Furul simţirii
Poate că o să vi se pară deja prea mult să caut prin mănăstirile Moldovei, să vreau să găsesc. Sau poate că regret că am părăsit o lume pentru alta?
Acolo am găsit o linişte pe care astăzi ţi-o oferă cu mare zgîrcenie. Arhitectura este proporţionată cu locul, oamenii capătă şoaptă de care nu-i mai credeam în stare. Ţipetele, dramatismul isteric al zilelor de astăzi, acolo dispar, ca şi cum oamenii ar fi de două feluri: cei ce vin să vadă, să se închine sau să se roage, şi ceilalţi, cei din afară, care nu o fac.
Poate că nu mă mai regăsesc în formele acceptate de noi ca locuri în care să învăţăm cum să adorăm pe Dumnezeu?…
Nu vreau să judec imaginile altora, mai ales cele evanghelice, dar şi omul acela care a aranjat lucrurile, a fost mulţumit că poate transmite sfinţenia, jertfa de sine, dragostea de Dumnezeu, credinţa fierbinte, mulţumirea pentru daruri- nu ştiu şi nu vreau să întreb, de ce?, pentru că mă simt bine cu nemulţumirea mea, privind imaginea Bibliei, deschisă impudic printre fructele pămîntului (Doamne, măcar dacă nu mi-ar fi amintit de Andre Gide…) ca să arate, ce?
Medicina naturistă, adventiştii cu obsedanta lor respingere a cărnii, vegetal şi baroc, alcătuire de noi simboluri, fără sens, lipsind doar zeitatea greacă a rodniciei, mama natură, sau, mai ştii, poate născut un nou Gaudi de o zi, “sfînta producţie de toamnă a Dumnezeului nostru”…
Liniştea dintre zidurile unei mănăstiri nu m-a înşelat niciodată. Am trăit şi drama necomunicării, dar şi plinătatea slujirii, în rugă şi clopot. Am venit să fur simţire, nu cuvînt, şi ca un fur, n-am vîndut decît preaplinul, pentru că m-am ferit de imaginile unei lumi paralele.
Între ce limite, pînă le ce liman putem să comunicăm între noi: eu, care scriu- tu, cel care citeşti? Cît de relevantă este o privire care parcă te ucide, ca un pumnal? Priveşte şi spune-mi ce vede…
Putem presupune că era adresată Diavolului, să piară cu ispita, în spatele ei, aşa cum ne-a învăţat El să facem, nu-i aşa? De ce trebuie să gîndim că în spatele aparenţelor, se găseşte altceva, trăire necurată şi nesinceră? Sau arde, totuşi, lumînare, răutatea expresiei, închisă mai sus?
Nu iluziile vreau să le păstrez, pentru că nu le-am avut, încă de cînd m-am întrebat ce este adevărat în umbra multor lumi prin care m-am risipit.
Mi s-a potrivit mie mai mult să cred că lumea este locul propovăduirii, nu mănăstirea. Narzis era sublim, Goldmund, atît de asemăntor cu tot ceea ce eram, încît doream ceea ce nu puteam fi. Ştiu, este scris despre marea trimitere şi suntem datori să suferim, trăind printre semenii noştrii, întocmai Mîntuitorului. Voi ştiţi prea bine citatele din Cuvînt, care v-au justificat nejertfa trupului, bucuria familiei, petreceri de tot felul- voi ziceţi că sfinte. Şi mulţi au trăit astfel, ca nişte sfinţi, dar cît le-a fost de greu? 
Să-mi fie teamă să vă vorbesc despre pace, despre linişte, despre lumea refuzată pentru că se roagă şi jeleşte altfel? Ne scrîntim credinţa, privind?
Oare, da!, oare ce fel de credinţă mai avem, cîtă linişte mai adunăm din împuţinarea tot mai deşartă, ca să fugim de locaşurile Sale? Înstrăinaţi şi seci, guralivi pînă la bîrfă, judecători de nesufeit, hoţi la cîntarul jertfei de sine, l-am închis pe Dumnezeu la noi, fără noi!
Nu ştiu cum va fi cînd voi muri, dar parcă cine ştie? Dar potrivită-mi pare culoarea de albastru ca oţelul, aşa cum este iarna cerul, de sticlă muiată în ceaţă. Toate astea le vedem cu trupul, le purtăm greutatea cu sufletul, care devine tot mai uşor sub povara frumuseţii Îndumnezeite.
