Vindecătoru

Cînd am ajuns la Văratec era trecut de amiază. Locul are ceva special, greu de definit, dar de neuitat pentru cei ce au avut ocazia să stea mai mult timp aici. Mulţi oameni care au vieţuit frumos pe acest tărîm românesc au găsit plăcere şi s-au simţit binecuvîntaţi aici, la Văratec. Nu numai cei ce s-au ortodoxit sau alţii, care s-au unit cu Hristos în naşterea din nou, au plecat în lume purtînd icoana acestui loc, ci şi aceia pentru care religia creştină era “una din mai multe”, cum era Culianu şi Moshe Idel,  ultimul cel mai mare cercetător în kabala, care s-au întîlnit în America şi s-au legat prieteni, pentru că au avut un loc comun: vacanţele petrecute la Văratec, pe cînd trăiau în ţară. Sunt multe de povestit, dar am să vă invit la o plimbare de cîteva minute, la mijloc de noiembrie, privind.

Intrarea în mănăstire…

şi cerul de un albastru ireal, saturat de binecuvîntări.

În timp ce din biserică se auzea citită slujba de către cele trei măicuţe mai tinere, cîntînd cu sfială în glas, în curtea căsuţei sale, din faţa bisericii, am văzut că veşnicia putea începe oricînd pentru ea, că între viaţa pe care o trăim unii din noi, admirîndu-ne şi numărîndu-ne, certîndu-ne pentru lucruri de nimic, comemorîndu-ne şi lăudîndu-ne, departe şi stingheri de El, şi liniştea ei, e o adevărată groapă de paşi… 

Citind, meditînd, zîmbind, acoperindu-şi faţa cu o mînă, cînd se ruga, am privit-o mult timp, apoi m-am depărtat  neclar, ca printre lacrimi  de amintire, de regăsire…