Vindecătoru

Aşa cum era de aşteptat, aşa cum am scris cu o zi înainte, filmul „Slumdog Millionarie” a cîştigat aproape tot ce se putea. Toate premiile importante; ba, aş putea să spun că, într-o mare „nesimţire”, a adunat şi firimiturile săracilor.

America este din nou în admiraţia mea:

·         A cîştigat un film indian, sub înveliş american.

·         A cîştigat un regizor care a ameţit lucrurile în afara Americii, nu la Hollywood.

·         A folosit toată recuzita filmelor de succes americane: aventuri, suspans, violenţă, omul bun şi gaşca rea, dragoste ca-n „Titanic”, doar că aici nu se duce nimeni la fund- la fundul apei, evident!

·         A fost făcut cu bani puţini, deci iată că se poate, dragi tovarăşi, să facem show şi cînd ne fluieră aşa-zisa sărăcie prin buzunare. Înduiosător socialism, nu?

·         A arătat cum media încearcă să manipuleze masele, dar nu reuşeşte! Dragostea învinge pînă la urmă! Sublim, nu?

·         Actorii sunt toţi, indieni. Dacă eşti altceva decît american, ai şanse mari să iei potul cel mare, corect? Adică, politic corect…

·         Fiind vorba despre o societate de pe alte meleaguri, din India, bunăoară, nu s-au mai încurcat cu Doamne-Doamne, dar nici nu au făcut caz de hinduism, cel puţin nu pe faţă. Şi nici de Mahomed n-au adus vorba. Unde e India aia măcinată de conflicte religioase? S-a vindecat, fraţilor! Joc şi voie bună! pe burta Zeului Ban- sau Baal?, parcă-ar mai conta…

·         A învins lipsa de educaţie, analfabetismul, experienţa de viaţă, omul de jos. Totul e să iubeşti! Pe cine? Pe o fată frumoasă şi uşor rea de muscă.

·         Iar la final, se adună toţi şi dansează cu faţa la public, în stil indo-american, o manea care, simt eu, unge la pingelele sufletului, mulţi de-ai mei, de pretutindeni!

După „filmul” cu Obama,  nimic nu mă mai miră, dar parcă prea au luat ei tot, ca neamurile proaste, adică au băgat şi tort prin buzunarele fracului, la plecare…  

“Ivan- scria Tarkovsky despre personajul său- este un caracter distrus de către război. Toate atributele copilăriei au fost alungate din viaţa lui, iar lucrul pe care l-a cîştigat, ca pe un cadou drăcesc din partea războiului, apare concentrat şi acut.”

Tarkovsky mai scria:

“Pentru mine, caracterele cele mai interesante sunt cele ce par statice din afară, dar încărcate cu energie interioară, printr-o pasiune fără margini.”

şi recunoştea că, prin această predilecţie, se simţea legat de Dostoievski.

Personalitatea adultului se construieşte printr-un proces gradual de dezvoltare, în urma unor conflicte care îl pot duce la abandonarea principiilor sale. La copil, în schimb, pasiunile se manifestă mai viu, mai ales dacă starea de tensiune este constantă.

Ivan trăieşte drama ţării sale, invadată de armata germană, îşi vede mama ucisă, copilăria distrusă, amintirile fetiţei de care se simţea legat apărîndu-i doar în vis, o faţă cu expresie schimbătoare, pe fondul unei păduri de mesteceni, văzută într-o proiecţie negativă, inversată.

Ivan nu a supravieţuit războiului, a fost prins şi spînzurat în timpul unei misiuni de spionare a poziţiilor inamice. Regizorul nu arată decît scena visului, ultimele clipe din mintea băiatului, în care acesta se vede alergînd pe un cîmp cu iarba unduită de vînt, urmărind fetiţa pe care o iubise cu o dragoste curată, de copil.

