paginii cu litera E.

Acum poate să pună iar capul la contribuţie pe dicţionar, pentru că ştie că unde pune taica mîna, se încălzeşte global în jur, mai ales după ce a dat noroc cu ea, cu nea Gorică. Al, ce băiat bun, băiat de băiat, zicea el că încălzirea globală a început de la Monica, uraganca aia… Da, trebuie să-i amintească şefului să-i scrie ăstuia nou, să fie atent, că Mec Cain ăla are nume predestinat…

Un timp, s-a lăsat liniştea. Se aude, încet, cum sforăie toţi. Apoi, brusc, au început să ţiuie plăcut postările de mulţumire ale oamenilor muncii, care primiseră setul de maileruri de masă pentru şaişpe persoane, în varianta demo, Conaşu’ de vorba cu un tip cam sorbonacru…

Spre seară, cele mai rele presimţiri s-au adeverit: Jemna i-a anunţat că nu a mai gasit Polul, că nu se poate întoarce din cauza unei crampe a scriitorului, la mîini şi la picioare, şi cerea să i se trimită, pentru încurajarea economiei autohtone, un vagon de cherestea românească pentru că nu se poate încălzi la cuptorul cu microunde. Şi să-i mai trimită un rrom românesc vechi, stat 12 ani la beci, să-l ajute la cărat suveniruri, un Logan românesc cu tabla groasa ca obrazu’ subţire, şi poza lui Vindecatoru, ca să-i treacă doru de venit acasă.

Este de notorietate faptul că ţările cu cel mai înalt standard de viaţă sunt acelea care au o clasă de mijloc înstărită şi cu o educaţie îngrijită.

Jose Ortega Y Gasset spune, în eseul său “Alegerea în iubire: Influenţa cotidiană”, că “decisiv în istoria unui popor este omul mediu” şi că de standardul spre care tinde “gloata”, “majoritatea mediocră”, depinde “tonul corpului naţional”, adică valoarea unei naţiuni, cuantificată în gradul de civilizaţie la care a ajuns.

Ortega Y Gasset nu neagă împortanţa marilor personalităţi, ale căror contribuţii la destinul unei rase este enorm. Acestea însă, oricît de mare le-ar fi excelenţa şi desăvîrşirea, nu vor avea impact asupra istoriei decît în măsura în care reuşesc să impregneze cu influenţa lor pe omul mediu.

“Istoria este, implacabil, domnia mediocrului”, spune el, pentru că oricît de mare ar fi acea personalitate, ea se va izbi de “forţa nelimitată a vulgarităţii”.

Societatea noastră actuală confirmă faptul că popoarele sunt magnifice în special prin “atitudinea nenumăraţilor mediocri”. Pe de altă parte, acest nivel mediu nu se va educa niciodată fără existenţa unor modele superioare, care să ridice spre înălţimi inerţia păturii de mijloc.

Naţiunile care au oameni de valoare, unii chiar geniali, dar pe care ele nu-i urmează, pentru că masa lor este compusă din indivizi recalcitranţi, vor eşua lamentabil.

*

Putem extrapola aceste constatări, aplicîndu-le, în spirit, nu în literă, lumii evanghelice de pe net-ul anului 2008? Din moment ce “societatea lui Dumnezeu” are lideri şi ucenici, membre diferite ale unui organism minunat numit Biserică, cu Hristos Capul şi unicul ei Mare Preot, este posibil ca astfel de idei să ni se potrivească într-un anume fel, aşa încît să fim gata să urmăm pe oricine se aşază în fruntea turmei enoriaşilor? E oare posibil să fim asimilaţi, treptat, unei pături de mijloc, de mediocrii, de vulgari şi trataţi ca atare? Încep oare să semene marile noastre personalităţi cu valorile “lumii”? Există tentaţia şi beţia puterii în lumea liderilor noştri evanghelici? Pentru mine, un lucru este cert: chiar dacă nu există încă astfel de cazuri, sunt create condiţiile pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie la fel de uşor de păcălit ca naţiunile, în ansamblul lor. Eu cred că suntem grupul cu cel mai mare risc la manipulare şi în zilele următoare am să vă spun de ce gîndesc aşa.

