Vindecătoru

Ne spuneţi:

“Ce gînduri deşarte vă trec  prin minte,  robilor? Nu vă lăsaţi smintiţi, noi suntem treji ca să dormiţi în pace! Închideţi televizoarele, tregeţi draperiile, citiţi doar ce vă spunem noi. Şi cînd citiţi, vă spunem noi ce să pricepeţi…

Ce mare fleac dacă-i spui mamei tale: bună seara mamă, dacă-i spui soţiei, “te iubesc”  sau dacă cerţi copilul că fumează? Ce e de-ascuns în asta? Ce dacă te ascultă ei… Cine sunt ei? prietenii mei…

Lumea? Care lume? Cea din biserică, cea de pe bloguri, cea de pe stradă sau cea nevăzută, care ţi-a mutilat tinereţea, care ţi-a ucis buneii, care ţi-a violat mamele, bunicile? Sau poate copiii acelora, mai ştii?  Cine sunt ei? prietenii tăi…”

Vă plîngeţi  mucegaiul, trecutul, vă daţi  nedreptăţile la-ntors, ca haina ponosită şi spuneţi:

 “Uite cine-am fost! Iubiţi-ne! Urmaţi-ne! Dar mai ales, credeţi-ne!”

Ne veţi zice:

 ”În genunchi,  robilor,  să ne rugăm Împărăţiei  Stat, să vă apere de moroi!  

pentru că ce poate fi mai rău decît să venim mîine şi să le spunem:  “Mincinoşilor, aţi ştiut, pentru că mereu aţi avut, mereu aţi tăinuit, pentru că mereu v-a convenit, şi ce nu v-a convenit, aţi uitat, şi ce n-aţi uitat, ne-aţi turnat.”

Iar noi vă vedem cum vă lingeţi degetele de la mierea minciunii şi ţipaţi că albinele nu vă muşcă, ci vă sărută, urşilor! păstorilor…  E bună mierea timpurie a timpurilor, nu-i aşa? Iar cei cu buzele-nţepate şi umflate, care mai bine tac, doar mormăie a gînd  şi  ne zic:

 “Amară mai e roada viespilor, amară…”

La Arad, în 2038, veţi spune iar că n-aţi ştiut, că totul a fost spre binele nostru că ne-aţi adormit cu vorbe calpe şi că ne-au ridicat în miez de noapte, după ce ne-au ascultat şi răsuflarea cu care ne sărutam dragii…   

Mă tot întreb: ce preţ aveţi? Măcar vă vindeţi neruşinea scump? Sau, poate nu pricepeţi, ştiu şi eu…  Ei  ne ascultă, ne urmăresc, ne execută pe la colţuri, rînjind de tot ce scriem, iar voi, scaieţi cu cerul prins în bolta gurii, mimaţi că plouă adevărul, mătrăgună…

„Ideea şi Doctrina au coborît în beciurile temniţelor şi în sălile de poliţie. În mai puţin de cinci ani, în micul oraş de pe malurile Lemanului au fost 13 condamnări prin spînzurătoare, 10 decapitări, 35 de arderi pe rug, 67 cazuri de exil, tortura a devenit o pedeapsă curentă şi închisorile gem de pline ce sunt.”

Şi, ca un corolar, învăţaţi asta pe de rost, că fi-va de nevoie prin beciurile milei voastre fără minte:  

„Dictatura a folosit procedeul ei preferat, pentru că e cel mai simplu şi mai sigur: acel al generalizării infracţiunilor. Cînd toţi indivizii devin, prin forţa lucrurilor, în noianul de oprelişti absurde şi în torentul de legiferare penală neîncetată, delicvenţi fără voie ce stau oricînd la discreţia autorităţii (căci a juca popice, a mînca plăcintă, a zîmbi în timpul predicii sunt delicte grave), e natural să se transforme în păpuşi maleabile din care statul face ce vrea.”

Şi unde mai pui, că era  vorba despre Calvin şi statul lui, nu de-al Băsescului… Dar Steinhardt, bietul de el, scriind ce aţi citit mai sus, în anul 1946, în “Revista Fundaţiilor Regale” (1), a pătimit, la cîţiva ani, … „Jurnalul fericirii”.  

