Vindecătoru

În urmă cu 19 ani afumam slănina şi era bine: şunca era aurie, doar că era prea cald şi asfinţiturile prea sîngerii. Alţii mureau pe stradă, de prea multă revoluţie. Acum,  din oră în oră,  televiziunile româneşti de ştiri ne povestesc cum cîteva mii de tembeli, compatrioţii noştri “de la munte”,  alunecă pe tot ce-apucă. 

Facem mereu ce se cade, ce se aşteaptă de la noi: fie că înfulecăm, fie că afumăm, fie că murim, fie că alunecăm cu bucile pe gheaţă, bătînd din lăbuţe  la mai ştiu eu ce congres al partidului  sau din aripioare, ca pinguinii,  pe pîrtie la Poiana Braşov, fie că o dăm în bară de 60 de ani încoace, fie că  mergem  bară la bară  pe şosele, noi tot după două săptămîni aflăm că ne iradiază mumele şi pruncii de la Cernobîl sau că a izbucnit un război nimicitor în Orientul Mijlociu. 

 Acum este război în Ţara Sfîntă şi apare cîte o ştire, ici şi colo, în timp ce  pe bloguri e muţenie. Ne-a plecat mintea cu colindul. 

După ce, timp de luni de zile, din fîşia Gaza  se trăgeau rachete pe unde se nimerea, prin oraşele limitrofe din Israel, distrugînd case şi omorînd civili, dinastia teroristă Hamas urlă că este bombardată de aviaţia israeliană.  În Gaza, teroriştii sunt amestecaţi cu populaţia civilă iar din universitate pleacă proiectilele fabricate tot acolo. Cînd sunt bombardaţi, mor toţi: şi civilii, şi teroriştii. Asta e legea războiului ciudat care se duce acum în lume şi, mai ales, în Orientul Mijlociu.

De sîmbătă a început cel mai important atac al Israelului asupra Fîşiei. Sunt antrenate trupele de elită ale evreilor, aviaţia lor militară. Vor urma, probabil, atacurile trupelor terestre, pentru că numai aşa se pot alege, cel puţin teoretic, luptătorii,  de civilii neînarmaţi. Vor muri, probabil, mii de oameni. Amestecaţi.

Cu două zile în urmă, în cîteva secunde, 40 de tunele care făceau legătura între Gaza şi Egipt s-au prăbuşit sub bombele lansate de aviaţia israeliană. Pe acolo se făcea transportul de armament între cele două ţări arabe. Au rămas peste 4 mii de locuri de unde se pot lansa rachetele asupra zonelor civile din Israel.

Astăzi am vorbit cu oameni dragi de foarte departe, dar cel mai bun şi mai vechi prieten al meu era mut.

Prietenii copilăriei, ai tinereţii, îi port în suflet altfel, dragostea prieteniei vechi e ameţitoare.

Eu nu-i iubesc pe evrei doar pentru că am citit în Biblie îndemnurile Apostolului Pavel, ci pentru că cel mai bun şi de demult prieten al meu este evreu. Acum trăieşte în Israel. Deseori îmi scrie, îi răspund mai rar. Cînd gluma se îngroaşă, îmi telefonează şi primul lucru pe care vrea să-l ştie este dacă n-am păţit nimic. După ce îl liniştesc că totul e aşa cum trebuie, se dezlănţuie în invective de tot felul, legate de felul meu delăsător de a fi, de nesimţirea mea de a nu-i răspunde.

Seara, tîrziu, m-a sunat  să-mi spună  “La mulţi ani!”. Pînă atunci tot încercase, dar telefoanele erau căzute în zona în care locuieşte,  în sudul ţării. Pentru prima dată, în seara asta, căzuseră  rachete în oraşul lor, Beer Sheva, aflat la zeci  de km de graniţa cu Gaza. Cînd vorbeam, erau adunaţi toţi cei din familie, în mijlocul casei, pentru că adăpostul antiaerian era în celălalt capăt al oraşului.  Fetiţa lui face primul din cei trei ani de  armată obligatorie şi este îngrozită de ce aude şi ce vede.

Va urma o perioadă grea pentru Israel şi un test pentru cei ce sunt alături de ei sau îi urăsc. Va fi o sită care va cerne dragostea din noi.  Sau ura. 

Moldoviţa, Ţara bombardată cu negură de Dumnezeu. 

Monologul  celor ce-ar vrea ca Ţara să fie precum femeia lui Putifar, gata să le ceară să se culce cu ea iar ei să spună, anti- Iosifi,  “da”.  Tuturor celor care, curvind cu neamurile, fac cimitir în aşternuturile albe de iarnă ale Ţării,  cu cruci de vorbe nebune,  terţiare. 

Am plecat pentru că nu mai puteam sa mă sufăr. Eram jerpelit, sărac, umilit şi am fugit  departe de tine, nenorocită cum erai, murdărită şi năucă.

M-am culcat cu toate Ţările, cu toate străinele care mi-au întins mîinile pe la colţuri. Am făcut trotuarul  lumii şi am cîştigat atîta bănet, că te-aş putea îngropa în bogăţia mîndriei mele.

Nu mă vrei, aşa-i?  Nu mă placi… Dai adăpost tuturor ţăranilor, mîrlanii îţi mişună ca păduchii prin pletele pădurilor, îţi sug sîngele rîurilor şi-ţi otrăvesc cu feţele lor de hoţi ochii fîntînilor tale…  Măcar să-i opăreşti în fierbinţeala lacrimilor, cu care-i speli de mătrăguna vorbelor murdare.   

Scutură-ţi sînii dealurilor şi leapădă-i pe cei ce te cosesc şi se adapă la ţîţa viilor  tale, ucide turma de boi inculţi care te ară şi strechează-ţi  vacile care-ţi dau lapte, fiicele tale.

Vino la mine, despletită de oameni, Ţară roabă, şi fii tu Ţara mea regină, fii tu Ţara prietenilor mei de chef, peltici în limbile pămîntului.