Într-un interviu la Jay Leno, Danny Boyle, regizorul lui Slumdog Millionarie spunea că ideea de a face un film despre o emisiune de genul  “Cum să fii miliardar”, nu l-a interesat, ci povestea de dragoste a unui băiat, care e  gata să sacrifice totul, să folosească orice mijloace îi oferea viaţa, pentru a ajunge la iubita sa. Trecînd prin împrejurări dramatice, de-a lungul a cîţiva ani, personajul său face trecerea dintre copilărie şi adolescenţă, în mijlocul unei societăţi agresive, inechitabile, condusă de grupuri mafiote, în care poliţia schingiuieşte, media manipulează, iar copiii sunt mutilaţi, atît fizic, cît şi moral.

Două lumi, cea a războiului şi a societăţii contemporane, la fel de agresive- de o parte; de partea cealaltă, lumea copilăriei, degradată, impinsă la jocul de-a uciderea şi răzbunarea- în cazul lui Ivan;  la cerşetorie şi furt, în cazul lui Jamal Malik. O singura lumină: visul de aur a lui Ivan, dominat de chipul mamei şi al  fetiţei îndrăgite; lupta obsedantă pentru a ajunge la fata iubită şi de a o salva de la viaţa de prostituţie la care fusese supusă, în filmul lui Danny Boyle.

Ivan moare, Jamal învinge. Ivan citeşte tot ce-i pică în mînă, chiar şi pe front- Jamal este analfabet, în timp de pace.

În război existau “cei buni”, cei care îşi apărau ţara; astăzi, toţi sunt tipologie a răului, corupţiei şi  crimei.

Filmul lui Tarkovsky se termina printr-un vis, cel al lui Danny Boyle, printr-o utopie.

În “Copilăria lui Ivan”, apare imaginea icoanei pictate pe un zid în ruină şi cîteva cruci. Sunt semnele uitării de Dumnezeu, de alienare a oamenilor, de profanare a locaşurilor sfinte. 

În filmul americanului, nu mai exista nimic din toate astea. Pentru “omul recent”,  Dumnezeu a murit, iar reţeta salvării e falsă. Ipocrizia filmului în asta constă, în soluţia dragostei fără Dumnezeu, care duce la un sfirşit amînat, dar veşnic.

Ivan este ucis, dar visul său de dragoste nu se sfirşeşte niciodată, pentru că există speranţa ca zidul bisericii să fie reclădit, iar crucile, puse în ordine.

Slumdog Millionarie are toată reţeta ce bucură societatea de consum contemporană, inclusiv hinduismul.

“Copilăria lui Ivan” este poezia unei lumi de ieri, de neuitat…  Slumdog Millionarie este un coşmar frumos, şi atît.

“În cinematografie, trăirea interioară se concentrează în imagini care induc sentimente şi tensiune spectatorului… Poezia este o cale particulară de a te relaţiona cu viaţa. Poezia devine o filozofie care conduce un om de-a lungul întregii sale vieţi.”

                                                                                                                            Andrei Tarkovsky

Secularizarea societăţii contemporane s-a adîncit atît de mult în ultimii ani, încît dezbaterile despre Dumnezeu sau numai amintirea numelui Său în producţii artistice, filme, cărţi  sau simple emisiuni de televiziune, imi trezesc suspiciuni şi temeri, mai grave decît absenţa numelui Său.

Dacă nu ai o meserie pe deplin legată de predicarea lui Dumnezeu; dacă nu eşti pastor sau preot şi trăieşti în cetatea modernă în care agora s-a mutat la locul de muncă profund laic, atunci discuţiile despre artă, cînd ele au loc, te pun în faţa unei alegeri: să te retragi, fără a formula nici o opinie asupra fenomenului discutat, fie el film, carte, ori  expoziţie, sau- în cunoştinţă de cauză, adică după ce conţinutul produsului artistic îţi este familiar în mod nemijlocit- să poţi articula, în apărarea credinţei tale creştine, o părere pertinentă despre cele ce se discută acolo.