Descălţaţi-vă, ponosiţi-vă, înnobilaţi-vă în sărăcie, regi nesătui ai nisipurilor de vorbe, mişcătoare!  şi reparaţi  treptele scării pe care  îngerii urcă,  dar nu pot să mai coboare…  

(1) N. Steinhardt,  ”Stefan Zweig şi dictatura”, în “Opere 6.  Articole burgheze”, 2008, pag. 287

 

Sunt singur cuc, ca banca asta. Un iarmaroc de tăcere! Mă tot gîndesc: şi la cipurile lui Savatie, şi la Mesajul Arhimandritului.

Am citit în comentariile unui prieten că el nu dă doi bani nici pe cipuri, nici pe TV: dacă le ignori, le faci să dispară. Hocus-pocus, preparatus!  Eu le spun “băieţi deştepţi” celor care gîndesc aşa, ca struţul: ei fac afacere cu Dumnezeu, direct, fără manipulare, vînzînd energie scumpă celor care dîrdîie de o frică… apocaliptică. 

Cu totul, dar absolut cu totul întîmplător, imaginea de mai sus este luată de la cîteva sute de metri de mănăstirea Petru Vodă. Mie îmi plac ortodocşii de acolo, şi cei ce vin, şi cei ce rămîn. Nu i-am văzut în viaţa mea! Îmi povestea, în schimb,  un prieten,  că un om, pe care el îl numea sfînt, un monah, convertise la creştinism mulţi anahoreţi ai viciului, ai drogurilor, ai alcoolului şi-ai muzicii rock din Iaşi. Omul acela fusese vechi deţinut politic. Acum  este tot “acolo”, trimis în misiune “pe viaţă” la Aiud, de un mitropolit anume şi-ntr-o anume vreme, de prea mult zgomot şi succes la convertire ce avusese “omul lui Dumnezeu”, cît timp a stat la Petru Vodă. Să facă mănăstire! Poate că e o legendă, dar pe doi din oamenii care au plîns cînd a fost ridicat în misiune, spre dreaptă  exilare, îi ştiu.  Una era evreică… 

Ce se întîmplă acolo, eu  numesc “Mişcarea de la Petru Vodă”.  Şi mai cred că nu place  puterii. Şi mai văd că nu place nici prietenilor. 

Legile care ne fac robi curg, ne măsoară, ne îndoaie, iar noi tăcem şi mîrîim înţelept: să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Ce mi-a dat mie Cezarul ca să-i dau înapoi, te întreb? Minciună, corupţie, bani, funcţii, poziţie socială? Nu am nimic din astea, şi tot nimic îi dau! 

Banca e goală de frică pentru că  lumea e plină de deştepţi: adevărata criză nu-i  bancară, ci morală,   “înlemnită” la vîrf, cu vîntul şuirîndu-i printre dinţi,   ca vorbele printre picioare. 

Acolo aş vrea să rămîn, dar nu mai pot. Acolo aş vrea să mă duc, dar nu mă mai ţin picioarele. Am îmbătrînit alunecarea.

Nu mai pot tăia apa, n-o mai pot sparge-n surcele şi nu mai am putere să scot lemne din fîntînă, pentru că am uitat cuvintele.  

Apoi, cred că nu mai ştiu nici gustul privirii. Şi nu mai am limbă vederii  să dau dimineaţa  bineţe  şi de fiecare dată, şi de cîte ori fără răspuns, celor vii pe care nu-i cunosc şi umbrelor ştiute, care mă dor. Cineva spunea: lasă-l, nu vezi că nu mai are nici o bucurie din  ce face?  Pentru că n-a ştiut să urce…

Are dreptate: eu nu ştiu să cobor, dintre gunoaie, dintre oameni. 

Nu  am curajul să rămîn  să cobor valea. Am discutat minciuna, am ţipat înţelegerea, mi-am preacinstit prostia şi m-am durut de-a  altora, acum mă răstesc de povara înţelegerii.  Cînd toţi se roagă şi se caţără, eu vreau să urc, alunecînd.

Pentru că jos, în adînc, mă aşteaptă o ţară care fumegă fuioare de cetină şi trunchiuri de fag, învăţîndu-mi să vă spun că e o bună dimineaţă într-o  bună zi,  în cercuri oglindite tot mai strîns, pînă-ntr-un miez de  noapte numai bună de aburi de lacrimi de ceaţă de  stele,  fierbinţi.  În adîncul văioagei mă zace o ţară deoparte de  vis, de o parte de cer… 

Imposibila vale a trecutului, lîngă Petru Vodă, după ce termini de urcat prin Pipirig. 