Nu vrei, aşa-i?  Îţi plac păduchii, ţiganii, molimele, drumurile desfundate, vorba-n doi peri? Nu te mai saturi, faci prunci mereu, şi toţi să semene cu tine. Ţi-e poala ochi de sclavi: aş vrea să fiu irodul tău şi să ucidem  pruncii, Ţară  minune, frumoasa mea!  

Cine eşti tu să nu mă vrei? Ai să fii dusă la azil de ţări bătrîne, în joc de Ţară-babă, de Ţară-oarbă!

Nu mă înghiţi, aşa e, ştirbo?

 Fotografii din satul Moldoviţa, în 2008 ( Foto Mîrlan )

I.  Omul a venit seara, în prima zi de Crăciun, după ce zăpada îngropase totul: drumurile, maşinile, casele. Ambulanţa aluneca prin curte şi, după ce izbea uşile, se auzeau roţile metalice ale tărgii, clănţănind, întîi piciorul drept, apoi cel stîng,  urmate brusc de cele două deschise în faţă.

-Picioarele, nu-mi mai simt picioarele! Nu mi le mai pot mişca! N-am băut nimic, n-am cărat nimic, nu mă ştiu bolnav, dar asta e: nu mă mai pot mişca!

Nu mirosea a băutură, în schimb duhnea a ţigări proaste. Putea să aibă arterită, sau, pur şi simplu, să fie degerat. Ciorapii erau uzi, hainele ponosite, iar omul care-l însoţse pînă la spital arăta galben şi scofîlcit. Spunea că prietenul stătuse toată ziua în cimitir, la pomenire. Nu-i murise nimeni, pentru că nu avea pe nimeni. Trăia din pomeniri şi nu locuia nicăieri.

Cînd am încercat să-i îndoi picioarele, pe care spunea că nu le simte, le-a incordat ca pe un zgîrci. Apoi s-a indoit ca ceara caldă de la lumînare. I-am spus că-i simulant, că-şi pierde vremea.

-Un calciu, vitamine, glucoză şi acasă cu tine! Eşti din oras?,  pe unde stai?

 Omul nu  spunea nimic. Era tînăr, pînă-n treizeci de ani, scund, negricios, cu părul în toate direcţiile. Cît timp vorbise,  ţinuse gîtul ţeapăn şi capul  ridicat,  întors spre mine.  Acum, capul îi căzuse pierdut într-o parte.

Muncea pe unde apuca şi primea pomeni prin cimitire. Nu avea casă, nu avea buletin, nu ştia ce cod numeric are: aproape ca-n Apocalipsă, n-avea nici un drept. Fără numerele alea, foaia de observaţie nu valora nimic, pentru că nu plătea Casa nici o leţcaie,  orice făceai.

I-am spus să rămînă.  Nu ştiu cum a ajuns pînă în salon, pentru că era o chestie de demnitate să nu mă îndoiesc de boala lui.  Apoi, tratamentul putea sa aiba efecte miraculoase…  Important era ca, în final,  să fim mulţumiţi unul de altul.  Urmau trei zile de vacanţă în care cimitirul nu lucra.

II.   Seara de Ajun a început cu un balot de poleială, aurie pe o parte, argintie pe cealaltă. Prin mărime, arăta ca ciocolata zmeilor, iar conţinutul era pe masură, perfect uman. În primul moment m-am speriat, pentru că aşa sunt înveliţi arşii, dar  acum era pe dos: omul era îngheţat, nu pîrlit.

Îl pescuiseră de pe marginea drumului, dintr-o baltă, ca o carne din piftie, mort de beat. Cei de pe Ambulanţă îl dezbrăcaseră în pielea goală şi, neştiind ce să pună pe el, l-au învelit în poleială şi-ntr-o pătura. Aşa mi l-au adus, cel mai mare cadou pe care-l primisem vreodată. Pentru că era Crăciun, asistenta de la Ambulanţă, o puştoaică de la ţară, purta pe cap un fes de crăciunică,  varianta feminină a stării de moş.

Omul făcea scandal. Încerca să-şi smulgă maţele de la perfuzor, înjura, plîngea şi, mai ales, se zvîrcolea în  poleială. L-am legat de pat şi i-am spus că eram hotărît să-l strivesc, pe degeaba, dacă nu înceta să facă pe nebunul.

A tăcut brusc,  păstrav afumat în hîrzob de brad.  În noapte nu se mai auzea  decît poleiala foşnind şi scîncind în răstimpuri.

Dimineaţa, infirmiera l-a imbracat cu ce-a găsit de pomană prin magazie. Era buimac, nu mai ştia nimic.

-I-aş fi dat şi o haină de piele, dar mi-a fost teamă că o va vinde pe băutură şi ar fi fost păcat de ea, chiar jerpelită cum este. E un nenorocit, e batut mereu de fraţii mai mari şi de taică-său. Toţi sunt nişte beţivi!

 În  seara trecută, legat de pat, cu tuburi în nas şi ace băgate în vene, ambalat în poleială şi în  pături, cu sticle calde la picioare, adormise vînăt de frig şi de spaimă că la spital era mai rau decît acasă: te înţepau şi voiau să te bată,  dar băutură nu primeai!  

III.  Ce i se poate întîmpla mai rău unui copil decît să fie bolnav de Crăciun?, atît de bolnav, încît să ajungă la spital?

 Medic de gardă la maternitate era un musulman. Bătuse, săracul,  recordul de naşteri într-o singură noapte: adusese pe lume şase urmaşi de-ai lui Ştefan cel Mare şi, mai ales,  Sfînt!  Săreau, sfîrîind,  ambulanţele la uşa lui, ca floricelele-n tigaie.