Cuvintele le ştiu dar nu le potrivesc, mi-am pierdut liniştea strivind tainele, şi am început să înţeleg unele lucruri, din cioburi de gesturi, din stane de dragoste şi o mare de pace, în marea păcii mele, cu valuri înalte de sare…
Aceeaşi măicuţă, aceeaşi curte, şi casa, şi ora, dar nu ziua, nu toamna, aceeaşi aşteptarea lui Dumnezeu, în cerdacul cerului, transfigurată de dor de El, zîmbind curiozităţii mele, de pricepere. Siluetă învelită în frig, aproape icoană, iar la picioarele ei, zgribulită, aceeaşi, găina… Deşi, in aceeaşi mănăstire, o lume în lume, de Sfîntul Andrei, măicuţele nu privesc toate la fel…
25 Comentarii »
Lăsați un comentariu
-
comentarii recente
Dragă Răsvan, îmi place felul tău sincer de a ridica traiul patriarhal, la rang de artă a bunului simț…
Atâta timp cât măicuțele nu au copii, nu se pot numi măicuțe, decât dacă nu cumva s-ar îngriji de copiii altuia sau ai Altuia! Traiul călugărilor ortodocși, pe alocuri, îmbracă o haină de basm: pare că într-adevăr am purcede în afara lumii… Eu, personal, nu avusei experiențe atât de plăcute ca dumneata – acum vreme de 18 ani, fusei la o altă mânăstire spre a recupera verigheta furată de o așa-zisă maică, pe care eu o numesc escroaca Veronica! Vizitai pe atunci neică o mănăstire unde călugării își împărțeau toate cele cu călugărițele, duhnind de o prea plină împlinire a poftelor trupului! Dar ca să nu fiu nedrept, fusei și pe la Horezu, unde lucrurile stau parcă altfel; acolo am văzut o tânără călugăriță, sorbind-ul din priviri pe fiul meu: am înțeles atunci, că ea, ar fi fost o mamă bună pentru orice copil… așadar, teoretic, putea fi o mamă… deși, Dumnezeu nu i-a cerut acelei firave și angelice femei să nu aibă prunci… Am întâlnit astfel de fecioare, deseori, și le-am simțit slăbiciunea, deriva… de multe ori, între zidurile mănăstirilor, fiind supuse ele pohtelor bolnave ale unora care mint cu nerușinare, în numele lui Hristos!
Esti in cautare, Rasvane…
Ce cauti?
Dane, imagini, oameni, poze de ilustrat Biblia. Să văd cît de autentic este trupul bisericii Lui, dacă există o pace şi o dragoste care trec, punţi peste prăpastie, peste toate schismele, trecute şi prezente. De multe ori am simţit cum îmi alunecă piciorul, cum sunt cercetat dacă fac cruce sau mă închin icoanei Maicii Domnului, în naosul bisericii. Există priviri care te-ar împinge în hău, pentru că nu respect cutumele, dar astea sunt şi la noi.
Cînd am ajuns în fiecare din mănăstirile “mele”, relaţia cu Dumnezeu a fost cît se poate de simplă: am intrat în biserică şi am mulţumit Domnului.
Apoi, am căscat gura la oameni, la felul “mişcat” în care se poartă, la chipurile celor care vin “în vizită”.
Cît despre măicuţe sau călugări, mă uimesc la fel ca şi-n copilărie, cînd veneam cu părinţii, de la Bucureşti, la Văratec, şi maica ne găzduia şi ne gătea, şi nu pot înţelege nici azi, cum au acceptat să trăiască închişi între ziduri de piatră şi de carne.
Nu, nu-i pot judeca, de ce să-i judec? Tu ai putea?
Dragă Dancos, pe vremea cînd eram medic de ţară la Tîrgu Neamţ, am cunoscut măicuţele ca paciente. Despre viaţa din mănăstiri există o literatură întreagă, probabil cu multe elemente de adevăr. Eu nu de stareţe vorbesc- unele au colaborat cu Securitatea, după cum se spune- ci despre cele muncite, tăcute, slăbite de post, de privaţiuni şi, poate de răutăţile din comunitatea lor.
Cu ideea preconcepută a sexului venim noi la mănăstire, poate că e obsesia noastră, contaminînd tot ce atingem. Nu ştiu, dar eu le plîng sau le admir, iar de condamnat, niciodată!