Lîngă drum, acolo unde oamenii judecă lumea de jos, umplînd-o de gunoaiele de sus. 

Te-ai săturat de Florin Piersic, actorul? Nici o problemă: apare un domn- Tucă îl definea drept “bou”- care îi reface machiajul lui Piersic şi-l livrează haitei dornice de senzaţional sub forma unui  turnător la securitate.  Ocazia nu este scăpată de marele grup de adoratori, auto-definit “poporul”, care începe să facă gargară de elogii şi chemări la răzbunare, cu tentă escatologică, unindu-şi lacrimile cu acelea ale idolului ultragiat.

Naţiunea este cînd împietrită, cînd zguduită: de oprobiu sau de lacrimi. Temperaturile extreme ne-au transformat inimile de piatră în nisip de dună, turnat în clepsidră: în fiecare zi, vine cîte unul şi ne întoarce inima pe dos, cu maţe cu tot. Îmbătrînim…

Astăzi s-a născut Eminescu? Care Eminescu? Al lui Macedonski sau al lui Patapievici?

Nu, vă spun eu, omul zilei nu este nici unul din ei. Pe omul zilei, pe omul anului, pe omul naţiei îl cheamă Dimitrie Petrino.  

Vă înşelaţi dacă veţi spune că ciudatul ăla s-a născut în altă zi: Petrino nu se mai satură să se tot nască şi,  doar  întîmplător, a luat chipuri concrete.

Călinescu scria în “Istoria Literaturii Române” astfel:  “…dacă n-ar fi avut o purtare incalificabilă faţă de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el”. 

Petrino a fost Junimist, a fost prieten cu Iacob Negruzzi şi a fost ajutat de Maiorescu, care l-a numit director la Biblioteca Centrală în locul lui Eminescu. Petrino l-a acuzat pe Eminescu, orbit de furie, ranchiună şi invidie, că a plecat cu un morman de cărţi furate: a făcut din poetul nostru un hoţ!

Personajul, nepot al lui Hurmuzachi, avea prestigiul numelui şi ceva avere, moştenită de la un unchi, om cu hoteluri la Viena. Petrecăreţ, afemeiat, risipitor, face o căsătorie cu o fată bogată, căreia îi mănîncă toată averea, odată cu aceea moştenită de la unchiul balcanic. În doi ani de la căsătorie, îşi îngroapă nevasta, pe care o înşelase tot timpul. La 36 de ani, doborît de boli, după o viaţă de alcool şi relaţii cu dame de bordel,  moare într-un spital din Bucureşti.

Cît a trăit, datorită numelui său, a fost ajutat de junimişti. Un om fără valoare, lipit isteric de istorie, este emblemă a prezentului, nu post-modern, ci post-decembrist.  Nu a fost prost, din contră: Călinescu scria  că  “Petrino a fost întîiul cu limba nepeltică”  din literatura română.

Spuneţi-mi, astăzi, pe cine să serbăm? Nu cu cine ne asemănăm, în general şi în proporţie de masă?  Pe Eminescu, cel înlocuit de Maiorescu? sau pe Dimitrie Petrino, chefliul care colinda Europa, beţivănindu-se cu vinuri la Florenţa?

Sau poate pe Vintilescu, sau poate pe Patapievici-  doar Eminescu nu este altceva decît “scheletul nostru din dulap”, iar Florin Piersic-  securistul viselor…  

Pe 15 ianuarie 1850, am avut pe Eminescu. Şi tot de-atunci, mereu se naşte Petrinescu…

-Pe ea cred c-am mai văzut-o undeva, generic vorbind. Pe el nu, sigur nu…- şopti Jemniţă…  La ce crezi că foloseşte toată asta? Hm…

-Poza?… – se miră, rătăcit, Dămbrînci.

-Fireşte că poza, ce alta…?!

Şuşoteala lor nu trecu neobservată de Dănole, care se pregătea să înceapă restaurarea “Băii turceşti”,  demult folosită de domnul  Ingres,  şi nu ştia cu care să înceapă, pentru că, în ciuda priceperii, anii îşi spuneau cuvîntul. Cu turcii, ca şi cu femeile, era de lucru, nu glumă, şi Dănole, ehei, ştia asta.

