Vindecătoru

Sătul de stat în blogul meu, unde mă calc singur pe picioare şi mă ung cu spam pe creier, am ieşit pe alee să mă dau cu blogorolele. Plimbările trec mereu pe sub ferestrele luminate- şi înluminate!- ale lui Dănole Păr Sur, care îşi căneşte blogul cu cîte o postare pe zi… Una neagră, una roşie, una violetă, cu antiriu sau cu băscuţă…

Cum prea mare intrare pe scara onarabililor nu am şi, de teamă să nu paţ vreun conflict cu stimabilul, am luat-o pe uliţa Rondunelului, colţ cu a Conaşului, sediul Sări-n Darul Nou, de unde m-am putut uita în sus, pe Zelist, la ferestrele larg deschise ale comisului.

M-am căţărat pe burlan şi, binişor, m-am atîrnat de ulucul comentariilor lui nea Doru: cade el, cad şi eu. Deşi, ajuns jos, pe maidan, tare mă temeam să nu mă strivesc peste Noua Heloiză, care îi mai cîntă lui Dănole, din cînd în cînd, cîte o serenadă la două coarde, Piţi şi Cato, fără acord, dar şi fără dezacord, indiferentă la număr, timp şi, mai ales, subiect. Read the rest of this entry »

Prinsă ca umplutura într-o plăcintă poale-n brîu, veţi asculta şi veţi vedea cum trec secundele pe strada Lăpuşneanu. Un minut ştirb de o secundă.

În miezul lucrurilor,  limbile moarte ale ceasului din vitrina lui moş Grumăzescu îţi arată ora şi minutul.

Secundele vieţii, ei bine!  secundele sunt cu totul şi cu totul altceva, în altceva, din altceva…   

Pe ele ţi le numără doar El, din gînd în gînd, din notă-n  notă…

La nici 50 de metri de moş Grumăzescu, spre Piaţa Unirii,  Cose Belle trage să moară. Nici ultimele numere la preţ redus nu par să trezească pe cineva din amorţeală. Read the rest of this entry »

Zi de sîmbătă. După- amiază, pe strada Lăpuşneanu, cu o lumină spartă şi un vînt cu arcuş subţitre, de primăvară falsă.

Îmi spunea un prieten că au vrut să-i cumpere lui moş Grumăzescu toată vitrina, dar moşu nu le-a dat-o! Fapt este că, la noi, trecutul nu-şi lichidează stocul niciodată.

“Cine să-i cumpere toate aiurelile alea?”  ”Ce vorbeşti, neică: ăia de la teatru! pentru decor de epocă.”

Şi, uite aşa, am avut privilegiul să mă scufund în privirea domnului cu mustaţa în furculiţă, de bună seamă soţul cucoanei din stînga. Rama lui s-a ştirbit, poate pentru că el a murit mai tînăr. Ea, iubitoare, l-a tot şters de praf cu grijă, dar tot l-a scăpat de cîteva ori. M-a fascinat ideea să le cumpăr pe amîndouă, să le pun pe perete şi dacă mă întreabă cineva, să nu ştiu cine sunt.

Moşu e deştept şi cult. Iaşul a fost totdeauna altceva, iar tata Grumăzescu este un altceva în altceva: ceasuri fără limbi, umbrele vechi la vremuri noi, o trompetă spartă şi cositorită, cu muştiucul cît pălăria, atît de tocit, încît pare să fi cîntat o alee din cimitir la ea; o piuă de bronz, aidoma cu cea pe care am moştenit-o de la bunica, în care alţi oameni au bătut apa, în alte timpuri, iar acum zace fără gravitaţie, ca un clopot cu limba în sus. Read the rest of this entry »

Mai ţineţi minte versul lui Mihai Eminescu, „la trecutu-ţi mare, mare viitor”? Titlul poeziei era „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” şi, ca mai tot ce intra pe mîna comuniştilor, devenise o lozincă.

Triumfalismul marxistoid, cu limba lui de lemn, ţanţoş sculată- chiar şi a spune „limbă de lemn” e tot o limbă de lemn! de ani de zile ne învîrtim în cercuri tot mai vicioase…- a fost amendat de un soi de capitalism clapon, în care cloncănitura de bază este, invariabil, „Românika”, dovedind că, lingvistic, imaginaţia noastră nu poate depăşi aratul limbii cu brăzdar de lemn. În faţa plugului este mereu aceeaşi gloabă neţesălată şi rapciugoasă, care conferă, politic, viteză alergării noastre îndărăt, iar în spate, ţinînd coarnele mînioase ale muncii cu arătură de suprafaţă, e mereu acelaşi ţăran gripat de sărăcie, fie ea materială sau de duh. Read the rest of this entry »

Nu fiți comozi, se merită expunerea răului care s-a făcut. Colaborarea cu regimul comunist a fost un mare rău – să recunoaștem lucrul acesta și să-l condamnăm. Îmi dau seama că majoritatea nu are nici un interes și că, chiar statul român a ales tacit să mușamalizeze lucrurile.

