Vindecătoru

La Durău există două căi în viaţă: ori ai popi, ori ai grătare. Fumul de tămîie se amestecă cu cel de mititei şi fripturele, cel lumesc înghiţind viril, spre seară, moliciunea celui dintîi.

Vălătucii de bunăstare adumbresc serile călduţe de mai, incendiind imaginaţia ciurdelor barbare,  adunate să frigă o bere.

Durăul este un fel de Bulevard al Primăverii sfinte, pe care se plimbă Dumnezeu, la braţ cu maici şi taici, fie pe jos, fie în maşini cu tracţiunea peste tot.

Cinismul negru a inventat un simbol al regăsirii spirituale: bietul Daniil Sihastru, de meserie sfînt, a devenit patronul „Centrului Cultural Pastoral”.

Ce poate fi mai portivit decît să guşti Împărăţia lui Dumnezeu aici, la botul muntelui, din moment ce poarta de intrare de Sus e cam îngustă, după cum se spune.

Iar gustul este, cu toată modestia, sihastru: adică departe de artă, stafidit de talent şi subţire la dat.

Avîntat pe trei nivele, cu mansarda cît fundaţia, coverta corăbiei nebunilor are lipită pe dunetă eticheta roşie de ruşine a relaţiei nepotrivite cu Dumnezeu: „Casa Profetul”, o izvodire a iluziei de puritate.

Iar lîngă ea, un coş în care îi aruncă, evlavioşi, cu un cîrlig de la distanţă, trei puncte Prea Înaltului: ca să ştie că,  unde e joc, e şi bătaie de el. Iar plasa inelului am luat-o noi, ca de obicei…