Apoi, nu mai era ca pe vremuri, comisul, deşi părul îl avusese sur de cînd se ştia. Cînd alţii abia de-şi numărau trei fire mijite pe ici-colo, lui îi crescuse barbă deasă, adevărată, nu pusă.

La Străjderi toate bărbile erau adevărate, în familia lor nu se puneau bărbi de vată. Uneori le mai răreau dar, cu timpul, au renunţat să se mai ascundă.

Acum se uita cu drag la odraslele minţii sale, la Dămbrînci şi, mai ales, la Jemniţă, Străjderul cel Mititel, cum priveau fără pătrundere tabloul.  

Se hotărî  să le ţină, bătrîneşte,  o lecţie de semiologie a artei goală puşcă:

-Ce credeţi voi că reprezintă cele două personaje?- îi întrebă el, ascunzînd cu migală, titlul.  

Jemniţă se avîntă primul, cu tot elanul tinereţii sale:

-Cătălin şi Cătălina, cînd nu-I vede Luceafărul. El mai nu vrea, mai nu se lasă, dar amorul este clar, altfel ce căuta Cătălin pe lîngă patul fetei ăleia, nu?

Dămbrînci, păţit nu o dată din pricina vicleniilor comisului, căuta să găsească tîlcuri adînci şi, brusc, se lumină la faţă de ceea ce-i trecu prin minte: trebuia să fie ceva  legat de “Globurile de Aur”, festivalul anual de film, de la noapte.  Deci, asta era…

-Sunt ferm convins că reprezintă o scenă din povestirea adaptată la om a “Caprei cu trei iezi”, scena dialogului dintre mama capră şi iedul cel mic. Chestia stă în felul următor- continuă el repede, de teamă să nu-I întrerupă cineva şi să-i fure ideea-,  ea îi cîntă iedului, … “uşa mamei descuieţi, că v-aduce mama vouă lapte-n… “ – şi aici se opri, încurcat.

-În ce?- se făcu curios Dănole, altfel total buimăcit de profunzimea şuie a interpretării arhivelnicului…

-În piept!- continuă,  şovăind, Dămbrînci.

-În piept…-  îl îngînă, abia auzit, Păr Sur. În ce aduce capra lapte la iezi, Jemniţă, ia spune-ne tu…

-În glandele  mamare! – răspunse, precaut, Străjderul cel Mititel, privind cu atenţie planşa cu ceea ce crezuse el că e Cătălin şi Cătălina.

-Moi sînocik, moi sînocik- îi spuse el în limba pe care tocmai o învăţa din citirea revistei “Anglikanskaia Gazeta”.  În sîni le aduce,  copiii mei…  Da’ mama nu-i cam tînără faţă de ied, măi Dămbrînci? – spuse el rîzînd a recunoaştere.

-Nu e, comise, doar ştii,  de cînd cu ordonanţa dată de guvernu’ lui Balneologu, toate caprele bătrîne au ieşit la pensie şi, dacă mă uit bine la poză, mare pierdere pentru spectacol nu e… Iar iedul o dă la o parte, pentru că nu de lapte are el poftă, ci de lup. Are ceva din filmul ăsta nou, de-i zice “Milk”… , de parcă am fi intrat deja în Epoca Galactică…  

Se lăsă o linişte că nu se mai auzeau  nici muştele ţîţe din borcan, pe care Dănole le folosea ca somnifere de drum lung, pe blog.

-Hai să punem lucrurile la punct- începu el.  În primul rînd, nu e poză, ci pictură, aşa cum bine se poate vedea, dacă te apropii şi o miroşi: ulei şi verni de la Baba lui!  Pictorul se numea Saşiul, care pre limba lor vine Guercino, un maestru al artei barbaroace. Ăsta a fost mare prieten cu Baba Grigore şi a făcut multe parale la Batican. Iar Baba  a semnat ultima bătălie contra protestanţilor, după ce l-a sfinţit, tot el, pe Ignatie  Loyola, prietenul nostru cu rugul mereu aprins. Şi, dacă vă mai spun, în încheiere, că pictorul a murit în anul 1666, o să-mi daţi dreptate că femeia asta, Cătălină sau Capră ce-o fi, are farmecul ei mortal. Că de-asta spun eu mereu pe blog, că arta este nu numai plastică, ci şi reparatorie. 