Rasvane, imi am si eu propriile manastiri, unde ma retrag ca sa-mi ling ranile si sa-mi tin in frau lehamitea care ma incearca uneori…adeseori…
Sunt mai degraba colturi de memorie, figuri asemanatoare celor pe care tu le-ai surprins in imagini.
Stii..pe vremea cand eram student, vizitam, impreuna cu alti tineri, batrani, oameni singuri, bolnavi….etc.
Mi-a ramas in minte o chestie faina: era o sora, trecuta de 80 de ani…absolut extraordinara. Era aproape senila; avea o singura fraza pe care o repeta mereu, cu referire la Dumnezeu: “ioi ca bunu-i, dragutu’ de El, ioi ca bine-i sa-l slujesti…”. Era de undeva din zona Bihorului si fata ei care o ingrijea, ne povestea cum mama ei obisnuia sa daruiasca hainele pe care ea i le cumpara, celor mai saraci decat ea.
Atat…
Ea e manastirea mea.
Acolo alerg atunci cand vreau sa ma adun, sa-mi amintesc sau sa uit…
N-o sa-ti spun daca era baptista, penticostala sau ortodoxa, pentru ca nu are nici o importanta.
Am nimerit odată la o mănăstire, nu vă spun numele, era mănăstire de măicuţe, dar erau şi călugări acolo, pentru că se executau nişte lucrări de construcţii, iar călugării luau parte la aceste lucrări.
Eu eram cu un grup de francezi, iar feţele astea bisericeşti – un călugăr cu două măicuţe – discutau şi credeau că nu le este înţeles graiul de către vizitatori. Păi, ce am auzit eu atunci, nu vă pot reproduce aici, dar era evident că traiul monahic al acelor specimene nu avea nimic cu abstinenţa sexuală.
A fost revoltător!
De altă parte, cei din grup, care erau în pantaloni scurţi, au fost obligaţi să-şi lege fustele acelea “de vizită”, ca să nu ispitească măicuţele sau de ce? Aveau măicuţele acolo mult mai aproape soluţia… că doar oameni suntem cu toţii, indiferent de orientarea religioasă, nu?
Ei bine, comportamentul unora nu dă seama despre comportamentul majorităţii. Da…
Însă religia cea adevărată, până la urmă, este tot cea din Iacov 1, 27.
Dragă Răsvane, la fel cum noi românii ne temem să ”lovim” în rătăcirea ortodoxiei, la fel și alți, de prin Italia s-ar simți mai lejer în a lovi în iconolatria răsăriteană, evitând în a intra în conflict direct cu satanismul romano-catolic. Să ne înțelegem, ființele acelea care se pretind a fi ”abstinente” sfârșesc prin a avea pofte homosexuale și pedofile – vezi blogul meu! Ceea ce te rog eu, nu pentru mine, ci pentru sufletul tău: haidem să nu ne mai lăsăm păcăliți de odiosul brand al lui Moș Crăciun, de falsa blajinitate, de falsa smerenie! Diavolul joacă cel mai bine rolul smereniei, să nu uiți! Ideea este, una singură, smeritul cu pricina ce învățături urmeayă? Unde e smerenia dacă noi suntem atât de becisnici încât să ignorăm și sau să tăgăduim puterea absolută și exclusivă a Evangheliei?
Dragă Răsvane, la fel cum noi românii ne temem să ”lovim” în rătăcirea ortodoxiei, la fel și alți, de prin Italia s-ar simți mai lejer în a lovi în iconolatria răsăriteană, evitând în a intra în conflict direct cu satanismul romano-catolic. Să ne înțelegem, ființele acelea care se pretind a fi ”abstinente” sfârșesc prin a avea pofte homosexuale și pedofile – vezi blogul meu! Ceea ce te rog eu, nu pentru mine, ci pentru sufletul tău: haidem să nu ne mai lăsăm păcăliți de odiosul brand al lui Moș Crăciun, de falsa blajinitate, de falsa smerenie! Diavolul joacă cel mai bine rolul smereniei, să nu uiți! Ideea este, una singură, smeritul cu pricina ce învățături urmează? Unde e smerenia dacă noi suntem atât de becisnici încât să ignorăm și sau să tăgăduim puterea absolută și exclusivă a Evangheliei?
