Vindecătoru

Postare inspirată de comentariul A. Damei  cu care,  în principiu, nu am cum să nu fiu de acord: ” Blogul e o pagină personală, în care aduci câte ceva din preocupările tale. Eu urăsc blogurile în care cineva îmi spune ce a făcut de la 7 dimineaţa până la 11 seara, inclusiv cât a stat pe veceu şi cât a durat mersul până la grădiniţă, câte produse şi-a cumpărat din mall etc.” Pot să spun că şi eu, dar mai bine să vă povestesc de ce…

E dimineaţă. Mă trezesc după ce am visat sau n-am visat, dar visul a fost oricum frumos iar noi nu credem în vise. Îmi fac sau nu-mi fac cafeaua, care poate fi rece dar este caldă, e neagră, dar putea să nu fie, e dulce, dar era mai bine să fie amară şi… Read the rest of this entry »

Cuvîntul snob, Ortega Y Gasset îl explica astfel, în „Revolta maselor”(1): 

„În Anglia, listele cu locuitori indicau, alături de nume, profesia şi rangul fiecăruia. De aceea, lîngă numele burghezilor simpli apărea prescurtarea s. nob, sine nobilitate, ‘fără nobleţe’. Acesta este originea cuvîntului snob.”  Read the rest of this entry »

Ce va rămîne din blogurile noastre? Fără să am vreo dovadă în acest sens, cred că majoritatea celor care au blog n-ar fi ţinut un jurnal zilnic în casă.

Femeile erau mai înclinate să-şi noteze emoţiile, să usuce flori printre filele Jurnalului sau să păstreze amintiri de tot felul. Eu nu am zărit  aşa ceva prin casele rudelor mele, dar am citit o mulţime de cărţi în care personajele procedau astfel. Străbunica mea avusese o bibliotecă cu volume valoroase, din care am văzut şi eu cîteva. Între filele lor se presupunea că se „presaseră” nişte bacili Koch, de la una din fetele sale, foarte culte şi care murise tînără, de tuberculoză. Pe multe din cărţile acelea le-au ars sau le-au înstrăinat, mai tîrziu, bunicii mei. Read the rest of this entry »

Extrem de simpatica doamnă Rodica Botan a inventat un concurs, despre “Fiul risipitor”. Întrecerea fiind premiată cu  suma fabuloasă de 50 de dolari, oamenii scriu cu aplicaţie, talent şi din toată credinţa pe care le-a dat-o Dumnezeu. Interesantă era sugestia dnei Rodica, ca scriitorii să se plaseze fie din perspectiva tatălui, fie a fiului, a vecinilor, a stăpînilor porcilor care mîncau roşcovele, urmînd ca lucrarea cea mai frumoasă să fie răsplătită după cum am spus.

Din nefericire, eu nu pot participa, pentru că nimic din ceea ce mi-a venit în minte nu se potrivea cu datele problemei. În schimb, voi posta, pentru a o încuraja şi a face, pe gratis, PROMO unui blog greu încercat în ultima vreme, de atacurile unui fel de Don Quijote pe invers, care atacă femeile, ca să-i meargă lui mai bine (u)morile.

Aşadar, iată povestea “Fiului risipitor”, văzută dintr-o perspectivă nepermisă. Read the rest of this entry »

Povestea, mai demult, Barzilai, că-n America, prin biserici, a apărut un obicei costisitor. O modă. Dar poate fi vorba de modă în corpul comunităţii? Aprobată de cine? Impusă de ce?

Povestea consta în inelul de logodnă cu o mică pietricică de diamant, pe care băiatul să-l ofere fetei. Barzilai intuia că s-ar putea ca piatra să tot crească, să devină exprimarea unei curate vanităţi. Cu multă parcimoniozitate, pînă şi blogărul american a trecut la fapte: un inel pe măsura temerilor sale. Read the rest of this entry »

În anul 2008, peste 50% din populaţie se îngrămădea în oraşe sau bucşea periferia lor. Se mai spune că majoritatea celor care se nasc acum, sau cei care s-au născut în ultimii 10-15 ani, nici nu vor să audă să rămînă cu blestemul pămîntului pe cap, cu aratul, semănatul, culesul sau păscutul vitelor sau dusul cu gîştele la ştoalnă. În lume, această tranziţie se face haotic.