Criza se apropia cu paşi mărunţi,  vestită de  aura epileptică venită de la răsărit, de la Puţin, magul. Străjderii veniseră unul cîte unul la consiliul de insecuritate, o cameră baricadată,  cu acces limitat la bucătăria şi aşa goală,  dar nestingherit la baie, din motive care ţin de secret de stat şi nu pot fi divulgate nici măcar pe blogul tot mai transparent al lui Dănole.

De la atacul vărului primitiv şi dezvăluirile din dosarul “telefonul lui mamaie”, Străjderii au cerut ajutoare şi au primit cărucioare de cuvinte alese de unde nu se aşteptau, sub formă de apă de gură din  Sena, apă de ploaie mocănească englezească  şi limbă morse, în varianta feminină, cu clonţul sus.

La ultimul limbaj se mai chinuia încă Suspindulce, traducinicul domnesc: “Cred că tot amestecul ăsta de virgulele, puncte-puncte şi paranteze alandala vin de sub glotă, de undeva din stomacul limbii. Acolo e buba, cu cît cobori mai jos, cu atît limba devine mai vulgară, mai de-neînţeles.”- încerca el să se justifice, ruşinat.  

Au hotărit, în final, să-i  elimine toate semnele de punctuaţie, lăsînd cuvintele să ţîşnească slobode din gheizerul minţii, în stare opărită. 

Dănole privea agresiv  prin ochelarii speciali,  cu lentile fulcontact, pe Jemniţă, care stătuse toată noaptea la coada de gaz şi tîra dîrdîind după el,  un metru cub de gaz de mină, gata să explodeze, ce costase pe piaţa şi aşa inflamantă, un Tintoreţ şi doi îngeraşi dolofani de bunăvestire.

Păr Sur răsfoise ultimul număr de criză, scris de un specialist  în  DOS,  din ediţia pentru Europa de est a revistei  “Anglikanskaya Gazeta”, în care scria cît se poate de chiliric în ce consta procedeul de administrare  a aerelor de superioritate şi îmbutelierea lor în om, pe cale inversă, sub formă de eseu solid.

-Zilele omului sunt mai scurte iarna decît vara, ştiai asta?- îl  întrebă Dănole pe Jemniţă, care se sperie atît de cumplit, încît aproape că scăpă sticla plină de gaz pe care tocmai îl lichefia şi să scurteze artificial orice discuţie pe o rază de trei bloguri.  Uite, scrie la Gazetă! - şi Dănole bătu admirativ cu degetul în articolul de “Curenţi alternativi în medicină”.

Tocmai atunci, în încăpere pătrunse şi Dămbrînci, Arhivelnicul, îmbrăcat într-un valvîrtej descheiat vraişte în faţă.

-Dănole şi jupanilor, e de rău! După criza gazei, vine criza gazului. Microundele pentru cuptoraşe se vînd pe sub mînă şi cînd am cerut măcar unul pe unde medii m-au trimis la Sfîntu Laser, la fraţii scientologi, care m-au primit cu răceală stelară- şi aproape că nu plîngea, gîndindu-se cum vor mînca ei numai răcituri pînă la primăvară.

-Da, aşa se pare, mormăi Dănole, privind spre peştişorii din acvariu, avînd viziunea unei posibile existenţe în aspic a tuturor. Toată viaţa este o plutire, o pescuire în gelatină tulbure. Dar vom lupta-  le spuse el-  chiar dacă vom ataca cu moletierele şi vor  rămîne toţi cu rasoalele desculţe. Mai bine spune-ne ce-ai mai arhivat, Dămbrînci, ce mai ştii despre Bădealiţă?

-De la Bădea, o ultima moliftă pe unitate, în care Dhiodor Balneologu  a îngropat actorii, o cutie cu bazuka cubaneze de bibliotecă pentru Dănole, din Gaza City şi tabloul obligator cu “O bamă”, natură mortală pe un fond cenuşiu, mondial- se execută Dămbrînci, uitîndu-se îngrijorat la Jemniţă, care începuse să capete o floare de mină tristă pe faţă de la gazul lichefiat din care gustase din greşeală un gît.