*

De multe ori am auzit despre nevoia evanghelicilor de a avea lideri de valoare, despre şcoli de lideri. “Pătrăţosul”, profesoral prin meserie şi vocaţie, a dus discuţia pînă la cele mai îndepărtate graniţe, uneori depăşindu-le periculos, căutînd exemplele în cele mai neobişnuite locuri, cum a fost cu filmul lui Jean Reno, “Leon”. Urmărind să trezească, a ales să şocheze. Erau timpuri bune!

Un răspuns pe măsură a venit, pe vremea aceea, din partea lui Dănuţ Mănăstireanu, care l-a întebat pe “Pătrăţosul” ceva în genul: “Bine, bine, facem noi tot timpul lideri, construim fabrici de lideri, dar ucenicii de unde-i  mai luăm, din moment ce toţi vor să fie lideri?”- remarcă de altfel valabilă şi pertinentă, atît pentru societatea laică, cît şi pentru “Societatea lui Dumnezeu”.

Intenţia de a cultiva cititorul de mijloc de pe bloguri şi enoriaşul din strană a fost evidentă, mai ales în cazul unor absolvenţi de teologie, dar şi a unor oameni pasionaţi de carte. Este cazul lui “Rotundu” sau a lui “Sderbach”, care au făcut liste de filme şi de cărţi, toate menite să ridice cumva “nivelul critic al masei” credincioşilor, la un treaptă de cultură pe măsura moralei lor creştine. Dorinţa de perfecţionare şi admiraţia faţă de lider, au făcut ca unul din comentatorii lui “Pătrăţosu” să atingă culmi greu de egalat, omul fiind nerăbdtor “să se pună cu burta pe carte”, citind sutele de texte propuse începînd chiar de a doua zi de la postarea listei pe blog, fără nici o umbră de îndoială că s-ar putea să-şi piardă astfel, în zadar, cei mai frumoşi ani, că liderul s-ar fi putut să aleagă o lista care să nu i se potrivească ucenicului.

Barzilai şi Ted Pope sunt vocile cele mai citite de peste ocean, ei împărtăşind cu cei de aceeaşi religie şi nu numai, convingeri şi experienţe pe temele cele mai diverse, “mişcîndu-se” bine chiar şi în politică, acoperind un spectru de la dreapta la centru-dreapta, atît prin convingerile politice republicane, cît şi prin cele religioase, ale baptiştilor din Sud. Stînga democrată şi liberalismul religios ale nord- estului American au rămas astfel libere, fiind ocupate treptat de ecumenicul Dănuţ Mănăstiranu şi colaboratorii săi. Şi el pretinde că informează evanghelicii, pentru ca ei să înţelegă mersul vremurilor pe care le trăiesc, recurgînd la exemple luate mai ales de la Vatican sau de la anglicani, atipice pentru urechile celor obişnuiţi mai mult cu Spurgeon.

*

Întrebarea este: propovăduind Adevărul pe net, cine poate spune, cu mîna pe inimă, că singurul său scop este emanciparea păturii de mijloc, educarea ucenicilor?   Primul care s-a dezis de la acest rol a fost “Pătrăţosu”, ce-i drept retroactiv, într-un interviu în care a afirmat că, pentru el, blogăritul a fost un exerciţiu pentru propria plăcere, amuzament şi experienţă, în nici un caz o şcoală de educaţie a maselor. Eu nu cred o iotă din această afirmaţie, şi închei, citînd tot din Jose Ortega Y Gasset, din “Caracteristicile iubirii”:

“Sfîntul Augustin, unul din bărbaţii care au cugetat cel mai profund asupra iubirii, poate chiar temperamentul cel mai colosal erotic din cîte au existat, izbuteşte uneori să se elibereze de această interpretare ce face din iubire o dorinţă sau un apetit. Astfel încît el declară într-o revărsare lirică: … “Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg”. Iubirea este gravitaţie către obiectul iubit.”

*

Voi reveni la Culianu şi la cartea sa, pentru a vedea care sunt pericolele la care ne putem aştepta din partea unor oameni care vor declara că ne iubesc, că ne slujesc, că ne spun doar adevărul, făcîndu-ne să credem orice, pentru că ne cunosc mai bine decăt ne-am fi putut imagina:  slăbiciunile, pasiunile şi viaţa privată.