Blogurile sunt locul de gîlceavă postmodernă, sau, cum scria într-un comentariu recent Marius Cruceru, sunt  zona în care porţi discuţii, după ce tot ce aveai de făcut în meseria ta ai isprăvit; un fel de joc secund; o odihnă şi un loc de dialog.  Aici, pe blogurile creştine, ar trebui să ne punem întrebările de care cei necredincioşi ar rîde, să ne scuturăm, unii  altora, praful păcatului, cum spunea, pe vremuri, Watchman Nee, pentru că trecerea prin lume ne contaminează, oricum,  şi fără ştirea noastră.

Există cel puţin două tendinţe, pe care le observ de o bună bucată de vreme, pe blogurile noastre: o parte din oameni afirmă cu tărie că, pentru a se feri de boala secolului, închid televizorul şi nu văd decît filme despre care au auzit că nu sunt nocive, şi nu vor să poarte discuţii despre subiecte incomode, tabu. Şi-ar ascunde, dacă s-ar putea, şi familia, aidoma unui personaj din filmul lui Tarkovsky, “Nostalgia”, ţinînd-o închisă 7 ani într-o cameră ferită de păcatele, de pericolele lumii, salvînd-o, tiranic, de uriaşul pericol al secularizării. Evident, totul este o metaforă, dar realitatea poate îmbrăca cele mai ciudate forme de comportament social (ex. refuzul de a te duce la plajă; de a nu-ţi lăsa familia să se bucure de mare, de nisip, de sport, numai pentru că acolo se întîmplă să vezi mai mulţi sîni goi decît pe stradă,  sau mai mulţi tineri “aproape făcînd sex”, cum amintea, pe vremuri, tot Marius Cruceru, pe atunci la “Patratosu”).  Ce te faci, însă, dacă  tocmai strada a devenit locul de desfăşurare a unor demonstraţii din cele mai scîrboase, defilări ale homosexualilor, jafuri, violuri şi violenţe de limbaj din cele mai diverse? Nu ajungem, iarăşi, la personajul din filmul amintit, cedînd  tentaţiei de a deveni salvatorul-dictator, de data asta cît se poate de nemetaforic?

Uitaţi-vă prin bisericile noastre, la creştinii mîntuiţi şi număraţi-i pe toţi cei care divorţează, preacurvesc, beau de sting sau rîvnesc din greu la bunul altuia. Nu mai mergem la biserică pentru că există astfel de oameni? astfel de creştini? Se pare că e mai simplu sa ascundem adevărul, sa ne prefacem că nu-l vedem, ca să putem trăi cu El, nu-i aşa?  Nemărturisit, am ridicat minciuna la rang de taină, iar prefăcătoria, la cote de rafinament… iezuit.

O a doua categorie de comentatori sau blogeri, sunt consumatori de artă de tot felul, – deşi îl folosesc, termenul mi se pare, pe cît de aberant, pe atît de potrivit modului nostru  de a gîndi, pentru că ne-am obişnuit să devorăm cărţi, să ne hrănim cu informaţie, să înghiţim imagini, fără timp de digestie prin meditatie- dar o ascund, pentru că subiectele sunt greu de abordat, riscante ideologic, pentru că vor să pozeze în altceva decît sunt în realitate; ei preferă să te trimită, nu la sursă, cum ar fi normal, ci la alte interpretări, la alte comentarii- despre cărţi, filme sau subiecte de actualitate.

Deşi se spune că gusturile  nu se dicută, ele se pot educa. Pe de altă parte, este dificil să faci pe cineva să admire un anumit produs artistic, dacă s-a născut fără simţ estetic. Goethe spunea că este greu să citeşti o carte, e ca şi cum ai scrii-o. Cu alte cuvinte,  este necesară empatia, pentru ca acea carte sau acel film să-ţi facă, realmente, plăcere. Pentru că arta adevărată trebuie să te ajute să te defineşti, să te cunoşti mai profund, fenomen care este valabil şi pentru cel ce produce arta. Un om care regizează un film frumos, un film cu adevărat de artă, se descoperă pe sine, treptat,  în aspecte tainice.