-Ne mai rămîn icoanele, tripticurile şi madonele, Dănole, din şcoala de reproducţie- încheie el.

“Da, de-asta vine criza…”- gîndi Dănole. “Oameni mici, fundamentalmici. S-au legat pînă şi de madonă, că nu mai ştiu eu în ce poziţie au pictat-o. Doar n-au făcut treaba de capul lor, iar dacă zice Baba că cel mai corect este să stea  picior peste picior, cu sau fără ăla micu, aşa va sta.”

Doar gîndul la bulele Babei îl făcură să nu mai simtă frigul, încălzindu-se de la  clăbucii aurii de lumină ce se revărsau din picturile din bibliotecă, care se reproduceau în neştire, în văzul lumii, pe blog.

Pentru că, trebuie să ştiţi,  arta şi criza sunt nişte lucruri artificiale fără de care unii nu pot să trăiască bine.

De ce am făcut postările cu România fecundă? Asta m-am întrebat şi eu, după primul impuls de a pune în pagină prima fotografie, cea mai şocantă din toate.

Cel care se juca de-a transsexualul, probabil că habar n-avea despre hidoşenia originalului pe care-l imita. El juca cu atîta plăcere, încît apărea cînd la un capăt al  străzii principale din oraş, cînd la celălalt. Dorea să fie fotografiat, dar era, probabil, atît de beat, încît nu mai reuşea să focalizeze privirile pe obiectiv. Era mulţumit că, oricum, avea partea lui de notorietate. Era clipa lui.

O merita cu prisosinţă, alături de oamenii încărcaţi de cutiile goale de conserve, rămase de la tot felul de băuturi- bănuiesc că adunate din mormanele de gunoaie, găurite şi făcute colan.  Actori în piesa în care mor obiceiuri şi se îngroapa tradiţii.  Sau se fecundează altele…

Nu mai vorbesc despre valoarea, semnificaţia şi eventualul farmec al celor autentice- e, în fond, o chestie de gust, de educaţie şi, nu în ultimul rînd, ţine de convingerile religioase pe care le avem.

Mulţimea cetăţenilor care au umplut străzile oraşului, venind din toate comunele vecine, călcîndu-se in picioare să vadă parada trupelor de urători, care are loc în fiecare an pe 2 ianuarie, a fost elementul  principal în toată mascarada. La un moment dat, amestecat în mijlocul şuvoiului, am simţit cum mă contaminez de o excitaţie străină, de dorinţa de a fi mereu acolo unde apăreau mascaţii, scălîmbăindu-se în fel şi chip. Unele din secvenţele filmate sunt luate cu întreaga mea participare, pentru că ritmul tribal al muzicii,  alături de violenţa culorilor şi de scenele în plină mişcare, m-au  furat.

Feţele, grimasele, măştile, agresivitatea majorităţii  şi încurajările celor de pe margine m-au captivat, uitind de gerul cumplit şi de crivăţ. În îmbulzeală, oamenii se simţeau bine.

La un moment dat m-am desprins, ce e drept, greu, pentru că păstram, asemeni multora din cei ce vin în fiecare an la paradă, amintirea unor costumaţii tradiţionale, transmise din moşi în moşi. Regimul comunist le-a stimulat existenţa şi le-a conservat veridicitatea atîta timp cît a fost la putere, avînd tot interesul să-l faca uitat pe moş Crăciun prin moş Gerilă şi   colindele de Crăciun, prin trupele de urători. Cincizeci de ani le-au impus în cadrul politicii de stat.

După decembrie 1989, România a început să sufere transformări bizare, absorbind, fără discernămînt, tot ceea ce se scurgea murdar din occidentul mult rîvnit,  măşti şi sărbători păgîne. Manelele mahalalelor turceşti au înlocuit treptat muzica populară, care fusese oricum aproape distrusă de regimul lui Ceauşescu, iar obiceiurile  populare,  unele dintr-o perioada precreştină  a istoriei noastre, au fost toropite într-un kitch total.

