Vindecătoru

Vreau să vă spun de ce nu mănînc carne de baptist, chiar dacă este tocată şi amestecată într-un salam ecumenos, anglican,  cu arome de penticostalism original, învelit în maţ catolic şi afumat fals ortodox, zece minute, la începutul slujbei.

*

Printre amintirile mele de “securist”, una din cele mai frumoase este legată de marele cerecetător şi om de cultură,  Adrian Fochi. Marea sa operă este culegerea  exhaustivă a variantelor baladei “Mioriţa”, într-un volum de aproape o mie de pagini, comentate de acest mare prieten al lui Mircea Eliade, cu care avea în comun geniul, puterea de muncă şi o corespondenţă de care Adrian Fochi era foarte mîndru.

L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, în împrejurări triste pentru savant, la patul de suferinţă a fratelui său mai tînăr, Stelian, lovit de o hemoragie cerebrală de care a şi murit în cîteva zile. Pe vremea aceea îmi era foarte greu să concep că oamenii mor tineri, mai ales aceia  pe care îi cunoşti şi la care ţii în mod deosebit. Eram coleg de meserie şi prieten cu fiul lui Stelian, deci cu nepotul lui Adrian Fochi, şi am încercat, zile şi nopţi, să-l salvăm pe om, deşi stiam că inundarea trunchiului cerebral nu iartă.

În acele nopţi, în răstimpul unor pauze “furate” de la patul muribundului, îl ascultam  vrăjiţi pe bătrînul Fochi, depănînd o altfel de istorie, o alt fel de critică literară decît aceea pe care regimul comunist ne-o prezentase ca adevărată. Conversaţia sa era ca o plutire peste un tărîm vrăjit, interzis. Ore intregi de sperantă deşartă, transfigurate în vis.

Într-o astfel de noapte, ni s-a făcut foame. Pe masa au apărut cîteva bucăţi de brînză, pîine şi felii fin tăiate de salam de Sibiu, care pe vremea lui Ceauşescu se găsea greu şi era foarte scump.

Adrian Fochi a mîncat brînza, pîine, dar de salam nu s-a atins. L-am întrebat, din curiozitate, care e motivul repulsiei sale greu ascunse.

“-Pentru că e facut din carne de cal şi eu carne de cal nu mănînc.  Am fost cavalerist  şi  dacă trăiesc acum, e pentru că m-a salvat calul meu, Fuior, care m-a scos din linia frontului. Dacă aş mînca acum salamul ăsta, e ca şi cum l-aş mînca pe Fuior, armăsarul meu alb.”

Au trecut zilele şi, cu toate eforturile şi speranţele, cu toate rugăciunile  soţiei şi ale fiului, amîndoi ortodocşi,  Stelian s-a dus. Eram dărîmaţi cu toţi, de jale şi de oboseală, iar pentru a recompensa cumva munca mea, Adian Fochi se gîndea să-mi dea bani, să mă plătească, pentru că pe vremea aia eram mai sarac decît sunt acum.  Noroc cu nepotul său, prietenul meu, doctorul, care i-a spus ca o mai mare jignire pentru mine nu putea găsi.  

După o săptămînă de la înmormîntare, am primit din partea savantului un pachet. Înăuntru am găsit toate cărţile tipărite de el, iar pe fiecare din ele erau scrise, cu multă căldură,  cîteva rînduri de mulţumire.  

Îmi amintesc ziua înmormîntării fratelui său, cînd Adrian Fochi s-a întors de la biserică avînd o faţă cenuşie şi expresia mohorîtă, fiind şocat de cuvintele preotului care oficiase slujba, un cunoscut al familiei, care adăugase floricele intimiste discursului. Cea mai “rară” dintre ele fusese remarca legată de vîrsta decedatului:

“În planul numai de El ştiut, Dumnezeu a hotărît să-l ia la El mai întii pe fratele cel mic, lăsindu-l în viaţă pe fratele mai mare”.  (Adrian Fochi era cu vreo 6 ani mai mare decît fratele său, Stelian)

Bietul om,  care nu-şi putea mînca, “în rate”,  armăsarul, se simţea vinovat, într-un fel, de alegerea Divină şi  ar fi vrut să fi fost el primul ales.   

Gafa de la slujbă a căpătat, din păcate, sens: nici la trei ani, Adrian Fochi  s-a petrecut din viaţă, lăsînd în urma sa o bibliotecă imensă, plină de cărţi rare, devenită subiect de dezbatere succesorală la care a avut “şansa” să nu mai asiste.

…Cînd mă gîndesc la viaţa unei biblioteci, îmi fuge involuntar gîndul la biblioteca lui Mircea Eliade, prieten cu Adrian Fochi, cu acele cărţi şi însemnări care au ars sub ochii stăpînului lor octogenar. Dar cele mai dureroase pierderi sunt bibliotecile vii care se duc…  

*

Am cunoscut Cuvîntul în familia mamei mele, unde toţi erau baptişti,  fundamentalişti cu dragi capete pătrate, şi am fost salvat de la moarte de El, tot la baptişti, în ciuda a ceea ce speră să nu fie adevarat  Dănuţ Mănăstireanu. Am fost botezat la ei şi am rămas la ei, chiar dacă acum stau aproape de omul lui Dumnezeu, Cornel Almăşanu, creştinul după evanghelie.

De aceea, amintindu-mi de Adrian Fochi şi de calul care l-a salvat, spun şi eu, parafrazîndu-l:

 “Nici eu nu pot să-l “mănînc”  pe Mănăstireanu, pentru că are carne de baptist, şi chiar dacă l-aş “mînca”, tot nu pot să-l “înghit”,  pentru că are gust ecumenos.”