Omul nu are ce să ia din tinda casei, înghiţită în pămîntul din care a contrariat orizontul un veac, cu formele sărace ale unei arhitecturi de lut bătut cu balegă şi paie. Mahalalele, simpaticele noastre concubine literare, din care au săltat de rîs coloane de eroi, scriind scrisori pierdute sau extrăgîndu-şi, spiţereşte, măsele sănătoase, dispar în aburul de must dat în şampanie al cartierelor rezidenţiale. Pe locul dintre cîmpul ars şi mormanele de peturi, apare slumul. Read the rest of this entry »

Frivolitatea, senzualitatea vaporoasă sunt alungate din comunitate.

Tinerii, mai ales adolescenţii, chiar dacă au fost îndelung duşi la biserică, par să aibă, uneori, un aer de amoralitate, fără consecinţă imediată. Adolescenţa,  fiind o vîrstă a visării romantice prin excelenţă, este şocată de agresivitatea privirilor scrutătoare, încărcate de reproş, pe care adulţii,  saturaţi de ranchiună sau de drame ale existenţei proprii, le aruncă către ei.

Maturii întrevăd tragedii potenţiale, suferinţe şi decepţii fără leac, care pot marca viaţa unei fete cu un decolteu mai neglijent sau o fustă ce pare să arate, şi nu să ascundă, înmugurirea frumuseţii şi a feminităţii sale. Read the rest of this entry »

Plec de la o fotografie pe care Barzilai a postat-o pe blogul său.

La căsătoria-i, printre participanţi, apare un om înalt, brunet, cu o faţă inteligentă, de actor de film din seria „Agentul oo7”: nimeni altul decît dl. Poplăcean, din faza plină de  cruzime a existenţei sale. Barzilai povesteşte puţine lucruri despre relaţia cu James Bond-ul baptist, esenţa postării fiind minunatele învăţături ale lui Richard Wurmbrand: să luăm perlele din mare, nu să venim cu găleata plină de apă sărată (de sarea lacrimilor?);  să avem, în primul rînd, experienţă directă cu Dumnezeu, nu doar mediată prin cărţi şi predici.

Barzilai se dovedeşte, din nou, un maestru al reacţiilor impecabile, de tiflă fină, alegînd un titlu de senzaţie: Read the rest of this entry »

Domnul  Complăcean este sculă bună.  De fapt, ce mare lucru a făcut Dl. Complăcean, decît că s-a complăcut? E adevărat, cu multă şi anevoioasă complăcere!

În aparatul său interior, el este ca o rablă veche, cu fundul pluşat, pe canapeaua căreia doamna securitate s-a simţit bine cu noi toţi, pe rînd, pentru că acolo a aflat ea cît de mare ne este credinţa şi, de ce nu,  dorinţa şi putinţa.

Prin dl.  Complăcean, toată lumea a venit la noi acasă şi s-a auzit despre noi.  Aşa ne-au cunoscut pe toţi: au văzut cum ne  băgăm degetele în ochi, să vedem ce a făcut Domnul cu ei, că ne holbăm aşa de bine. Read the rest of this entry »

În anul 1948, în 24 de ore, bunicul şi-a luat familia şi a părăsit tot ce era a lui: casa şi moara din Isaccea. În 24 de ore, acest „duşman al poporului” a fost nevoit să plece în pribegie, să încerece să-şi salveze familia de închisorile comuniste.

Moara, din piatră, a rezistat timpului. Pentru mine, ea nu reprezintă o valoare în sine, ci e un simbol. Terenul din jur, destul de mare şi acela, a trecut prin tot felul de mîini, prin legile „democratice” date de Iliescu şi gaşca lui de comunişti, după lovitura de stat din decembrie. Am primit, în compensaţie, un alt teren, aproape de Dunăre, fără valoare. Nu mă mir că România este blestemată să moară în mizerie morală. Nu poţi arăta unui străin: aici s-au născut ai mei, aici au trudit, aici au clădit. În România, rădăcinile mele nu mai există decît în imagini vechi şi în semne ale hoţiei recente. Read the rest of this entry »