Răsfoind imaginile, am recunoscut moartea plimbîndu-se pe străzi şi, lucrul cel mai dureros, atingînd cu răsuflarea ei  mucegăită, puştimea, mogîldeţele care se tăvăleau în clisa drumului, chinuindu-se să-i imite pe adulţi, dezamăgiţi că nu-i pot copia în toată urîciunea.  Încă… 

Totul a culminat cu intrarea triumfală, într-o caretă cu  heraldică stupidă, pe scuturi şi pe laturi, a reprezentanţilor primăriei pdliste, certificînd întreaga mascaradă. Dacă în primii ani de dupa ’89 se făcea rugăciunea Tatăl Nostru la fiecare colţ de stradă şi cu cele mai nepotrivite prilejuri, acum locul rugăciunii  a fost luat de  drapelul Uniunii Europene.

Prin anul 1991, perioada în care Iliescu se iubea cu domnul Miron Cozma, Majestatea Sa nu avea drept de intrare şi de şedere-n ţară. PNŢ-ul organizase un marş prin centrul Capitalei iar eu, fiind un participant hotărît, urlam cît mă ţinea gura toate lozincile rimate pe care le ţipa altul de la portavoce. Dădeam din mîini către cei atîrnaţi pe la balcoane, chemîndu-i să ni se alăture, iar ei ne scoteau limba şi ne spurcau cu ce le venea în minte. După ce tot circul s-a terminat, definitiv răguşit, ţin minte că m-a  cuprins  o mare ruşine, pentru că ştiam cît de contaminantă e mulţimea. 

Vreau să vă spun că, indiferent de motivaţie, între gloata de la Tîrgu Neamţ şi cea din Bucureşti, de pe vremuri, nu exista nici o deosebire, pentru că şi spilcuită, isteria e aceeaşi. 

Gaza nu este mai mare decît un sat de pescari ceva mai răsărit. Un sat de piraţi. Un ghimpe de mare. Călcînd desculţ  prin nisipul fierbinte al iernii, Israelul se otrăveşte pe sine, rupîndu-şi umerii sub povara iubirii de moarte.

E un război pe care nu are cum să-l mai cîştige pentru că nu mai are cînd, pentru că Dumnezeu a început să numere şi scrie cu deget de foc pe zidul cerului.

Cine să fi intrat la saramură pentru ei doar pentru peşti uscaţi? cînd ştii că doar petrolul înmulţeşte pîinile…

Au fost îmbrobodiţi cu bombe, uitaţi, furaţi din ochi, lăsaţi mînjiţi să se descurce. Au mai păţit-o, de două mii de ani au avut o mie şi una de nopţi şi şase zile. Acum adună ură cu faraşul din murdăria altora. Ograda Irakului se goleşte de priviri, Bastilia ridică eşafoduri, cazacii distilează vodka-n sînge clocotit de bloody mery.

Cînd vor ajunge de sfîrşit pe plajă, cînd ultimul pirat va fi făcut scăpat pe marea de-ndurare a ipocriziei mondiale, vor da cu ochii de grămezile de guanaco ale oprobiului frăţesc.

Lumea s-a răstignit să-l întroneze pe Obama. El va răpi de la ruşine poporul ales, lovindu-i în poarta destinului  cu pietre smulse din Zidul Plîngerii noastre.

Ierusalimul e la un pas de-o nouă mare roşie, înecat în Gaza, în lacrimi de sînge…

Gloata fecundînd tradiţia, tradiţia fecundînd gloata…  Străzile se umflă de moarte iar  pruncii se tăvălesc prin clisă şi toţi  travestiţi   în diavoli  fac istorie. 

 

Retorta dracului de halloween, cu ursari  şi capra bătrînă, cu rasol de Harry Potter şi cu bande de  Jieni, cu toţi  mijind mustaţa obiceiului, cuvînt spurcat sub bolta gurii.

 

Vin toţi, ciraci în fel şi chip, marmote de partid, beţivi de trib ales  şi curve,  os de damă veche.  

E marfă pentru toţi.

E drog, alcool, bătaie? avem pîine!

Ninge cu pleavă peste ţară, clopotul morţii  îngaimă de tradiţie: ţac-ţac, căpriţă ţac, ţac-ţac, căpriţă…

Ţac!  

Două persoane care “au muncit” mult, ucigînd un cîine, sau doi, rupîndu-i în două şi agăţîndu-i în furci. Ce tradiţie respiră aceşti doi buni români? Mă întreb dacă gestul lor poate viza şi oameni, nu doar cîini?  Tradiţie ar fi…

Obiceiuri de an nou, la Tîrgu Neamţ, în 2 ianuarie 2009. Parada urătorilor.