Vindecătoru

Într-un colţ uitat de lume, urcat pe un scaun cu rotile înalte, Persona stă căţărat şi se uită cu repros la un metru mai jos decît maximum de jos, unde, cuminte si resemnat, Dobrincu toarce încetişor un gînd prin somn, cu capul spijinit de,o carte groasă.

În mijlocul camerei, din tavan , spînzură Pendulul lui Foucault, care se bălăngăne fără zgomot şi fără oprire. De el este legat un acumulator, care transformă mişcarea de pendulare a pămîntului în energie electrică, care este condusă spre exteriorul locuinţei, spre acoperiş, unde încălzeşte panourile de captare a energiei solare şi face să funcţioneze moara de vînt care se înţepeneşte şi scîrţîie la fiecare adiere.

Pe un perete, se poate vedea, de sus pînă jos, o bibliotecă cu cărţi adevărate, iar în partea opusă, o oglindă mare, în care se reflectă biblioteca cu dosarele de securitate ale gazdei, aşa încît ai impresia că te afli în plin CNSAS. Dosarele sunt traduse în cele trei limbi de mare circulaţie: italiana, anglicana şi araba.

Pe jos stă tolănit un splendid covor persan, reprezentînd harta lumii, cu marcarea călătoriilor pastorale ale Personei. Liniile sunt atît de numeroase, încît pare că se vede urzeala prin model.

Prin cameră, pe taburete, pe sofale, sunt împrăştiate tot felul de scofeturi, de sarailii, de baclavale, nuga, pricomigdale, sugiuc, sticle de bragă de Bosfor, susan, migdale, rodii şi o damigeană de gumă arabică, rămasă de la lipitul afişelor din campania electorală a lui Obama.

Pendulul lui Foucault este un cadou de la Ecco, o copie de lemn a originalului, comandată lui Liviu Mocan, în timpul liber cănd ăla nu sparge seminţe.

-Dobrincu!

-Da, şefu! ( Dobrincu mai păstrează, pe o felie a capului, forma dicţionarului la care lucra)

-Dobrincu, ce program avem noi astăzi de mîncare, de băutură şi de leac?

-Şefu, de leac avem un text proaspăt de la Vindecatoru… (aici se clatină scaunul cu sacra cu rotile cu tot, şi Persona începe sa vibreze din toate treptele de viteză, dînd senzaţia că o să cadă în capul spectatorilor)… hmm! păi, n-aţi spus matale să încercăm să fim înterconectaţi la noua eră, să folosim medicina alternativă, homeopatia, aşa că am luat un pic de otravă de la ăla şi… Apoi, am dat textul cu misiunea Obama, la vorbitoarea în limbi, de la comunitatea noastră de vorbit în limba engleză, şi am scris postarea matale la tastatură, pînă m-am murdărit de indigoul cu care aţi copiat ultimele texte din limba anglicană… apoi… (Deodată, Dobrincu rămîne interzis, privind în sus…) Şefu, da’ ce faceţi matale acolo?

În timp ce vorbise, Persona aranjase un tablou pe perete, cu capul personajului în jos, ca să apuce să-l vadă şi Dobrincu şi să înscrie apoi un eseu cu “ impresii de la racurci”, între buturile blogului.

- Şefu, da’ ăla nu e jucătorul de la echipa Vatican II, care a băgat cu capul gol în poarta turcilor?

-Mă Dobrincu, are ăsta faţă de fotbalist? Cu ochelarii de contact pe nas? Ăsta e scriitorul, mă omule, poetul, actorul italian… ( si-i spune numele, pe care Dobrincu îl scrie imediat pe limbă, cu markerul la culoarea pielii, ca să-l aibă mereu acolo cind i l-o cere şefu. Deh, a început să cam uite , cît se dă el de Persona…).

-Dobrincu! (strigătul de luptă l-a dezmeticit pe bietul om…)

-Dobrincu, unde-i Jemna?

-Păi, unde să fie? Unde l-aţi trimis, să facă lucrarea de doctorat la universitatea “Fram, ursul polar”, despre religia eschimoza, cu intruziunile necunoscute de la Roza Vînturilor şi de la Roza Crucienilor.

-L-am trimis eu pe ăsta la Polul Sudanului, mă Dobrincule? (şi se uită crunt în jos) Cu ce bani face el studiile astea, poţi să-mi spui?