Unde am coborît arta filmului în zilele noastre? Nu cumva suntem prizonierii a ceea ce, atît de exact, definea, profetic, în urmă cu nici 10 ani, Ravi Zacharias, în cartea sa, recent tradusă şi publicată la Oradea?

“Probabil că  un mogul din lumea filmului pune chiar acum la punct un scenariu care distruge ultimul vestigiu de decenţă care mai exista în inima omului.”

Tarkovsky scria, cu putin timp înainte de a muri de cancer pulmonar, la numai 56 de ani:

“Cultura modernă, de masă, numita “de consum”, deformează sufletul oamenilor, ridicînd bariere între om şi întrebările cruciale ale existenţei sale, conştiinţa de sine ca  existenţă spirituală. Un artist fără credinţă este asemeni unui pictor care s-a născut orb.”

Trăim vremurile orbilor? A ajuns omul, asemeni personajelor din “Demonii” lui Dostoievski, să nu mai poată avea credinţă?:

“-Aş vrea să ştiu, crezi tu însuţi în Dumnezeu, sau nu?

-Cred în Rusia şi Ortodoxia rusă…, cred în trupul lui Cristos… Cred că a doua Sa venire va fi în Rusia… Cred…

-Dar în Dumnezeu, dar în Dumnezeu?

-Eu…  eu as vrea sa cred în Dumnezeu…”

Dar nu mai putea, deşi îl căuta; oamenii de astăzi, nu numai că nu-l caută, dar îi sluţesc imaginea după propria lor plăcere.

 Majoritatea filmelor nominalizate la “Oscar”-ul de anul acesta oglindesc starea spirituala a lumii despre care vreau sa scriu.

Despre filmul Slumdog Millionarie, despre drama copilăriei şi salvarea prin dragoste, aşa cum ni se oferă  astăzi, comparativ cu o pelicula mai veche, “Copilăria lui Ivan”; despre asa-zisa viaţă a Indiei contemporane, din acelaşi film, nominalizat cu cele mai mari sanse de cîştig, la multe categorii, dar şi despre adevărata viaţă a Indiei, într-un film de neuitat, “Calcutta” lui Louis Malle, devenit model de studiu la Oxford.  

Iei cîteva fire de nebunie, cîteva felii de nepăsare de tine, două- trei rădăcini de revoltă profundă, bătrînă, crescută în pădurea roşie, borş acrit cu frunză de lehamite şi sare de masă fără ciudă; le amesteci, le toci, le undeşti, le fierbi şi îl dai la lume, borş de adevăr servit fierbinte.

La felul doi, te dai pe tine, crud, spre sfîşiere.

Vă urez poftă (ne)bună!

Reţeta am pregătit-o şi eu, cu ani în urmă.  Acum e rîndul unui ziarist. Atunci, singurii care ne-au susţinut  au fost cei de la “Ziua” şi de la “Adevărul”. Azi, ce pot să fac? poate doar “ţinîndu-le pumnii”, ca să nu lovească prea tare un om de “reportaj special”, admirabil  şi,  de neştiut, prieten.  