A  avut atîta noroc, încît pînă şi nou născutul unei mame cu Rh negativ moştenise Rh-ul mamei, şi nu al tatălui, care era pozitiv, lucru  rar întîlnit.  Micuţul a scăpat de icter, iar eu de belele. Degete, în schimb, avea din belşug, şase la o mînă, şase la cealaltă- de nou născut vorbesc, fireşte!

Apoi,  a apărut o mamă care descoperise, în Ajun de Crăciun, că mogîldeaţa de numai cinci ani,  copilul ei, tuşeşte mai rău decit bunicu, doar că nu scuipă ca el.

Alta, că băieţelul ei de zece  ani mîncase,  în neştire, jumătate din şoriciul porcului, cu urechi cu tot,  şi acum se zvîrcolea în colici.

Ce să mai zic de părinţii ceremonioşi, cu  fetita lor de 17 ani,  durută-n burtă, de care mi-era teama să n- o găsesc cu sarcină extrauterină, dar care,  din fericire, nu avea decit o banală  primă zi de ciclu, devenită o dureroasă problemă de familie…  

Sau femeia blondă, cu pantaloni galbeni, definitiv mulaţi, corpolentă, asudată, cu-n sugar gigantic in braţe,  înecat cu scuipat şi agitat după nu  ştiu care trivaccin? Cînd s-a aplecat  să dezbrace copilul,  mi-a întors o jumătate de fund gol-  al ei, nu al sugarului.  Bărbatul, mic, negru şi ţîfnos, umbla după mine cînd nu roia  în jurul nevestei, urlînd ca un apucat: “-Zi, fa, la doctor, tăt!”

Ultimul a venit Cosmin.  Era o oaza de linişte. Avea cinci ani, o gropiţă în bărbie şi durere de frunte, după   viroză şi joacă prea multă in zăpadă. Cu el se putea sta de vorbă, pentru că durerea trece şi vine şi atunci   trecuse definitiv.  “ -Cosmin, tu ai primit vreun cadou de Craciun?”  “ -Sigur că  daaa!…  Dulciuri, haine si  ciorapi!”   

Seara, în întunericul luminat doar de albul zăpezii de afară, am dat cu ochii de gaura din calcîiul meu drept.  Ştiam însă că-n viaţă rareori le poţi avea pe toate: şi   dulciuri, şi haine, dar  mai ales,  ciorapi… 

S-au întîlnit, aşa cum era firesc, la ceas de taină, după ce zile de-a rîndul au căutat un loc sigur unde să-l ascundă. Au oprit timpul, care ticăia enervant,  şi au încetinit mişcarea de fîlfîire a pendulului lui Foucault din sala Nud & Giulgiu, care, citită  invers, renascentist şi în oglindă, însemna “Moartea pasiunii”.

Erau toţi cei ce depuseseră înjurămîntul de necredinţă în toate ale Mioriţei, şi îndumicau cîte o porţie de tochitură de post, făcută din mămăligă veche, din boabe de porumb incaş, ouă cu bănuţi, dar fără albuş şi gălbenuş,  brînză din pînză de Olanda şi carne, sub formă de dioxină, fără porc în ea.

Bădealiţă îşi privea ceasul de mînă în formă de labirint, cu minutaur central, ce-i arata mereu cît de deosebită era ora Bucălaiei,  faţă de celelalte ore.

“-Cum pot ei să  fie mereu înainte, de atîtea veacuri? Cînd o să recuperăm noi cele două ceasuri care ne despart de Şoimul Maltez? Asta numai Minos ştie…

Bădealiţă era născut în localitatea Sîrmănas, unde majoritatea locuitorilor fuseseră, de cînd se ştiau, rîmari. Căutatul după rîme şi transformarea acestora, prin metode doar de ei ştiute, în şuruburi la două capete, ecologice şi cu ghivent invers, le-a adus notorietatea şi averea. Numele tuturor se termina în sîrmă, arc, liţă, şurub şi cîte alea. De exemplu, pe fata cea mai frumoasă din sat o cheama Mona Liţă.

Ei nu îmbătrîneau, ci se rugineau, pur si simplu, unii de la alţii. Calitatea cea mai căutată era să ai mintea din fiară brută, forjată. Singurul din sat care se născuse cu mintea fină era acest Bădea, de unde i s-a lipit tradiţionalul nume Liţă. Cînd i-a venit timpul, l-au dat la Scormonaş, la o fabrică franţuzească de tras firul subţire. Acolo a învăţat el să ţeasă plase fine de liţă, în care să cadă toate piuliţele neînşurubate la cap. Marea artă era să le dea acestora un rost, să le arate şurubul, să le dea brînci, apoi ele se înfiletau singure, ca din mintea lor, atrase de Bădealiţă. 

În sală se găseau vechile noastre cunoştinţe, Străjderii, cu Dănole Par Sur în frunte, dar şi feţe noi, cum era Adă Staul, profesorul de proletcultism creştin. Ultima, şi cea mai celebră din toate, era lucrarea lui intitulată Luminarea la faţă a lui Bumbaciu, o capodoperă a stupidităţii abisale, de fabricare a diamantului sub presiune de jos în sus.

-Dănole- tuşi încurcat  Bădealiţă- totul a început la voi, unde principesei Marionette i-au ieşit dude dulci pe faţă şi nu a mai putut concura la Miss Regina. De atunci, nu facem altceva decît să greşim, să adunăm cu faraşul literele moarte de pe jos, cuvintele  stîlcite de prin colţurile presei, cacofoniile  uscate de pe bloguri şi ideile  sufocate cu bîldîbîc, venite de la poporul ăsta de înecaţi.  Cunoaşteţi cu toţi cartea şi filmul lui Fainsemoare Cupăr, “Ultimul mitocan”, nu? Ei bine, cele mai sumbre previziuni s-au împlinit în Ţara Bucălaie şi au infirmat cartea lui Fainsemoare:  la noi mitocanii se nasc pe oaie rulantă! Dar vouă ce vă pasă, se uită el dulce-crunt la Dămbrînci, de vreme ce vă îngustaţi psihic în iatacurile cu documente, vă belldescîntati unii pe alţii, în timp ce  micuţul nostru mare, Dhiodor Balneologu, primeşte rîma de ocara-n nas.

