Vindecătoru

Scriu această postare cu gîndul la Dănuţ Mănăstireanu, căruia vreau să-i cer astfel iertare pentru toate lucrurile urîte pe care i le-am scris şi pe care le-am gîndit despre el.

M-am bucurat de trei lucruri nepermise: de o metaforă, de o povestire şi de un îndemn. Spun că sunt interzise, pentru că ele sunt scrise de cealaltă parte a gadului, şi primul lucru care mi-a venit în minte în momentul în care m-am hotărît să vă trimit să citiţi textul, a fost să fug. Astfel, gîndeam în sinea mea:

“Lasă-l, păstrează-l pentru tine. Astăzi totul este interpretabil şi vezi cît de diferit gîndeşte omul acela”. “Bine, dar e credincios şi asta nu e o stare prea des întîlnită astăzi, mai ales la oamenii cunoscuţi, mai ales la cei care fac teatru.” “E adevărat, dar sunt destui de-ai noştri care pot fi citaţi oricînd, unii sunt răscitiţi, sunt modelele noastre, oricînd acolo, chiar dacă strîmbă lumea din nas, pentru că au trecut pe la ei cu mult înaintea ta, dar nu te mai acuză nimeni că  ai luat-o iar pe mirişte.”

Aşa este, deosebirile doctrinare sunt mari şi multe motivele pentru care acţiunea celor care vor să unească  lumea creştină mi se pare cu atît mai grea de  realizat,  aşa încît citiţi textul, în care este vorba despre canonizarea sfinţilor şi despre sfintele moaşte, fără idei preconcepute.

Dan Puric începe cu metafora interzisă:

“Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îşi trăiesc viaţa lor. Însăşi viaţa lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul.”

apoi continuă cu povestirea pe care n-ar fi trebuit să vă invit să o citiţi:

“Ştiţi ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greşeală un cuib de păsări sălbatice şi, astfel, fără să vrea, omoară puişorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla orişicui în viaţa aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. Îşi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseşte, cum spune în Proloage), îl lasă desculţ trei ani de zile. Îl pedepseşte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseşte pe acest mădular neatent.”

şi închei cu îndemnul despre care n-ar fi trebuit să pomenesc, dar care, tocmai el, este cheia întregii probleme:

“…eu vin şi spun aşa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt şi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaşte de martiri. Gândiţi-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……”

Vreţi să vedeţi un drum călcat adesea de picioarele unor astfel de călăi comunişti? Drumul pe care mergea Ceauşescu şi suita lui, pe terenul de vînătoare de dincolo de mănăstirea Neamţ, pe drumul spre Icoana? În toamna asta am păşit din nou pe el…

… şi m-am oprit în faţa unei porţi ciudate, singura rămasă, în mijlocul pădurii, marcînd o proprietate a unor oameni care nu mai sunt, care au stăpînit peste teama, peste frigul şi foamea din noi, o poartă fără gard, dar cu un număr, numarul “lor”, pentru că “unu” erau mereu ei.

Drumul păcatului, a cărui metaforă este imaginea de mai sus, conduce spre o biserică ortodoxă

spre o clopotniţă, poate cea mai frumoasă din cîte aţi putut vedea în Moldova

şi spre un loc în care odihna călugărilor se face vecină cu aracii de fasole şi toate stau pe buza întomnată a pădurii.

Iubiţilor, ca să putem armoniza totul, pentru ca să aibă sens viaţa sfinţilor, cu trăirea lor duhovnicească, în neprihănire; ca să aibă înţeles jertfa, postul, rugăcuinea, predarea şi, mai ales, pocăinţa; ca să poţi călca pe drumul urii celei vechi, de sînge de vînat şi de sînge de popor, osîndit cincizeci de ani să dea martiri între martiri; ca să poţi înţelege odihna- ca să poţi înţelege toate acestea, există un singur drum, drumul iertării.

Nicolae Steinhardt scria despre iertare astfel:

“…se cuvine a cunoaşte că ea este de patru feluri: 1. iertarea greşiţilor noştri 2. iertarea celor cărora noi le-am greşit 3. iertarea de sine 4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu.”

Şi mai spunea N. Steinhardt un lucru minunat:

“Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască de ţinere de minte a răului… Că uitarea e mai anevoioasă decît iertarea nu încape iarăşi dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos neluînd aminte la paharul pe care l-a băut ( paharul amărăciunii, şi pînă la fund ) şi la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce ) sau dovadă că nu ştiu cărui Dumnezeu se închină şi la care obşte se află. Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-şi iubească vrăşmaşii, să întindă obrazul stîng, după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta, ci nici cu gîndul, să aducă la îndeplinire toate atît de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte şi, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care se ţin şi cutează să se numească ucenicii Lui.”

Acum capătă preţ încercarea de mediere, de împăcare, de la Arad, din primăvară, iniţiată de fratele Iosif Sărac. Şi semne că Domnul le vindecă pe toate sunt numeroase. Carmen a venit bucuroasă şi mi-a spus: “A trimis Daniel Brânzei- pe mail, celor înscrişi la Roboam- două texte pe care i le-a trimis Iosif Ţon. Te rog să mi le copiezi la imprimantă, pentru că vreau să le citesc în tihnă.” După ce le-a citit, a venit fericită şi mi-a spus:

“Sunt atît de frumoase! Îmi era atît de dor de Ţon!”

TEXTELE LUI IOSIF TON pot fi citite 2-gandirea-greaca-si-gandirea si  2frica-de-domnul-in-noul-testa, transferate în PDF. Cu speranţa că Daniel Brânzei nu se va supăra, textul de însoţire ale acestora era următorul:

“Draga Daniel, Iti trimit doua articole cu notiuni biblice extrem de importante. Primul l-am publicat deja in Farul Crestin pe Octombrie. Al doilea se publica acum pe Noiembrie. Am permisiunea lui Romica Iuga, Redactorul farului Crestin sa le public si in internet. Daca vrei sa-l dai si pe roboam m-as bucura. Iosif”

Pentru ca drumul de la Icoana să poată fi făcut cu un folos de-o veşnicie, trebuie să ierţi şi, mai ales, să nu uiţi… că trebuie să uiţi! Dar, atît iertarea, cît şi uitarea, sunt pagini ale  experienţei noastre personale cu Dumnezeu, prin Isus Cristos, şi încep la crucea Lui, prin credinţă; tot astfel,  nici eu nu pot ierta şi nu pot uita decît pentru mine şi numai  în numele meu. Eu nu am dreptul să uit nici beciurile şi tortura securităţii, în numele altora, nici holocaustul evreilor. Acolo o pot face doar ei şi El, atît…