Vindecătoru

Este de notorietate faptul că ţările cu cel mai înalt standard de viaţă sunt acelea care au o clasă de mijloc înstărită şi cu o educaţie îngrijită.

Jose Ortega Y Gasset spune, în eseul său “Alegerea în iubire: Influenţa cotidiană”, că “decisiv în istoria unui popor este omul mediu” şi că de standardul spre care tinde “gloata”, “majoritatea mediocră”, depinde “tonul corpului naţional”, adică valoarea unei naţiuni, cuantificată în gradul de civilizaţie la care a ajuns.

Ortega Y Gasset nu neagă împortanţa marilor personalităţi, ale căror contribuţii la destinul unei rase este enorm. Acestea însă, oricît de mare le-ar fi excelenţa şi desăvîrşirea, nu vor avea impact asupra istoriei decît în măsura în care reuşesc să impregneze cu influenţa lor pe omul mediu.

“Istoria este, implacabil, domnia mediocrului”, spune el, pentru că oricît de mare ar fi acea personalitate, ea se va izbi de “forţa nelimitată a vulgarităţii”.

Societatea noastră actuală confirmă faptul că popoarele sunt magnifice în special prin “atitudinea nenumăraţilor mediocri”. Pe de altă parte, acest nivel mediu nu se va educa niciodată fără existenţa unor modele superioare, care să ridice spre înălţimi inerţia păturii de mijloc.

Naţiunile care au oameni de valoare, unii chiar geniali, dar pe care ele nu-i urmează, pentru că masa lor este compusă din indivizi recalcitranţi, vor eşua lamentabil.

*

Putem extrapola aceste constatări, aplicîndu-le, în spirit, nu în literă, lumii evanghelice de pe net-ul anului 2008? Din moment ce “societatea lui Dumnezeu” are lideri şi ucenici, membre diferite ale unui organism minunat numit Biserică, cu Hristos Capul şi unicul ei Mare Preot, este posibil ca astfel de idei să ni se potrivească într-un anume fel, aşa încît să fim gata să urmăm pe oricine se aşază în fruntea turmei enoriaşilor? E oare posibil să fim asimilaţi, treptat, unei pături de mijloc, de mediocrii, de vulgari şi trataţi ca atare? Încep oare să semene marile noastre personalităţi cu valorile “lumii”? Există tentaţia şi beţia puterii în lumea liderilor noştri evanghelici? Pentru mine, un lucru este cert: chiar dacă nu există încă astfel de cazuri, sunt create condiţiile pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie la fel de uşor de păcălit ca naţiunile, în ansamblul lor. Eu cred că suntem grupul cu cel mai mare risc la manipulare şi în zilele următoare am să vă spun de ce gîndesc aşa.

*

De multe ori am auzit despre nevoia evanghelicilor de a avea lideri de valoare, despre şcoli de lideri. “Pătrăţosul”, profesoral prin meserie şi vocaţie, a dus discuţia pînă la cele mai îndepărtate graniţe, uneori depăşindu-le periculos, căutînd exemplele în cele mai neobişnuite locuri, cum a fost cu filmul lui Jean Reno, “Leon”. Urmărind să trezească, a ales să şocheze. Erau timpuri bune!

Un răspuns pe măsură a venit, pe vremea aceea, din partea lui Dănuţ Mănăstireanu, care l-a întebat pe “Pătrăţosul” ceva în genul: “Bine, bine, facem noi tot timpul lideri, construim fabrici de lideri, dar ucenicii de unde-i  mai luăm, din moment ce toţi vor să fie lideri?”- remarcă de altfel valabilă şi pertinentă, atît pentru societatea laică, cît şi pentru “Societatea lui Dumnezeu”.

Intenţia de a cultiva cititorul de mijloc de pe bloguri şi enoriaşul din strană a fost evidentă, mai ales în cazul unor absolvenţi de teologie, dar şi a unor oameni pasionaţi de carte. Este cazul lui “Rotundu” sau a lui “Sderbach”, care au făcut liste de filme şi de cărţi, toate menite să ridice cumva “nivelul critic al masei” credincioşilor, la un treaptă de cultură pe măsura moralei lor creştine. Dorinţa de perfecţionare şi admiraţia faţă de lider, au făcut ca unul din comentatorii lui “Pătrăţosu” să atingă culmi greu de egalat, omul fiind nerăbdtor “să se pună cu burta pe carte”, citind sutele de texte propuse începînd chiar de a doua zi de la postarea listei pe blog, fără nici o umbră de îndoială că s-ar putea să-şi piardă astfel, în zadar, cei mai frumoşi ani, că liderul s-ar fi putut să aleagă o lista care să nu i se potrivească ucenicului.

Barzilai şi Ted Pope sunt vocile cele mai citite de peste ocean, ei împărtăşind cu cei de aceeaşi religie şi nu numai, convingeri şi experienţe pe temele cele mai diverse, “mişcîndu-se” bine chiar şi în politică, acoperind un spectru de la dreapta la centru-dreapta, atît prin convingerile politice republicane, cît şi prin cele religioase, ale baptiştilor din Sud. Stînga democrată şi liberalismul religios ale nord- estului American au rămas astfel libere, fiind ocupate treptat de ecumenicul Dănuţ Mănăstiranu şi colaboratorii săi. Şi el pretinde că informează evanghelicii, pentru ca ei să înţelegă mersul vremurilor pe care le trăiesc, recurgînd la exemple luate mai ales de la Vatican sau de la anglicani, atipice pentru urechile celor obişnuiţi mai mult cu Spurgeon.

*

Întrebarea este: propovăduind Adevărul pe net, cine poate spune, cu mîna pe inimă, că singurul său scop este emanciparea păturii de mijloc, educarea ucenicilor?   Primul care s-a dezis de la acest rol a fost “Pătrăţosu”, ce-i drept retroactiv, într-un interviu în care a afirmat că, pentru el, blogăritul a fost un exerciţiu pentru propria plăcere, amuzament şi experienţă, în nici un caz o şcoală de educaţie a maselor. Eu nu cred o iotă din această afirmaţie, şi închei, citînd tot din Jose Ortega Y Gasset, din “Caracteristicile iubirii”:

“Sfîntul Augustin, unul din bărbaţii care au cugetat cel mai profund asupra iubirii, poate chiar temperamentul cel mai colosal erotic din cîte au existat, izbuteşte uneori să se elibereze de această interpretare ce face din iubire o dorinţă sau un apetit. Astfel încît el declară într-o revărsare lirică: … “Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg”. Iubirea este gravitaţie către obiectul iubit.”

*

Voi reveni la Culianu şi la cartea sa, pentru a vedea care sunt pericolele la care ne putem aştepta din partea unor oameni care vor declara că ne iubesc, că ne slujesc, că ne spun doar adevărul, făcîndu-ne să credem orice, pentru că ne cunosc mai bine decăt ne-am fi putut imagina:  slăbiciunile, pasiunile şi viaţa privată.