Nu cred ca cei din manastiri, calugari, calugarite sau mai stiu eu cine, sint scutiti de pacat. Cum nu sint nici cei din bisericile evanghelice. Avem si noi listele noastre de reguli si regulamente care ne “sfintesc” sau ne “descalifica” ca si crestini. Dar nici nu putem generaliza, dupa cazuri izolate sau nu.
O manastire ofera o liniste care nu o mai gasesti uneori in alta parte. Sint biserici de unde plec cu durere de cap dupa ce ascult un worship team si tot ce imi ramine in minte e o zanganeala, si mie imi place muzia ritmata, nu am probleme cu asta. Depinde din ce unghi privim intotdeauna. Eu am cunoscut pe vremuri niste calugari la o masastire la Durau, cu care era o placere sa discuti pe orice tema. Erau asa de primitori si binevoitori cu oaspetii si chiar si cind au aflat ca sint “pocaita” nu au comentat in nici un fel.. Nu stiu cum traiau cind erau in chiliile lor, nu stiu ce era in sufletul lor, dar cine stie ce e noi insine in afara de noi. De cite ori aparentele insala?
Unde mai gasim liniste azi, unde mai sint bisericutele alea mici cu frati si surori care se rugau mereu, care ne imbratisau cu dragoste si intelegere? Poate or mai fi, eu nu prea am mai gasit asa ceva. Poate nu mai stiu unde sa caut?
Rasvan, tare frumos povestesti, si imaginile sunt deosebite, multumesc.
Adevarul e ca manastirile din Moldova au un “ceva” al lor, o atmosfera calda, primitoare, de “casa bunicii” (atmosfera de care mi-e tare dor), pe care n-am intalnit-o in manastirile din Muntenia, desi e frumos si aici.
Dancos, apropo de blogul tau, am aruncat un ochi pe ultimul articol publicat acolo, despre Mos Craciun.
Nu vreau sa fiu prea mult off-topic aici, dar tin sa iti spun ca Sfantul Nicolae nu a fost episcop romano-catolic, fiindca intre anii 284- 305 cand a trait el episcopia Romei era in comuniune cu epicopiile apusului, nu exista biserica romano-catolica. Sfantul a fost episcop de Myra, in Lichia (sudul Asiei Mici- Turcia de azi).Este un sfant foarte iubit in toata lumea, si e un personaj real, istoric, nu un mit.
Fiindca in viata sa exista o intamplare in care se spune ca el a lasat unor fete sarace, in ascuns, pungi cu bani de aur drept zestre, a ramas obiceiul ca cei mici sa primeasca daruri de ziua Sfantului (6 dec.). Ca unii au transformat imaginea Sfantului in cea a modernului “Santa Claus” n-are nici o legatura cu el, si nici cu spiritualitatea crestina.
Dan, crezi că umbra vie din memoria ta s-ar revolta dacă ai purta-o cu tine prin locurile descrise de mine? Ai intra, astfel, în contradicţie cu tihna slujirii tale? Cred că avem mintea închisă în multe mănăstiri, ale căror ziduri nu se văd şi, mai ales, nu se discută, pentru că nu vrem să vorbim despre ele.
Evocarea ta este foarte frumoasă şi-ţi mulţumesc pentru ea.
A.Dama, poate că Dumnezeu a vrut să-ţi confirme preconceputele imagini despre viaţa monahală, de te-a lovit astfel, pentru că ai pierdut esenţele reale ale unor locaşuri Domneşti. Te-ai vindecat de orice regret posibil al izolării de lume- cine ar fi bănuit că Buşulenga se va călugări, nu?, şi tot la Văratec, unde a şi murit- dar, dacă la tine, în adunarea ta, ai vedea ceva asemănător cu ce povesteai mai sus- şi să nu-mi spui că nu e posibil, că nu te cred- ce-ai face? Ai amuţi, ca Andrei Rubliov după noaptea în care a fost ispitit?, n-ai mai picta în cuvinte, icoane de spirit?
Irina, mulţumesc pentru apreciere, eu fiind un ghid nepriceput în lucruri pe care tu le cunoşti atît de bine şi în care, ferice de tine!, crezi cu tot sufletul tău.
Dumnezeu a lăsat locaşurile Sale, omul nu le-a făcut de capul lui şi pe mulţi i-am văzut acolo plîngînd sau rugîndu-se. Eu nu am “furat” leac străin, sunt tot din curţile Lui.
