Vindecătoru

Am scris postarea gîndindu-mă la pastorul Iosif Ţon, fără ale cărui “Cursuri de viaţă spirituală” probabil nu aş fi înţeles niciodată profunzimea şi frumuseţea Cuvîntului lui Dumnezeu .

Stadioanele sunt locuri în care memoria creştină îi priveşte înceţoşat, printre lacrimi, pe înaintaşi, daţi pradă animalelor sălbatice, arşi de vii sau măcelăriţi de gladiatorii-călăi, de un şir de împăraţi romani, unul mai dement decît celălalt, un şir care părea că nu se va mai termina.

Stadioanele sunt locuri de întîlnire ale  noii elite de măscărici, care-şi cumpară echipele de fotbal, de soccer, de rugby sau hochei pe iarbă, le aruncă unele împotriva celorlalte, pentru a cîştiga dragostea şi banii mulţimilor, dar şi pentru a-i opri să se ucidă între ei.

Stadioanele sunt locuri unde au loc concertele de muzică tînară şi se consumă droguri de toate vîrstele.

Stadioanele sunt locuri în care ei spun că se predică azi Evanghelia Împărăţiei.

Ele reprezintă alegerea finală a unui întreg parcurs de “simplificare primitivă” a creştinismului. Parafrazindu-l pe Pascal, stadionul este locul în care, pentru a fi îngeri, oamenii au devenit bestii, (“Acela care vrea sa facă pe ingerul face pe bestia”- Pascal).

Imaginîndu-se apostoli ai lui Isus Cristos, ei reproduc nu Predica de pe munte, ci doar adună gloatele în jurul lor. Motivaţia acestei simplificări primitive a mesajului este aceea că ei ar fi găsit calea propovăduirii masive, prin care se ajunge la origini, la modelul creştinismului primitiv.

Nimic mai fals decit această supoziţie. Oare ei nu ştiu că lucrurile nu erau simple la inceput, ci mult mai complexe? Că ceea ce vedem noi astăzi este doar închipuirea materială a unei esenţe apostolice pline de Duh Sfînt, pe care postmodernii o imită în mod nefericit?

Să luăm de exemplu celula ou, germenele din care se va dezvolta omul. Celula embrionară conţine, în mod virtual, toată informaţia despre ceea ce va fi omul matur. În celula stem sunt adunate toate posibilităţile care se vor dezvolta în cursul existenţei sale pe pămînt; originea tuturor lucrurilor este inclusă aici, în micuţul embrion uman.

Aceasta este “complexitatea calitativa a esenţei” despre care vorbea Rene Guenon şi pe care nu ştiu cum să o explic altfel.

Celula stem umană este mică doar sub raportul cantităţii, pentru că, sub raportul complexităţii, a profunzimii, ea este enormă. Creştinismul primar nu era simplu, ci minunat şi tainic, iar ceea ce facem noi din el este material şi desacralizat. Embrionul uman este la fel de pluripotent ca şi grăuntele de muştar despre care vorbea, într-o pildă, Mîntuitorul (Matei 13: 31-35).

Pe stadioane, noi arătăm o mînă, un picior, o faţă mai mult sau mai puţin reuşită, ale unui organism pe care îl numim “creştin”, minţind că totul este simplu, făcut să încapă în cîteva fraze. Complexitatea oului, a grăuntelui de muştar, ne depăşeşte, pentru că n-o putem explica, urlînd amin prin megafoane.

“Ridicaţi mîinile şi predaţi-vă” – asta e o aşa-zisa viaţă, fiind, în realitate, doar îndemnul sărăciei de spirit a învăţăturii. Traduse prin interpret, cuvintele posibil fierbinţi ale predicatorului de pe alte meleaguri îngheaţă, mărind prăpastia pe care adaptarea ştiinţei şi filozofiei laice a fost forţată să o sape, cu dinţii şi cu unghiile, în ultimii ani, în mentalitatea tradiţionalistă a creştinului. Crezînd că astfel făuresc punţi, ei au aruncat sacralitatea creştinismului în mocirla în care înoatau de atita timp celelalte două, filozofia şi ştiinţa.

După ce au şcolarizat copiii, într-un învăţămănt profan, care nu conţine nici o urmă de element profund; dupa ce i-au învăţat lucruri neînsemnate şi i-au adus pe toţi la acelaşi nivel, le-au inoculat ura pentru tot ceea ce este superior, pentru tot ceea ce ei, copiii lor, nu puteau intelege. Şi rezultatele au venit repede, pentru că primii pe care copiii i-au urit au fost tocmai ei, educatorii lor de modă nouă, cei care i-au somat sa ridice mîinile sus, în semn de predare, împuşcîndu-le “primitivul glonţ al credintei” în inima lor. Aşa cum este predicat creştinismul în multe din aceste zile, el nu mîngîie, ci răneşte inima şi perverteşte mintea.

I-am minţit pe cei mulţi, amăgindu-i că doctrina creştină e simplă, că nu poartă semnificaţii profunde. Am aruncat icoanele, am ascuns crucile, am spart clopotele, pretinzind că noi spiritualizăm religia creştină, dar am căzut, dimpotrivă, în extrema “literalismului”  celui mai îngust şi celui mai grosolan, în care spiritul este complet absent.

Tot ce atingem, vulgarizăm. Ce înteleg aici prin vulgarizare? Nimic altceva decît tendinţa de a pune totul, brutal, fără sens şi repede, “la îndemîna tuturor”; dorinţa de a coborî cunoaşterea pînă la nivelul unei gîndiri inferioare, plină de şabloane şi de lozinci perdante.

Între stadioanele noastre şi străzile cu mulţimile năvălind buluc “să o vadă, să o atingă şi să-i vindece Sfînta”, diavolul se plimbă ca un motan galben, toarce de rîs şi numără mulţimea de mîini nevăzute ridicate sa-l aleagă, cu necredinţă, pe el.