-Eu îi spun băiatului ăsta, Diodă- îngăimă cu atenţie distributivă, Păr Sur…

-Şi eu l-am înghiţit pe “h”, după ce l-am muiat în gura cît şura- apucă şi Jemniţă să  se descoasă singur…

…. va urma, într-o zi de frupt, pentru că numai urma scapă turma  (proverb mitocănesc)

   Patru oameni de paie în Ţara Bucălaie (Foto Mitocan)

 Paleologu, da, poate fi acuzat ca n-a mîncat salam cu soia şi că nu s-a mitocanizat în liceele/universităţile româneşti.- Cristian Bădiliţă 

Am aflat astăzi că sunt un mitocan. Pot spune, de asemenea, că tot neamul meu este plin ochi de mitocani sau de mitocanizaţi. Singurul care a scăpat a fost străbunicul meu din partea bunicii, care a fost doar un sfert de mitocan: nu ştiu dacă avea patru clase primare, era pescar sărac la mare şi a crescut şapte fete, printre care şi pe ¼ mitocanca de bunică-mea, care tot patru clase avea.

Mitocani perfecţi am rămas eu şi cu tatăl meu: tata a şi murit în starea asta deplorabilă, după ce a terminat primul liceul Bălcescu din Brăila şi Facultatea de Medicină din Bucureşti, ca şef de promoţie.  Eu continui să mă zgîiesc în oglindă, în fiecare dimineaţă, şi mă văd acelaşi mitocan, de peste 50 de ani, care are tupeul să fie de altă părere astăzi decît, să spunem, Dănuţ Mănăstireanu şi Cristian Bădiliţă.

Nu m-a interesat Theodor Paleologu nici cît negru sub unghie, ca să mă exprim neaoş mitocăneşte- şi o voi face în toată postarea, cît voi putea de sincer, ca să nu-i dezamăgesc pe cei doi. Dorind să mă înveselesc spre seară, am citit manifestul  în care Paleologu-jr era apărat, bietul de el, de atacurile nemiloase ale nu-ştiu-care-ziarişti, pentru că cei doi nu-i citează, nu fac trimiteri, măcar să mă pot lămuri dacă l-a călcat tramvaiul vorbei pe junele ministru. În tot cazul, are băiatul noroc să-l jelescă la căpătîi doi teologi, amîndoi ecumenici, deci, practic,  un adevărat sobor de popi.

Ştiam despre Paleologu- jr  din filmuleţele făcute cu tată-său, din ultima perioadă a vieţii acestuia. Bătrînul fiind şi fost ciripitor la securitate, era interesant acolo ce părere avusese fiul în momentul în care a aflat “nimicul” ăsta. Ţin minte că puştiului nu i-a convenit. Era “bubă” pe tată-său!  A doua scenă a fost aceea în care Paleologu senior dorea ca fiul  să ajungă diplomat şi să-l înlocuiască în masonerie, după ce el nu va mai fi. Prima s-a împlinit, şi se vede, a doua, nu se vede, şi  e treaba omului cui face juruinţe.   

Citind ce scriu cele două mucavale, m-am găndit să nu fiu de acord cu părerea lor,  măcar şi pentru un singur aspect, ce e drept minor:  Theodor Paleologu este un om lipsit de coloană vertebrală din momentul în care a intrat în politică, spunînd o dată una, iar la trei săptămîni făcînd exact invers decît afirmase.

În scrisoarea trimisă liberalilor, junele se înfiora de “hidra roşie” a PSDului. După nici trei săptămîni, este numit ministru al culturii în cel mai FSNist guvern de la Lovitura de Stat din decembrie  încoace  şi tînărului nu numai că  nu-i plezneşte obrazul de ruşine, dar are şi tupeul să se simtă lezat de mitocani.  Iată un fragment din acea scrisoare:  

“Scrisoarea mea se adresează unui spectru foarte larg de liberali, de la militanţii PNL la cei care, mai degrabă anarho-liberali, nu votează de obicei. Pe toţi vreau să-i conving de iminenţa pericolului revenirii la putere a PSD intr-un context de criză care-i reactivează in forţă rezervele ideologice socialiste.Ne aducem cu toţii aminte de statul-PSD din perioada 2000-2004, cind practic orice opoziţie fusese redusă la tăcere. O nouă guvernare PSD ar folosi criza ca pretext pentru un clientelism incă şi mai straşnic, bazat de data asta pe critica ideologică a capitalismului de dreapta. Mergeţi afară şi uitaţi-vă cum s-au impinzit din nou străzile cu steaguri, panouri şi pancarte roşii: este imaginea exactă a ceea ce se pregăteşte.”

Fac o mîncare de paste de cuvinte vituperate de “Persona”, “portretul robot” al celor de altă părere decît el în nu-contează-care-problemă sau despre care om- aici, Theodor Paleologu (nu mai comentez nimic referitor la impecabila sa limbă de lemn,  în aspic de caragialesc “bampir”, care merită recitat, seara, ca descîntec şi de deochi, cînd vaca fată greu):

 “presa noastră oligofrenă şi imbecilă,  arunce cu noroi,   atacat într-un mod atât de josnic,   caracteristic secăturilor vajnicului nostru popor,  veritabili paraziţi  se hrănesc cu sîngele victimelor lor,  nedreptate strigătoare la cer.”