Ieri, am trăit încă o gardă în care am fost atacaţi de ţigani beţi, în care zavragii, precupeţele, cumetrele şi peştii vor să ne vadă, dacă nu linşaţi, măcar umiliţi. După campania NKVDistă a unui agent de vînzări de maşini Ferrari devenit ministru al sănătăţii la 32 de ani, şi a unui exaltat pui de dac, Arafat- secretar de stat – şi ce stat! Doamne, ce stat!- tîrînd televiziunile după ei, ca americanii CNNul, la războiul lor din toate Golfurile- după campania acestor iresponsabili, de-a dreptul criminală, a fi medic de gardă în România este o umilinţă fără seamăn. Voi încerca să filmez, pe viitor, episoadele de violenţă la care suntem supuşi, total fără vină, doar pentru că o gaşcă de belferi şi-a pus în gînd să distrugă şi ultima frontieră de bun simţ medical românesc. Nu pledez în apărarea celor care au greşit la Slatina sau mai ştiu eu unde, dar există justiţie şi Colegiul Medicilor care să analizeze totul, conform legii. La Braşov oamenii sunt împuşcaţi în stradă, la Ciorogîrla dispar 60 de arme automate iar din Marea Neagră nu vom avea parte nici de petrol, nici de gaze, pentru că din 1992 şi pînă acum, au vîndut tot, au concesionat viitorul pruncilor, pentru că avem…

ţară de Bazaci şi de Arafaţi, şi mai ca-n America, sora noastră de ginte de moţi, cu Husseinul tras pe frunte, hei-rup în falcă medicina-  simbolica, embolica, enterocolica, moartă şi ieşită-n poartă: la cerşit, la căpăcit, la coţcărit, la mierlit, la hulit şi ciomuit.

Murim de eterni ce suntem: decebalieni, scorilonieni, attilanieni dar mai ales, rromani, rromanes, indieni, şi toţi, halesbules: de proşti, de răi, de foame, de beţi şi de loviţi cu paru-n cap, cînd nu murim împuşcaţi, devalizaţi, nejudecaţi, neapăraţi, neştiuţi neam, de: prost, bun, rău, de tîrla sau neam de neamul nostru. Murim falnici, stejari, din picioare, direct scînduri, la Procust în pat, în care din prima ne-au taiat coroana, şi ne-au dat pe Nuţi şi pe omul-aer, aiurit de tangajica, făt-chioros de mahmurica, ţara-n care noi, geană-de-om-muri, de ne-or căsăpi, şi de s-o-ntîmpla, la bazaci ne-or da, robi la arafaţi, afumînd carpaţi.

O masină mare: ne udă bordurile; apa: ţîşnitoare; primăvara: înfebruarie, drept în faţa blocurilor, unde apa nu mai curge, unde se usucă cetăţeanul-vot, înholbat de mare-i mila, de nu i-ar fi setea, pentru că apa nu prin ochi o bea, ci de acolo varsă,  rîs cu plîns, balegă de mînz, în oraşul meu, robi la deputaţi, morţi de izolare şi… de-aia!, care niciodată nu se spune şi nu se pune, de cînd ne-a făcut Apolodor pod, s-avem cap şi loc, de cerşit-  de unde ne-au luat  şi ce nu ne-au dat!

Mi-e sete şi mi-e murdar: Bazac şi Arafat sunt nume dolore, vă daţi seama, silinţa, sîngele, interesul, diploma şi viaţa la ţară?… că nu ştim să vindecăm negresa de mare, cu sonda-n ea, ce face petrol din vezica şerpilor şi dă gaze, şi toate prin spate, dar bine de noi, ca le-am tîrnosit şi de tot ne-am zis “sa moară marea mea”, că din marea moartă să găsim asfalt, măcar de-un tango, pe centura nopţii, fără gloanţe-n cap, din arme-calibru, kare mare- kare mic, lîngă biserica mai tot timpul neagră, în care înarmaţi cu şaizeci, de răbdare, de ani furaţi, îngropaţi, ne rugăm, biciuind cerul, cu lacrimile, după Dumnezeu, fără citire, din taină-n minciună şi din dor în vis, gîndind nu prea lat şi profund doi metri, de adînc, dînd cu banu-n praf: zic Arafat – Bazac, sau pajura- cap! Tafara-Cazab!… Ţară fără cap…

Sîmbătă, în zori: mai sunt cîteva ore pînă cînd voi intra în gardă. O gardă lungă, pînă duminică dimineaţă. Atunci a sunat telefonul şi,  de la spital, din secţie, mi-au spus că ţiganii vor distruge tot ce avem: uşi, ferestre, aparatură… O mare de oameni, peste 200, cu maşini din cele mari, puternice; o gloată care urlă, se dă cu capul de pereţi sau vorbeşte la celulare; sau filmează cu ele.