Creați-vă bloguri, afișați dosarele, comunicați datele, corelați și nu vă lăsați intimidați de unii care vorbesc viclean ca să vă descurajeze de la scoaterea la lumină a lucrurilor făcute în întuneric! – DANIEL MITROFAN

Din punct de vedere personal, dacă ați făcut compromisuri sau abateri morale, încălcări ale legii, alegeți mai degrabă dă suportați consecințele legii decât să deveniți rotițele unui sistem care subminează Biserica și viața ei spirituală! Dacă deja sunteți controlați, faceți public lucrul acesta. Împărtășiți-l cu biserica, prietenii, cu cât mai multe persoane în cel mai scurt timp posibil. Deconspirați-vă și veți fi liberi – ei vor renunța la voi. Cei răi lucrează numai în ascuns. - DANIEL MITROFAN Read the rest of this entry »

Pentru ziua de 15 martie, dimineaţa, Spurgeon medita astfel:

„Întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus.” – 2 Ti 2:1 

Hristos are în El Însuşi harul fără măsură, dar nu l-a oprit pentru El. După cum un rezervor se goleşte prin ţevile lui, tot aşa şi-a golit şi Hristos harul pentru poporul Lui. „Din plinătatea harului am  primit toţi oamenii, şi har după har.”   El pare că are numai pentru ca să împartă cu noi. El  stă ca o fîntînă,  întotdeauna curgătoare, dar care curge numai pentru a umple ulcioarele goale şi  a sătura buzele însetate care se  apropie de ea.  

Asemenea unui copac, El poartă fructul dulce, nu pentru a atîrna pe creangă, ci pentru a fi cules de cei care au nevoie de el. Harul, oricare ar fi lucrarea- de a fi iertat, sau  de a curăţi, de a păstra, sau de a întări, de a lumina,  de a  înflăcăra, sau de a reface- este avut  întotdeauna  de la El în mod gratuit, fără nici o plată.  Nu este nici o formă a lucrării harului,  care să nu fie aşezată peste poporul Lui.

După cum sîngele trupului, deşi ţîşnind din inimă, aparţine în mod egal fiecărui mădular, tot aşa influenţa harului este moştenirea fiecărui sfînt în unitate cu Mielul. Şi aici există o comuniune minunată între Hristos şi  Biserică, în măsura în care ele primesc,  împreună,  acelaşi har. Hristos este Capul  pe care a fost picurat prima oară uleiul.  Dar acelaşi ulei a curs pe haine, aşa încît şi sfinţii să fie udaţi de o ungere  tot atât de preţioasă,  ca şi aceea care a căzut şi peste Cap.

Aceasta este adevărata comuniune, cînd seva harului curge din tulpină la ramuri,  şi când înţelegem  că tulpina însăşi este susţinută prin adevărata hrană care hrăneşte  şi ramurile.  După cum primim în fiecare zi har de la Isus,  şi după cum îl recunoaştem din ce în ce mai mult că vine de la El,  Îl vom vedea pe El în comuniune cu noi şi ne vom bucura de aceasta.

 Să ne folosim în fiecare zi de bogăţia noastră  şi să ne îndreptăm,  întotdeauna,  spre El,  ca spre propriul nostru Stăpân în Legământ;  să ne luăm din El tot ce avem nevoie cu tot atît de multă îndrăzneală,  ca şi oamenii ce-şi iau banii din propriul lor buzunar. 

Iar Oswald Chambers, îşi încheia meditaţia pentru 16 martie în felul următor:

A umbla în lumină înseamnă pentru mulţi dintre noi a umbla după standardele pe care le-am stabilit pentru alte persoane. Fariseismul cel mai cumplit de astăzi nu este ipocrizia, ci irealitatea inconştientă. 

Ravi Zacharias scria aşa:  

“Nu cancerul, ci defectarea sistemului de detecţie se dovedeşte a fi fatală… În ce stare jalnică am ajuns, dacă înăbuşim simţul ruşinii care a făcut întotdeauna parte din sistemul de scanare al societăţii, avînd funcţia de a detecta comiterea răului şi de a rezolva problema.”(1)

Oare aşa să fie? Biologic, se înşeală, pentru că dezvoltarea celulei canceroase datorită deficienţei de supraveghere imună este doar o formă particulară a problemei. În marea majoritate a cazurilor, sistemul imun este perfect şi luptă cît poate. Din nefericire, invazia canceroasă este atît de puternică, încît el este depăşit, copleşit. Cauza cancerului nu este la nivelul de jos al lipsei ruşinii, ci la modificarea genetică, la schimbarea petrecută la cel mai înalt nivel,  în nucleul celular al credinţei. Read the rest of this entry »