Devenit ministru şi deputat, cei doi uită că junele se transformă  în  OM POLITIC, stare în care nu mai are atîta  importanţă cît de nemitocăneşte şi-a făcut studiile, pentru că una este catedra şi savantlîcul, alta jungla în care, cu voioşie, a pătruns.  Paleologu-jr este la fel de cameleon ca oricare alt politician,  se schimbă de la o săptămînă la alta, cu alte cuvinte se descurcă atît de minunat, încît stau şi mă întreb, ce i-a găsit pe cei doi domni să sară la gîtul sugarului,  de teamă să nu-i cadă în cap micuţului drobul de sare gemă,  românesc-mitocănească? Poate doar să-l sufoce cu dragoste înainte, ca să nu se mai chinuie sub lovitură. 

Încet, băieţi, mai uşor cu ciolanul tînăr, că fierbe greu şi s-ar putea să fie prea fierbinte pentru voi.  Sau, mai ştii?, la ce dinţi ascuţiţi aveţi şi la ce stomac tare, merge şi borşul de osanale! mai ales după o beţie de cuvinte… 

Camera era decorată sărbătoreşte cu giulgiurile lui Rinoceros,  iar dintr-un colţ se auzea gîfîitul monoton al unei pompe funebre care producea un aer condiţionat cu parfum fin, franţuzesc, de la Pere Lachez.

 Comisul Dănole Păr Sur, Dămbrînci, Mare Arhivelnic  şi Jemniţă, Străjderul cel mititel, se sofisticau deja de ceva timp, fiecare după cum îl tăiase pe el arta  în  momentul dat.

Noul giulgiu primit era de o asemenea calitate, încît culoarea nu ieşea nici la reciclare. Era rezistent la vorbe grele, putînd fi călcat şi, mai ales descălcat.

Dănole ştia că nu mai poate ţine ascuns secretul de fabricaţie al giulgiului numai pentru el.

-Băieţii mei,  se ia o bucată de hîrtie, se îndoaie  şi  între cele două jumătăţi, se pun la strivit tot ce găsiţi umed şi colorat prin casă. Se adaugă vărsătură de călimară şi ketchup din cel iute, să ajute la uscare. Se pot pune şi unul- două ouă, realizînd acea omletă de culori numită guaşă, cea mai bună fiind cea din ouă  de raţă, din cele mute, leşeşti. Unii imitatori au strivit o pizza întreagă între foi, dar fineţea lucrului nu se obţine decît prin zdrobirea piesă cu piesă.  După ce se usucă, se împachetează după gust: bărcuţă, avion cu coadă, solniţă sau iepuraş. Apoi se despachetează şi mototolirea finală alungă liniile de fugă care încotro.

După ce comisul le-a dezvăluit arta giulgiulelii, au revenit cu toţi la operaţiunea de sofisticare începută, avînd ca temă de halucinaţie un tablou cu car cu boi.

Primul începu Dămbrînci, arhivelnicul:  

-Nefericit nume a mai avut şi ăsta: auzi, să te cheme Grigorescu! Ce era să-l fi numit şi pe el Gregoire, sau, şi mai bine, Saint-Gregoire. Altfel se vindeau boii pe piaţă, mai lăsa el, mai dădea altul.  Că şi pictatul ăsta are chichirezul lui: cît a fost tînăr, deh, Grigorescu tot la măicuţe trăgea cu pensula. Picta icoane, ce să spun, mai ceva ca Rafael, şi nici nu umbla cu prostii, ca italianu’. La el, femeia era femeie. Dar cînd a îmbătrînit, gata, a dat-o pe boi şi pe sărăcie, mai rău ca Rembrandt, cu al lui “Bou  jupuit” cu tot.  Orice mi-aţi spune, bou-i bou şi madona e madonă, nu încape comparaţie. 

Dănole dădu  aprobator din cap:

-Mai mult decît atît- spuse el, încruntat-  Grigorescu ăsta a pictat cu plăcere pacatul cel mare, uciderea aproapelui său. Uitaţi-vă la “Bătălia de la Smîrdan”, cîtă cruzime o fi avut omul să umple pînza numai cu leşuri de turci,  şi dorobanţul ăla criminal alergînd cu “puşca răutăţii,  a defăimării şi a batjocoririi”, cum intim scria SisterEli, ca să mai omoare cîţiva. Măcar să fi pus morţii jumătate- jumătate, cu respect pentru religia fiecăruia…

Dintr-un colţ al camerei, se auzi vocea speriată a lui Jemniţă, care se sofistica singur, cu ochii la carul cu boi:  

-Dănole, mişcă!

-Ce mişcă, măi băiatule? Unde mişcă?- şi rîse ca de un banc vechi, de nespus de vechi.  

-Capul boului, cu jug cu tot, comise!

-Nu te speria, aşa fac la început: toţi se visează  tauri şi se scutură de jug, dar toţi la Pamplona ajung, la prea catolica noastră soră, şi nici unul nu scapă fără să i se taie limba şi alte alea. Nu boul se schimbă, ci jugul, Jemniţă, băiatule.

În cameră se lăsă tăcerea serii, iar din întuneric, carul părea că se mişcă scîrţăind, pe drumul cu miros de balegă şi colb, venind spre ei, iar  cei trei se lipiră de perete. În cameră nu mai strălucea decît teama şi iarna din privirile lor. 

Sunt unele subiecte care, oricît aş încerca să le ocolesc, se înfiinţează înaintea mea cu tenacitate şi puse pe scandal. “Dă-mi şi mie o şansă”! deşi nici în ruptul capului nu le-aş da, pînă într-o zi, cînd îmi spun: fie ce-o fi, scriu aiureala aia şi scap de mine din mine. Asta înseamnă să nu mai am autocenzură, nu? Să te laşi pradă celui rău, pentru că doar lucrurile frumoase trebuie să se vadă, nu cele rele, nu-I aşa?

