Vindecătoru

Cum este oare posibil ca un perete întreg să fie ecranul pe care se proiectează sărbătorile culorii şi ale liniei, vorbind despre suferinţă, mîntuire, iazul de foc, despre pămînt şi despre mare, avîndu-L în centru, cum era şi firesc, pe Domnul Isus, singurul prin care avem iertarea şi intrarea la Tatăl, iar raiul, destinaţia fericită a celor drepţi, a celor salvaţi, să fie exilat într-un colţ al spectacolului, abia întrezărit şi, practic, sărăcit de culoare?

Pe spaţiul aproape minuscul, de un alb strălucitor, se desenează silueta inconfundabilă a Maicii Domnului, străjuită de îngeri, iar în stînga ei, sunt aşezaţi patriarhii, ţinînd în poală sufletele celor răscumpăraţi.

În planul secund, în apropierea Mariei, ducîndu-şi crucea, este tîlharul de pe Golgota, cel care L-a recunoscut pe Cristos , a crezut în El şi a vrut să fie cu El.

Lumina,  refractată printr-o prismă,  se descompune în culorile Voroneţului, vibrante, dominate de celebrul şi inimitabilul său albastru; trecute prin Cristos, prin Judecata Sa, ca printr-o altă prismă, culorile se reculeg, supuse, într-un strălucitor şi alb, de rai:  fundalul…  Este recursul la esenţă, întoarcerea la smerenie, culoarea cuminte meditînd în alb, iar linia, modestă, întruchipînd Cuvînt.

De ce n-ar fi aşa? Priviţi cît de firavă se strecoară lumina prin ferestrele crispat de  mici, care sparg peretele bisericii ca o privire printre gene: nimic care să amintească de simfonicele vitralii gotice, de muzica luminii şi culoarea navelor Apusului.  Aici,  filtrată, ea  măreşte taina, cînd pare c-o dezvăluie, fie că asta se întîmplă  la  Voroneţ,  la Moldoviţa sau  Humor.

La Suceviţa, întîlnirea ta cu Domnul, în naos, este o mîngîiere, o şoaptă, un susur de lumină, pentru tine, un alt şi postmodern Ilie, care-ţi cereai  Lui, moartea.  Aşteaptă, pentru că Logosul, la Suceviţa, îţi spune altceva şi îţi arată unde să priveşti…

 La Suceviţa, Dumnezeu îţi şopteşte lumină, din lumina albă a Raiului pe care l-ai văzut,  la Voroneţ.