Oamenii?… Unii sunt minunaţi…
Cu drag.
Dragă Mia, măicuţele de la Agapia şi de la Văratec fac cel mai bun şerbet- de afine, de cireşe negre, de trandafiri- ţes la gherghef covoare de lînă de o mare frumuseţe, în culori naturale; apoi, fac munca la cîmp ca bărbaţii, cară fînul şi-l ridică în căpiţe; cultivă cele mai frumoase flori, cum nu vezi nici pe Coasta de Azur, şi le dăruiesc privirilor în cerdacul caselor şi în mănăstire; fac cea mai bună mămaligă cu brînză şi smîntînă şi cel mai bun pui cu smîntînă. Apoi, vin slujirea, rugăcinea, slujbele zilnice şi de noapte. Eu pe măicuţele astea le ştiu, pentru că numai pe acelea le-am căutat, le-am întrebat. Unele au cultură mare, au urmat universităţi… Şi tu ai primit la Durău o binecuvîntare, cred că ştiu pe stareţul de atunci de la Schit. Dar picturile în ceară, de acolo, ale lui Nicolae Toniţa, unde apar personaje în costume populare româneşti? Le mai ţii minte?
Cu drag.
Dragă Dancos, n-am eu treabă cu Moş Crăciun!
şi nici nu mi-aş fi dat fata la mănăstire din convingere, după cum se mai întîmplă, din păcate, dar numai în familiile sărace şi cu mulţi copii. Scriu ce simt cînd văd locuri pe care eu le consider frumoase, locaşuri în care s-au rugat, sute de ani, strămoşi de-ai noştri. Eu am plecat pe calea mea şi nu am nici un regret, dar dacă simt o pace undeva şi văd un chip care îmi place, nu întorc privirea, nu-mi scot ochiul, pentru că pe mine nu el mă duce în păcat. La mine limba e mai rea şi, cu toate astea, continui blogul, vorbind cu tine 
Mulţumesc lui Dumnezeu că, punîndu-mi întrebări, primesc atît de frumoase gînduri de la voi. Cu drag.
Mesage for Irina: draga Irina, nu ai inteles nimic! Biserica romano-catolica ar fi luat nastere, oficial, la marea schisma, si totusi ea s-a manifestat din momentul in care crestinii au fost siluiti, in imperiu, sa faca impacaciune cu paganismul! Apoi, spui matalutza ceva despre Nicolae… se pare ca nici aici nu ai inteles nimic… Nicolae, sfantul, nu fuse nene ortdox la inceputuri, fuse altceva…
PS
blogul meu nu este pentru cei care nu stiu sa citeasca! Blogul meu este pentru Rasvan Cristian, pentru ADama, pentru Camix, pentru Dan H… si altii ca ei: adica pentru cei care-l iubesc pe Isus dar au cazut in pacatul nestiintei, de pe pozitia intelectualului… noroc cu mine, parol! Ma laud ca nimeni din blogosfera evanghelica nu cunoaste cat cunosc eu, iara eu am inteles ca, cunoasterea mea – fie ea batjocorita * – nu are vreo valoare daca nu le strig si altora langa timpan! Fuse aista ultimul meu mesaj, pe blogul lui Rasvan!
Dancos, ce fusese Nicolae, daca tot ai deschis discuţia? Irina şi-a spus părerea, a argumentat, de ce te-ai supărat atît de tare?
Despre intelectuali, A.Dama, Camix şi DanH. da! da’ cu mine ce-ai avut?
Nu te contrazic, pentru că nu sunt în capul blogosferei, să ştiu ce nu ştie ea şi ştii tu, ce ştie bărbatu, da’ nu ştie tot satu’.
“Since it is seldom clear whether intellectual activity denotes a superior mode of being or a vital deficiency, opinion swings between considering intellect a privilege and seeing it as a handicap.”