Tot spitalul a fost invadat de ei, iar medicul de gardă de la “interne”, o femeie plinuţă,  cu un ţînc de 5 ani care o aştepta acasă, în Iaşi, femeia pe care trebuia să o schimb “în post”, se ascunsese, de teama de a fi linşată, în secţia de “Pediatrie”, la etaj.

Chirurgul, un zdrahon basarabean, îşi  intrase  în rolul doctorului bun la toate, încercînd să potolescă mulţimea.

L-au luat pe sus, l-au împins în secţie, apoi în camera în care lucrăm ecg-urile pe calculator.

Au adus un mort. Transportat cu ambulanţa, din drum, scos dintr-o maşină de-a ţiganilor, cadavru  de cel puţin jumătate de oră, l-au pus pe canapeaua cabinetului şi i-au spus medicului, chirurgului: “Salvează-l!”

Acesta a pus electrozii pe pieptul lui, i-a ancorat picioarele şi mîinile şi a cerut asistentei să-i pună branulă, apoi să-l perfuzeze. Cînd biata de ea, o fată tînără,  pregătită să plece să lucreze “pe bani buni” în Italia, peste doar cîteva zile, a puncţionat vena mortului,  pe braţ s-a scurs un fel de sînge amestecat cu limfă, cu ser.

Atunci gloata a răcnit: “Vezi că trăieşte? Fă-i ceva!”…

Chirurgul a început să urle, disperat: “Daţi-mi adrenalina, unde e adrenalina!?” , agitînd o seringă pe care era gata să o înfigă în inima ţiganului mort de jumătate de oră.

Cei trei poliţişti, chemaţi “la faţa locului”,  se fereau să nu fie şi ei linşaţi.

Mulţimea urla: “Criminalilor, salvaţi-l!”, şi înjurau pe toată lumea.

Apoi au luat mortul acasă. Nu le trebuia nici medic legist, nici autopsie, nici morgă. Ei aveau alte legi.

Cadavrul avea un picior umflat, tumefiat şi vînăt şi îl ştiau cu flebită. Probabil că un cheag de acolo a fost măturat spre plămîn, unde a blocat o arteră mare, pulmonara, şi moartea a survenit ca la carte, fulgerător.  Omul avusese 41 de ani.  Tînăr.

Cînd am ajuns la spital, era linişte: doar portarul, care mi-a zîmbit trist. Ce-ar fi putut să facă? Cine ar fi putut să salveze ceva? cînd o masă de oameni, sălbatici, dezlănţuiţi şi aţîţaţi de televiziunile din ţară, obligă pe cei de la ambulanţă să care un mort, să-l arunce pe un pat de spital, apoi ameninţă un medic cu moartea, ca să “trateze” un cadavru, în timp ce poliţia fuge prima, minoritară şi fricoasă; ce poate face el, portarul, pentru spitalul lui?

Dar,  ce pot face eu, cînd, laş, îmi spun: “Doamne, îţi mulţumesc că m-ai ferit de asta!” ?

Încerc să  simt ruşinea, umilinţa unui coleg care a trebuit să mintă, pentru viaţă. Să fiu în pielea lui. Nu pot…

România reală-  ticăloşită şi fardată, mutilată de violenţă, de hoarde de bătăuşi, la cheremul bandelor de şuţi, în care minoritatea face legea, urlîndu-şi, fals, discriminarea- aşteaptă, moartă, învierea…