Vindecătoru

Am străbătut curtea, de la interne la pediatrie, să văd un copil de doi ani şi trei luni, adus cu tot cu mamă. E o seară umedă şi lipicioasă, cu vînt ca o gură rea. Mama ţîncului credeam că-i soră-sa mai mare, la cei 19 ani pe care zicea că-i are.

“Mă, nu te-ai cam grăbit?” Nu, nu se grăbise, ba mai făcuse unul, în urmă cu vreo şase luni. Avea bărbat, cum să nu aibă? Mă întreb ce faţă-o fi avînd, la 23 de ani ai lui, cît spune ea ca are omul.

Copilul stătea întins pe pat, într-o poziţie nefirească, galben şi strîmb, lumînare ţinută-n buzunar, din alea subţiri şi ieftine, de pus la mort. De sub hăinuţă, i-am văzut burta cu pielea largă, de plastelină, semn că înauntru i-au crescut celulele scaieţi în deşert, înţepînd cu sete roua.

Pe piele era tot ciuruit, părea să fie rîie, mai ales că se scărpinase pînă la sînge. Dar, m-am mai liniştit, erau numai înţepături de purici. Cînd a întins mîna spre copil, să-l ţină şi să mă ajute, am zărit unghiile mamei, lungi negre şi rupte, de parcă ar fi rîcîit asfaltul, într-o mîngiere periculoasă.

De sub streaşina înfundată a capului, cu o privire de ţurţure, copilul mă ţintuia sticlos şi lung. Miroseau amîndoi a parfum prost, dar mult. M-am apropiat de faţa lui mototolită şi, din nările subţiri, m-au lovit peste obraz două macaroane fine de aer cu miros de ţuică, borhot, prune şi brumă. L-am adulmecat un timp, ca ursul pe prietenul din poveste, care stătea întins în drum, făcînd pe mortul ca să scape, şi am hotărît să-l cruţ pe el, dar s-o manînc pe maică-sa, poama caţărată în copac.

Copilul era cu desăvîrşire beat! La vîrsta lui, cam 80% din trup este făcut din apă, aşa încît alcoolul care a curs prin vene, i-a transformat apa în şpriţ.

Între ameninţarea cu bătaia şi raportul la poliţie, de folos doar pentru a întreţine un dialog deschis, mama a recunoscut, degajînd aburi de colonie, că a lasat copilul singur şi a ieşit o vreme cu omu’ prin ogradă. De pe masă, din cana de ţuică “dată de două ori”, se poate ca micuţul gospodar, ars de sete, să fi tras în burtica lui, umflată de hrana proastă şi de rahitism, un gît adormitor.

Am hotărît că femeia asta mă minte: au băut toţi trei, iar pe ăla micu, ca sa tacă, l-au scăpat la vale. Cu ani în urmă, am mai văzut copii hrăniţi cu mămăligă muiată în rachiu, viitoarele sugative din sat.

După ce am meşterit cîte ceva prin venele lui, în timp ce ochii îi pluteau în apa topită a privirii, scîncetul a devenit plîns, iar plînsul, ţipăt.

La întoarcere, seara s-a tăiat în felii unse cu ceaţă şi, în timp ce mă strecuram, umed, printre ele, mi-am amintit că pe copil îl chema Emanuel, în fond un nume potrivit pentru unul biciuit de purici, galben şi urît de-ţi întorceai privirile, chinuit, batjocorit, nemîncat şi atît de singur, ucis, în final, de “ai lui”.

Apoi, cînd noaptea s-a lăsat peste pămînt, Dumnezeu a coborît foarte jos, l-a mîngîiat pe copil, care a scîncit, apoi a plîns, apoi a ţipat, apoi, s-a vindecat… Nu, apoi l-a inviat!…

Chiar, ce-o mai fi-nsemnînd Emanuel? Mai ştie cineva? Şi, dacă ştie, parcă mai contează?…