Jacques Barzun, The House of Intellect
“Adesea nu este clar daca activitatea intelectuala denota existenta unei fiinte superioare sau o deficienta vitala, opiniile se impart intre a considera intelectul un privilegiu or a-l vedea drept un handicap”
(in caz ca cineva ar avea nevoie de traducere…)
Rodica, asta dilematică problemă este
dar ce te faci dacă se ia hotărîrea că inteligenţa e un handicap? Atunci, cel mai corect este să ştii să faci pe prostul şi să ai bunul simţ să nu rămîi aşa. Oricum, lista lui Dancos era atît de exclusivistă 
încît îl înţeleg de ce nu va mai comenta pe blogul meu, pentru că simt o mulţime de intelectuali care tare l-ar mai cotonogi 
– pentru că atunci scapi de oprobiul, de insulta de a avea creier.
Rodica, ştii cît o duci bine cu tot cu inteligenţă? Pînă “te iei de unu’ “- vezi, folosesc un limbaj de dimineaţă, ceva mai relaxat
Cu alte cuvinte, atîta timp cît eşti “politically correct” eşti inteligent, cînd nu,… nu!
Ce am scris mai sus n-a fost adresat nici unei alte persoane decit omului cu lista …Sper ca n-am facut pe nimeni sa se simta stingher si nu put la discutie capacitatile nimanui. Chiar daca nu fac parte din casta respectiva am respect pentru inteligenta, doar ca o respect numai cind este insotita de intelepciune…
Asa ca imi cer scuze la restul intelectualilor care s-ar simti jenati de situatia respectiva. De asemenea celor care in Christos nu vor sa se faca nici o deosebire intre ei si fratii lor…Apartenenta asta este mai puternica si mai importanta decit celelalte …si la urma urmei o singura lista de nume are mare importanta…si aia nu-i scrisa de domnul de mai sus…
Blessings!!!
Nu pot sa plec lasand nelamurita chestiunea pe care voit-am s-o expun: Cand am facut lista lui ”Schindler” , am facut referire la cei pe care ii cunosc si despre care mai cred ca sunt sinceri si bine intentionati! Raspunsul meu a fost dur, pentru ca altcineva a folosit un tertip, mai precis denaturarea unei teme spre a ajunge la o alta finalitate: inducerea in derizoriu a unui mesaj cat se poate de real! Nu agreez catusi de putin sa fiu numit ”domn”, le zic asta si gunoierilor… ”Pacatul nestiintei” planeaza asupra oricarui intelectual crestin care da invatatura dar uita sa o mai primeasca! Am spus ca voi a pleca d-aci pentru a nu deranja lucrarea ”vindecatorului” *desi numele aista de blog il are in vedere pe Isus Cristos si nicidecum pe Rasvan. Asadar, exclusivismul nu m-a imbracat niciodata dar severitatea in ceea ce priveste Cuvantul, nu m-a parasit niciodata! Sunt pragmatic rodica botan, pentru ca zic asa:”Mai neica, dupa ce ca sunt un pacatos, care nu face nimic bun, dupa ce ca nu am puterea de a invia mortii si de a vindeca bolnavii, macar sa nu stalcesc nene Biblia, ca nu e voie! Macar sa turbez cand intelectualii ”prosti”( ca e si d-aia destepti, dar mai putini) pocesc MESAJUL SCRIPTURII, si mi se inchina neica la dovleci sculptati, la tot soiul de sfinti trasi la xerox, la papi ce admit ca se trag din maimute, la iepurili de pasti, la mosul craciun care i-a locul lui Isus si cate alte trasnai diabolice! Orice se abate de la invatatura Scripturii are un singur nume:PROSTIE! Iar aceasta prostie zamislita in maruntaiele unor nebuni, cari se cred cu ciucuri la tample, va fi sanctionata de codul penal al Lui Dumnezeu. Cand prostia aceasta inseamna abatere de la mantuire – vezi orbul care mana alt orb, atunci eu nu o iert! Nu vreau insa sa ma exprim aici, pe blogul unui doctor crestin, care m-a cam naucit in ultima vreme cu jelaniile dulci ale dumisale dupa niscaiva maicute prefacute!
PS… morala: sunt incompatibil cu logicieni d-alde revista Magazin, adica cu ezoteristii lu peste!
Il pot intelege pe Domnul Isus sa ia biciul…mai putin pe oameni.
Cu problemele ce le-ati ridicat sint de acord. Cu modul cum ati reactionat mai putin. Dar cine sint eu sa judec la urma urmei…? Dumneata ii judeci pe “ei” , eu pe dumneata si altii pe mine. Si toate astea in fata lumii sa vada ce frumosi sintem.
Ca nici nu ne mai trebuie alta judecata decit atit!