Evident, cele mai scandaloase postări au şi cei mai mulţi cititori. Lucrul ăsta este evident mai ales la blogării ce se aniversează, dintr-o stare de spirit plină de mulţumire de sine. Dacă am să vă spun că tocmai postările pe care le regret cel mai mult au avut cel mai mare succes, ce-mi  veţi  spune?  Cînd abia văzusem un documentar al lui Tarkovsky, de care eram fascinat, în care apărea imaginea unui mozaic uluitor, o prefigurare a nenorocitelor teze de la Conciliul Vatican II, am fost copleşit de mulţimea comentariilor doamnei elizee şi ale unor domni pentru care regizorul rus putea să nu fi existat niciodată şi care l-au zdrobit pe Tarkovsky şi pe mine, odată cu el.

Am rămas singur, cu micile mele obsesii şi marile crize de sinceritate, gîndindu-mă la faptul că, cel puţin în ultma perioadă a existenţei sale, şi “Pătrăţosu” întindea coarda cît putea de tare, şocînd pînă la plezneală, sătul fiind de blogăreală pînă peste cap. În plină furtună, iubit şi înjurat, s-a pierdut în ceaţa pe care au tot încercat să o sfîşie cu ţipetele lor maniacii unei noi insule a Paştelui. Aşa încît, merită să încerc, nu? Pentru că se apropie un an şi asta e bătrîneţea unui blog.  

Acum, chiar mi-am găsit locul pentru asemenea rînduri destabilizatoare? Tocmai în…  luna Crăciunului?

Nu ştiu, poate tocmai pentru că blogurile s-au umplut de colinde, de spectacole închinate acestei sărbători,  tot mai laice şi mai americanizate, pe an ce trece, de oferte şi de danii, în sfîrşit,  sătul de lume corectă, am hotărît să scriu, pe rînd,  toate “interzisele” mele.

Citisem zilele trecute un nou “recurs la metodă” pe un blog, o nouă încercare de a da învăţătură, de a “turmenta”  de multe ori blegoasa noastră  blogăreală evanghelică, cumintea şi tăcuta noastră lume, tîrînd-o prin catrafuse cu reguli, cu aerele unui mecena al plictiselii.  

Aşadar, voi începe cu înlăturarea scandaloasei imagini  a autocenzurii.
Se spune că un pictor mare se cunoaşte după felul în care desenează o mînă, cît de iscusit este el în treaba asta. Nu cred că au fost mai mari desenatori decît Leonardo şi Durer şi amîndoi au pus pe hîrtie cele mai frumoase imagini ale mîinii.

Rafael, în fresca sa numită “Şcoala din Atena” de la Stanza della Signatura, de la Vatican, dă mîinii sens, astfel încît degetul arătător al lui Platon arată spre cer- unde alt undeva putea arăta?- iar al lui Aristotel, spre pămînt, substanţa din care toţi suntem creaţi de El. 

Toamna asta am fost, spre marea disperare a unor prieteni, la măicuţe. Încă o dată, pot spune că iubesc măicuţele şi pentru ingenuitatea lor, pentru umorul şi vulgaritatea pe care ele nu numai că nu le recunosc, dar le şi privesc, uneori, cu admiraţia lucrului bine făcut. Sunt, bietele de ele, din altă lume decît noi, fizic şi mental vorbind!

În mijlocul curţii mănăstirii Agapia am fotografiat acest copac, pentru că semăna cu mîna unui om. Era frumos tuns şi aranjat de vreun grădinar drept credincios, spre încîntarea toamnei maicilor. Numai că, privindu-l bine, acasă, pe ecran,  din cele  cinci degete ale copacului, care credeţi că era îndreptat în sus? Exact cel care nu trebuia! Aşa încît, cu toată jalea, am uitat de “mîna de la Agapia”  pînă în ziua de azi, cînd nu am găsit o imagine mai adevărată, un simbol mai sugestiv care să-l definescă pe Băsescu în relaţia sa cu poporul român, decît cea de mai jos.

Ceea ce vedeţi, păstrată la Agapia, este întruchiparea mîinii Preşedintelui arătată poporului care l-a ales şi care se sparge de iubire pentru el,  cu inocenţa unei măicuţe de care grădinarul îşi bate, din patru în patru ani, joc. 

Dămbrînci Păr Sur tocmai tăia cu unghiera o reproducere dintr-un tablou de Cezanne, un măr verde-roşiatic, ce se tolănea într-un vas de porţelan albăstrui. Parte din plăcere, parte din pricina concentrării, el scotea limba printre dinţi, avînd deja conştiinţa lucrului bine făcut.

În mijlocul încăperii, trona un cantalup de linişte îngheţată, pe care Jemniţă o tăia în cubuleţe mici, pentru a le trimite în Africa.

Ca de obicei, Dănole Păr Sur se ocupa cu treburile cele mai grele, răvăşind plăcintele de Anul Nou cu proverbe alese din “Cartea Tibetană a Morţilor”. Din cînd în cînd, el lua în mîini un glob de cristal, denumit “Viziunea Lumii”, la care lucra de cîţiva ani. Globul era umplut cu un fel de pilitură de miez de ridiche neagră şi o hartă a lumii, gelatinoasă, ce plutea în el, tremurînd ca o piftie. Cînd punea globul jos, în locul unde se depunea pilitura, acolo trebuia să plece Dănole, în ţara aia, să le frece ridichea la toţi.

Terminînd de tăiat liniştea, Jemniţă cel Mititel începu să-l tîrcolescă pe Dămbrînci, fără să înţeleagă mare lucru din ce i se întîmpla.

“E supărat greu, comisul”, gîndea el, privind cînd la Dăanole, cînd la frate-său mai mare, arhivelnicul.

“O fi de-al Evei mărul ăsta, frăţioare?” îndrăzni el să şoptească tare.

“Cum să fie al ei! Face Eva mere, măi băiatule? Cezanne l-a facut, şi nu e măr, ci nud!”

“Cum adică, nud?” îngăimă Străjder cel Mititel, intrezis brusc de la orice revelaţie.

Un moment se lasă tăcerea, şi nu se auzea decît pendului lui Foucault, care foşnea pe covor, şi lama unghierei, care termina de decupat mărul din compoziţie.

