Vindecătoru

Dispreţul împărătesc este prezent şi astăzi, chiar dacă acum această împărăţie se numeşte Uniunea Europeană. România este un fel de Bucovină pe harta acestei noi structuri, cucerită paşnic, pe cale economică, şi invadată de necredinţă, de pseudo-credinţă, evaluată şi mînjită cu degetul “artistic” de oamenii străzii, de boschetarii noii gnostici.

Pagina grafică a dispreţului este plină de nume şi de ani, pentru că aceşti oameni au avut obsesia timpului scurt şi neteama veşniciei, iar unii din ei au revenit, fiul după tată, să se “sacralizeze” pe spaţiul unui zid închinat, pe vremuri, lui Dumnezeu.

Gîndindu-mă să scriu despre toate astea, în primul moment aş fi vrut să o fac neutru, să evit superior şi iertînd creştineşte, abordînd distanţat şi cu pretenţii de falsă ştiinţă, o temă dificilă, plină de capcane care mă puteau conduce la naţionalism de doi bani. Expoziţiile ICR din această vară, vandalizarea cimitirului evreiesc din Bucureşti şi ororile de la Moldoviţa fac însă parte din aceiaşi familie, sunt fructele mîniei omului modern şi postmodern, împotriva lucrurilor care nu se văd, şi în care nu pot crede.

Ce deosebire este între autorii “operelor” reprezentative româneşti, expuşi în America şi Germania anului 2008, şi lista “imperială” de la Moldoviţa? Nici una!

Am fotografiat pereţii siluiţi şi am întocmit o listă de nume care, în final, nu mi-a folosit la nimic. Aş fi vrut să pot cerceta arhivele epocii aceleia, dacă s-a mai păstrat ceva din acei ani ai sec. XIX; să văd ce meserie aveau acei oameni, cîţi copiii şi ce destine; în ce case au locuit, ce cărţi citeau şi ce religie aveau. Oare toţi aceşti indivizi, stimulîndu-se unii pe alţii în batjocorirea, timp de peste o sută de ani, a simbolurilor religioase desenate de un popor amărît şi credincios, nu ne pot învăţa nimic despre tectonica sufletului popoarelor sau despre locul nostru în istoria trecută şi prezentă?

Mă gîndesc la un roman în care, într-o zi nefericită, nişte oameni s-au întîlnit pe o punte care traversa o prăpastie şi acea punte s-a rupt, iar oamenii au murit, dar fiecare avea un motiv să ajungă acolo, un trecut care împletea în destin un fir de moarte colectivă. Despre morţii de la Moldoviţa, ce să scrii? Sunt nume fără umbră…

Ce au avut în comun zecile de oameni care au semnat la “Judecata de Apoi” înainte de vreme? Astăzi, cînd e la modă să ne tatuăm pielea în fel şi chip, deşi ar trebui să ştim că trupul poate să fie un templu al Duhului Sfînt, nu suntem oare tentaţi să ne strecurăm şi noi numele pe zidul acela? Ba bine că nu! Aflaţi că am găsit contemporani de-ai noştri care au facut-o deja!

Cîteva nume vechi: A Klauser- 1875, Ludwig Klauser- 1879, Roman Klimkenic- 21.05, 1836 (era într-o sîmbătă!), Leopold de Rappe Rarogiewic- 1880, Max Klar- 1878, Carolina Kochanowska- 1845, Albert Kochanowski- 1844, Carolina Emilia Fitzec- 1847, Olga Steiner- 1890, Eusebius Zaharosch- 1897, Victor Zaharoch- 1886…

Cel mai şocante sunt însă două: numele de pe fundul diavolului, care trage de barbă un împărat şi-l duce spre iazul de foc. Schultz! Atît. Probabil un “prieten” şi-a bătut joc, astfel, de vecinul său…

Al doilea este Matilde, zgîriat pe cîntarul sufletelor(!). Poate o declaraţie de dragoste a unui om care a ştiut ce merită iubit. Poate a fost nevasta lui Schultz, aşa ar avea noimă şi destin veşnic, ca-n romanul amintit…

Vandalizarea unui obiect de cult, care este în acelaşi timp şi o operă de artă, îşi păstrează mesajul, impactul, aproape la fel de nealterat, indiferent de trecerea a sute de ani de la săvîrşirea acţiunii.