Pentru cine a scris Stelian Tănase “Maestro”? În societate există mai multe orizonturi de aşteptare, iar într-una ca a noastră e de înţeles să existe numeroase clivaje, care să despartă marea masă de consumatori de non-cultură (gen telenovele, reviste şi ziare de scandal), de un segment, nu ştiu cît de semnificativ numeric, cu indivizi  la care pretenţiile estetice sunt departe de melodramă şi exprimare vulgară, fie ea grafică sau literară. În ultimii ani şi mai ales de cînd netul a ajuns un loc de exprimare a multor oameni extrem de diferiţi între ei, am remarcat o apetenţă nestăpînită pentru limbajul trivial, înjurătura scabroasă şi bucuria josnică. Nu are importanţă anonimatul sub care majoritatea dintre ei se exprimă, atîta timp cît unii din cei cunoscuţi sunt absolvenţii unor facultăţi de filozofie, litere sau arte. Cînd vorbesc despre anumiţi oameni cuminţi, prefer să-i numesc creştini pe cei care au frică de Dumnezeu, chiar şi atunci cînd nu-i vede nimeni.

Pentru cine a scris Stelian Tănase „Maestro”? Cine a urmărit emisiunea „Zig-Zag” a lui Ion Cristoiu din 8. 03. 2009, care l-a avut invitat pe Stelian Tănase, a putut vedea că romanicerul a dorit să şocheze o anumită categorie de cititori, fără să o definească explicit, de la care se aştepta la urlete şi tropăituri de revoltă şi repulsie.  Reacţia, atîta cît a fost- şi Stelian Tănase a remarcat asta- a fost anemică, cîteva cronici împărţite pro şi contra şi unele bloguri în care a fost înjurat (aici am fost „acasă”, amintindu-mi de postarea lui Marius Cruceru, „Porno(ro)cultura”). Dacă ar fi să rezum cele spuse de autor despre acest roman, el este scris cu intenţia de a şoca, de a arăta o lume stricată pînă în profunzime- cea a televiziunii de la noi, şi nu numai; o societate românească în care nu se mai poate respira şi în care Stelian Tănase nu se mai poate regăsi; o Românie care a fost polarizată între stăpîni puternici şi slugoi dezgustători; un gen literar şi, mai ales vizual, melodramatic şi frivol, încărcat de vulgaritate, cu mare succes la un public românesc majoritar şi de prost gust. Acţiunea de dramoletă a romanului, pe tiparul telenovelei,  şi exprimarea dincolo de argou a personajului feminin, invalida relizatoare de televiziune, sunt croite să arate şi să trezească. Read the rest of this entry »

O cauză majoră a decăderii morale în care societatea noastră se adînceşte pe zi ce trece este şi neîncrederea în minuni, în minunile lui Dumnezeu.

Astăzi  încercăm să găsim tot felul de explicaţii ştiinţifice a tot ce ne înconjoară, în aceste zile în care fiecare interpretează Cuvîntul Sfînt după cum îl taie capul, avînd o părere cît mai personală şi de necontrazis, despre ceea ce lui „i-a vorbit Domnul”; pulverizînd, practic, Adevărul Unic al lui Dumnezeu, în fragmentele post-moderne ale gîndirii noastre relativiste; în aceste zile în care pînă şi Biblia se traduce în tot mai fanteziste şi păcătoase variante; în tot acest infern al incertitudinii, noi venim şi spunem că există minuni şi că nimic nu se face fără voia Lui.

Vă mai amintiţi postarea despre adolescenta care aştepta, practic în zadar, să găsească cineva timp şi pentru ea, să o opereze pe cord deschis, să-i astupe fereastra de comunicare dintre atriile ei, malformaţie care îi punea în pericol viaţa în orice moment?

Acolo vă vorbeam despre societatea noastră tot mai coruptă, despre destinul tragic al unor copiii săraci.

La aproape jumătate de an după acea postare, fetiţa a fost operată fără nici un ban,  iar astăzi este considerată în afară de orice pericol.  

Trebuie să vă mărturisesc că, după acea postare, am primit un email de la un om al lui Dumnezeu de peste Ocean, care s-a oferit să suporte o parte din cheltuieli- şi suma oferită de dînsul nu era mică deloc.

Am refuzat ajutorul, pentru că nu puteam folosi banii ca „plocon” de uns şuruburile corupţiei medicale de la noi. Acel om, cu toată familia lui, mi-a spus că aşteptă, totuşi,  să-i dau de veste cînd va fi nevoie de el.  În acest caz, „scopul scuză mijloacele”, spunea el. Hotărîse, pînă atunci, să se roage pentru G. – aşa o cheamă pe fetiţă- împreună cu toată „casa lui”.   Read the rest of this entry »