“Aşaaa!” răsufla mulţumit de rezultat, arhivelnicului. “Păi ăsta nu e măr, ci nud de măr!”

Jemniţă icni scurt:

“Cum vine asta… nud de măr?!”

“Uite că vine! Treaba stă aşa: vezi mărul? Simţi cum creşte pofta-n tine, să-l mîngîi sau, mai ştiu eu? să-l muşti? Aşa e şi cu nudul: prost să fii de te inhibi, nu-i aşa, comise? Cum ai spus atunci, cînd ai dat poza cu cîinele Dingă! Urmează-ţi pofta, nu aşa spunea proverbul? Altfel, de ce să fi alergat Dingă de grija prostului?” şi rîse mulţumit de amintire şi de priceperea dezlegării…

Dănole se dezmorţi brusc:

“Ai dreptate, Dămbrînci, Cezanne a fost primul care a zis că, pentru el, a picta o femeie ori un măr, tot una e. Pricepi tu, Jemniţă cel Mititel, arta e tot artă, pofta e tot aia, formele tot forme. Ţîţa nu e ţîţă, mărul nu e măr: totul e idee, artă pură!”

“Ştiu eu ce să spun, bădiţă Păr Sur…! Acum, spune adevărat, ţi-ai lua de nevast-un măr? Sau, dacă ţi-ai lua, ai mînca-o? Arta asta de la francezi, nu e treaba sănătoasă pentru poporul nostru credincios. Uite la unul, Moore! E altceva, cred că trebuie să fi fost vreun celt de-al nostru. Ăla făcea un fel de burluie de lampă, albe şi cu capul mic. Alea abia dacă aduceau a femeie, gîndesc eu! Şi cine mai ştie dacă, îmbrăcate, n-ar trezi şi ideea de poftă?”

“Încetişor, încetişor! N-am zis eu că dau toate nudurile pe blog?” îl întrerupse comisul- “chiar începînd cu merele franţuzeşti, dacă trebuie? Îl dăm şi pe Moore, ca să fim abstracţi, nu-i aşa, arhivelnicule? Of, Jemniţă, tare te repezi tu lung cu vorba! De ce dăm noi nuduri la evangheloţi? n-avem şi aşa destule belele? Nu-ţi aminteşti cu cîtă grijă am purtat postarea aia, să nu cadă Baba 16, şi tot a picat după legea lu’ Murphy, cu Baba-n jos, de-a trebuit să-i aburim imaginea şi s-o băgăm sub mînecă şi s-o frecăm pînă s-a curăţat de toate răutăţile în care căzuse în tinereţea lui îmbîrligată? Omul Evanghelic are viaţă grea în România, ăsta e nudul adevăr!”

Jemniţă se făcuse mai mititel decît era de obicei, cînd îl certa comisul.

“Deh” gîndi, “are dreptate, ce mi-e măr, ce mi-e femeie, tot natură moartă este. Şi aşa, nimic nu e de capul artei ăsteia! Ah, ba nu, ceva-ceva tot este”

“Arhivelnice! Mi-a venit o idee!”, ţipă el în urechea lui Dămbrînci, încît acesta rămase atît de şocat de neobişnuita veste, că scăpă mărul lui Cezanne, care se rostogoli în toată nuditatea lui, mototolit gata, sub divan.

“ Bădiţă, eu ştiu de-un pictor care le avea cu nudurile, şi nudurile cu el. Un spaniol, Picasso, catolic în toată legea, ca şi El Giulgio al nostru. Avea el o pictură, Domnişoarele de le Avignon pare-mi-se, aşa bine tocmită, că nu mai ştiai la ce să te uiţi mai prima, pentru că totul era despicat şi lipit unde nu te-aşteptai. Totul era un ochi şi-o gură, de ziceai că-s femei adevărate! Şi mai e Modigliani, de-l ştia pe Dante mai ceva decît comisul, şi picta femeile aşa cum sunt, adică făcînd gît!”

Dănole Păr Sur se stropşi la ei, izbind globul cît colo, care, unde mai pui, începu să ningă cu pilitura de ridiche-n Africa:

“Jemniţă, băiatule! Uite cum stă treaba: mai întîi, trei sunt lucrurile interzise de Baba şi de Batican, da? Primul este Avignon, al doilea este Bulă, şi amîndouă din motive cît se poate de evidente. Al treilea este Durer, care deşi a pictat-o pe Eva la o frunză de adevărul absolut, toată fata fiind măsurată cu şublerul, nemţeşte, la proporţii, burtă, sîni, în fine, toate la locul lor, dar cu ce folos?, din moment ce s-a-nhăitat cu Luther ăla? Apoi, dacă mă gîndesc eu bine, tot un ochi şi-o gură are şi “Guernica”, iar după nume cred c-o punem pe blog tot la femei, că oricum, evangheloţii noştrii habar n-au ce văd, cînd văd… Dar, ia tăceţi oleacă…”

Se lăsă o clipă de linişte, apoi toţi trei, ca la comandă, se repeziră sub sofaua de unde ieşea un fel de croncănit ciudat, de la faxul cu taxă inversă, care le transmitea meciul în care echipa “Celţia” bătuse pe “Napoca” cu 2-1, iar druizii se calificaseră în primăvara sincretică, deşi la un moment dat, băieţii lui Zamolxes le băgaseră o boabă  în poarta de la Stonenhenge. Celţii au profitat că înaintaşul dacilor, Andrei Apostol, zburase afară încă de la primul fluier al arbitrului Batican II, pentru lovituri cu creştinismul în gură, de la om la om.

“Asta este”, spuse, ieşind de sub pat, comisului Dănole, “că de avut valoare celţică, stiam că nu avem, şi oricum, n-are rost să ne mai plîngem. Poate la anul ne calificăm si noi, măcar pentru grupele ecumenice, dacă de sincretism n-avem echipă. Acum, mai bine să vedem un film în slavă, să zicem ”Moscova nu crede în lacrimi”, ce ziceţi de asta?” şi-n timp ce vorbea, mintea îi zbura deja la viitoarea postare.