Au existat oameni, bărbaţi şi femei, cetăţeni ai unui imperiu ce se dorea veşnic şi de inspiraţie divină, care au stat atîrnaţi ore în şir pe schele, cu şuncile atîrnîndu-le pe burtă şi pe cur, duhnind a afumătură şi rîgîind a bere, care şi-au scris, în bătaie de joc, numele pe una dintre cele mai frumoase opere de artă românească, în pridvorul “Judecăţii de apoi” de la Moldoviţa.

Cînd dai cu ochii pentru prima dată de pereţii aceia, s-ar putea să simţi, ca şi mine, o admiraţie inexplicabilă pentru caligrafia ororii. Fără să exagerez cu nimic, gîndul mi-a zburat la Holocaust şi la lăzile ecologice de gunoi din zilele noastre, la străzile lor fără praf, spălate zilnic cu detergent. În toate, cîrnăţarii ăştia au făcut şi fac totul, atingînd perfecţiunea: fie că e vorba de batjocorirea simbolurilor religioase şi a unei arte care e deasupra puterii lor de înţelegere, fie de uciderea aseptică şi calculată pe cartele IBM a unui popor cu care Dumnezeu a făcut un legămînt pe cartele de piatră, fie de ordinea şi de curăţenia pe care nu ne mai săturăm să le-o admirăm- nimeni nu mai e ca ei.

În anul 1775 Bucovina a fost anexată, cu pămîntul şi oamenii ei, imperiului lui Iosif al II-lea. Iosif era fiul Mariei Tereza, un exaltat care a trăit 49 de ani şi, pe cînd se apropia de marea trecere, şi-a imaginat un epitaf care i s-ar potrivi: “Aici odihneşte Iosif, care a eşuat în tot ce şi-a propus.” Şi aşa s-a întîmplat!

A fost un împărat al vremurilor sale, un iluminist de sec. XVIII, care a încercat să limiteze puterea papei, închizînd multe mănăstiri catolice din imperiul său, garantînd toleranţă religioasă pentru luterani şi calvinişti şi abrogînd legile discriminatorii anti-evreieşti.

Veţi zice că pînă aici e bine, dar eu vă spun că asta era praf în ochii lumii, pentru că, atît el, cît şi prietenul său în rele, Frederic al II-lea al Prusiei,  şi umflata de la Moscova, Ecaterina cea Mare a Rusiei, aveau mereu cîte un summit în urma căruia mai cădea cîte o ţară, se mai înrobea cîte un popor.

În iluminatele lor gheare a dispărut Polonia, în două etape: în 1772, cînd au furat ¼ din ea, şi în 1792, cînd au dezmembrat-o cu totul. E adevărat, Iosif murise deja de 2 ani, după ce “tocase” Bucovina- vorbesc de adevărata Bucovină, nu numai despre cea de sud- ajutat de cancelarul său, Anton von Kaunitz.

Mai e nevoie să vă spun că, în acest context, mănăstirile ortodoxe din Bucovina au fost desfiinţate şi vandalizarea lor, lăsată la bunul plac al doamnelor şi domnilor “civilizatori”?

A urmat o perioadă de peste 100 de ani, în care, e adevărat, nu s-au dărîmat “Gemenii”, nu au murit milioane de evrei, dar în fiecare an s-au găsit fiinţe umane care să-şi deseneze, în semn de batjocură, numele pe peretele de la Moldoviţa. Poate e mai bine, pentru că aşa Domnul îi va găsi cu şi mai mare uşurinţă.

De la fresca de deasupra intrării, figurînd-o pe Maria şi Pruncul ei, pînă la fesa stîngă a dracului, n-au “iertat” nimic: peretele e plin de schultzi, de ludwigi, de caroline şi de leopolzi.

Au fost, aşa cum spuea Dostoievski în “Jurnalul unui scriitor”, vorbind despre o blasfemie similară,  “acţiuni bestiale şi insultătoare pentru biserică… ţinînd cont de profanarea icoanei şi de batjocorirea sfinţeniei din sufletele lor”.