-Şefu, degeaba vă supăraţi, că s-a dus pe gratis, doar ştiţi că din banii strînşi în pălărie duminică,  abia ne ajunge de-un dus pîna la Tunis, în extrasezonul din vara viitoare. El a spus că  ajunge acolo, mergînd şi-n mîini, dacă trebuie, după ce muşchi a făcut scriind postarea aia adîncă şi lungă cît groapa sfintelor mariane, aia despre istoria penticostalilor, luată de la anul unu, înainte de Cristos, şi dusă pînă în zilele ecumenismului timpuriu. Cînd o să ajungă acolo, a zis că îi e destul să trăiască doar din Polul pe care îl găseşte…. (Dobrincu face o pauza şi faţa I se luminează trist) … acuma, dacă o mai avea Pămîntul Poli, cu toata criza asta economică mondială…

Se lasă un moment de tăcere, pentru că nici Persona nu ştie dacă Pămîntul mai are Poli sau nu, dar hotărăşte să întrebe pe blog, pe Doru Radu, că ăla trăieşte în America şi poate mai are bani de un comentariu pe tema asta… Apoi, mai înseninat, priveşte lung tabloul şi dă cu ochii de înca două persoane, care-l propteau pe nenea Vati, scriitorul.

-Mă Dobrincule, da’ ăstia doi cine sunt?

-Dumneavostra şi cu doamna, şefu’, ce-aţi uitat, batu-v-ar alahgod să vă bată… (şi rîde convenţional, cu gura semilună, spre seful lui. Persona, dumirit şi mulţumit, îşi aranjază părul în poză, cu adobefotoşopu’. Pare mulţumit de rezultat.)

-Măi Dobrincule, i-a spune tu repede, ce-ai făcut cu dicţionarul ăla pe care ţi l-am dat ca să lucrăm tu la el?

-Păi, bine, şefu, nu l-aţi împotmolit matale în şanţul în care aţi intrat cu litiera E, rupînd gardul familiei de cuvinte ecumenos –ecumenoasă, egiptean-egiptomînceancă, enoriaş- enoriaşcă? Totul a fost bine, pînă am ajuns la Esculap, părintele serviciilor unde lucreaza ăla de ne rugăm cu covoraşu între picioare la şase seara să-i pice blogu, ăla de l-a adus conaşu Marius pe lume, că tare obraznic a mai fost şi conaşu, mai rău ca Pericle şi Patrocle la un loc, de i-a liniştit attila, ca altfel se ducea Gracia antică de rîpă, cu Agora cu tot…

-Ahile, Dobrincule, Ahile… (şi Persona cade într-o reverie sincretică, gîndindu-se la ce război ar fi făcut el dacă ar fi trăit în Grecia antică încă din vremea lui Ceauşescu…)

-Bine, fii scurt, Dobrincule, că acum bate pendulul de ora şase. Hai, rupe pagina aia din dicţionar şi dă să o scanez pe blog…

Dobincu se ridică şi-i dă volumul, legat în pielea sarpelui-vinilin, conţinînd cele, pe puţin, o sută de variante ale paginii cu litera E.

Acum poate să pună iar capul la contribuţie pe dicţionar, pentru că ştie că unde pune taica mîna, se încălzeşte global în jur, mai ales după ce a dat noroc cu ea, cu nea Gorică. Al, ce băiat bun, băiat de băiat, zicea el că încălzirea globală a început de la Monica, uraganca aia… Da, trebuie să-i amintească şefului să-i scrie ăstuia nou, să fie atent, că Mec Cain ăla are nume predestinat…

Un timp, s-a lăsat liniştea. Se aude, încet, cum sforăie toţi. Apoi, brusc, au început să ţiuie plăcut postările de mulţumire ale oamenilor muncii, care primiseră setul de maileruri de masă pentru şaişpe persoane, în varianta demo, Conaşu’ de vorba cu un tip cam sorbonacru…

Spre seară, cele mai rele presimţiri s-au adeverit: Jemna i-a anunţat că nu a mai gasit Polul, că nu se poate întoarce din cauza unei crampe a scriitorului, la mîini şi la picioare, şi cerea să i se trimită, pentru încurajarea economiei autohtone, un vagon de cherestea românească pentru că nu se poate încălzi la cuptorul cu microunde. Şi să-i mai trimită un rrom românesc vechi, stat 12 ani la beci, să-l ajute la cărat suveniruri, un Logan românesc cu tabla groasa ca obrazu’ subţire, şi poza lui Vindecatoru, ca să-i treacă doru de venit acasă.