“Nu Zaieţ, pagadi! Aşa se va numi!” scrîşni el printre dinţi, uitîndu-se, distrat şi fără legătură, la miezul gros de ridiche, albă ca zapada, care se adunase pe muntele Kilimanjaro.

În timp ce se pregăteau să meargă la film, în camera se lăsase întunericul.

Dănole işi spunea că, dacă tot va trebui să se ducă acolo, în Kenya amicului Obama, o să facă nişte postări tari pe tema asta. Doar, între el şi Hemingway, mare deosebire nu era, din moment ce barba, statura şi dragostea pentru scris erau, oricum, aceleaşi.

10 decembrie 2008. Regele Mihai I de România a ieşit în faţa naţiunii  şi a anunţat care va fi noul premier. Reprezentanţii partidelor politice au înţeles că Maiestatea Sa a ales pe cel mai înţelept dintre ei, singurul om care putea să realizeze o majoritate în Cameră. Toate disputele politice de pînă atunci au încetat şi oamenii au rămas să analizeze ce este mai bine pentru Ţară. Ţara, în pragul unei noi crize, poate fără precedent pentru oamenii săraci şi pentru micii întreprinzători, aştepta totul de la aceşti politicieni, formaţi de ani de zile în spiritul generaţiei lui Maniu şi al Brătienilor, la şcoala parlamentarismului european.

Ţara, pe marginea prăpastiei, avea încredere în Suveranul ei şi de data aceasta, mulţumind lui Dumnezeu că au ales monarhia ereditară şi constituţională ca singură formă de conducere politică potrivită tradiţiilor ei.

Scăpată din epoca fanarioţilor, de acei conducători numiţi prin firman de Înalta Poartă, după mai bine de o sută de ani de monarhie, întreruptă de accidentele numite Carol al II-lea şi de comunişti, cu o clasă de mijloc puternică, îmbogăţită nu prin vorbe, ci prin muncă şi inteligenţă, cu tradiţii democratice, de cultură şi de cîştig traptat al unei experienţe de convieţuire exemplare între cele mai civilizate naţiuni, împletind specificul poporului român cu tendinţele cosmopolite, occidentale, alegînd ceea ce este potrivit pentru noua generaţie care promite, deja, să performeze în medicină, cercetare, protecţie socială şi respectarea minorităţilor etnice, în domeniile de vîrf ale tehnologiei virtuale, ŢARA priveşte către Dumnezeu şi către Rege cu încrederea că nimic rău nu I se poate întîmpla.

În anul 1880, la ziarul “Timpul” din Bucureşti, domnul Mihai Eminescu scrie o serie de articole ciudate, despre prezent şi viitor, intitulate “Studii asupra situaţiei”. Din nefericire, poetul şi publicistul din Ipoteşti are o viziune pesimistă şi sperăm să nu se împlinească în anii ce vor urma. Citez căteva dintre cele mai rău prevestitoare dintre ele:

1. Întîmplarea nu este decît o legătură cauzală nedescoperită încă.

2. A îmbătrîni în mod artificial un copil, a răsădi plante fără rădăcină, pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creşterea unui organism se face încet, prin suprapunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decît prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înăscut al judecăţii, precum orice moment al creşterii e o conservare a celor cîştigate în trecut şi o adăogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decăt consevînd pe de o parte, adăogînd pe de alta: o vie legătură naturală între trecut şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orînduială.

3. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul disproporţionate şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală.

4. La crearea acestui mediu au contribuit toate: şcoalele, în care copiii în loc de idei învaţă papagaliceşte mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc şi bun şi rău, numai de-ai lor să fie, uzurparea de reputaţiuni lesne de operat în mijlocul unui popor incult, cîştigul fără muncă, deci imoral, al nulităţilor care au impertinenţă îndestulă de a se impune, sistematica lăudare a mediocrităţilor de către camaraderii, glorificarea răului şi absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, să demaşte acest bal mascat de panglicari şi de negustori de vorbe.

29 Iunie 1990. Am coborît în stradă şi am luat ultimul număr din jurnalul “România Liberă”. Ce ţară depravată, un adevărat cimitir. Guvernul condus de un comunist, pe nume Petre Roman şi de Preşedintale ăsta, care se bîţîie într-una şi rîde îngheţat, rusofil, cu reflexe bolşevice. Ah, uite un nume care sigur nu va face carieră: Stolojan, omul lui Ceauşescu! Sigur va ieşi scandal, fusese şef de cabinet la finanţe, la unu cu “P”… Am să caut, nu mai ţin minte! Sigur va fi arestat, cred că e o greşeală la mijloc. E numit ministru de Finanţe. Ce porcărie! Năstase, Stănculescu, Duvăz- ce nume, ce oameni ciudaţi! FSNul ăsta e o treabă tare împuţită. Doamne, de-ar veni Regele, sau americanii, sau, ştiu şi eu, de ne-ar veni mintea la cap…

10 decembrie 2008, am avut un vis cumplit. Se făcea că România este adăncită în mizerie, în criză de identitate, cu probleme de conştiinţă nerezolvate, cu o clasă de mijloc practic inexistentă, cu o justiţie fanariotă, cu o clasă de vîrf, de mari îmbogăţiţi ai tranziţiei, care, după ce au jefuit tot ce se putea, ne mint cu aroganţă şi se şantajază unii pe alţii cu mineriadele dosarelor politice şi se unesc, renăscînd hidra trandafirie a FSN-ului. Iar în capul statului, omul care uneşte relele trecutului, şi carlismul şi comunismul, si-a ales premierul, pe domnul Stolojan.

O ţară poate să viseze, sau poate să moară. Pe 10 decembrie, Ţara şi-a ales să moară în vis…