Cronici mondene (7) Moartea doamnei Betania

by rasvancristian

P1000102Organismul uman se recunoaşte, în principiu,  pe sine. Apoi îşi apără conţinutul, pînă la cea mai intimă fibră a lui. Cancerul nu este un accident de maşină, ci o lucrare care cere timp. Nu există posibilitatea de a convieţui cu tumora, de a face un compromis cu ea. Nesătulă, va acapara tot  ce i se oferă, va consuma toate substraturile, toate beciurile hranei îşi vor topi rezervele ca să-i hrănească  vanitatea. Corpul intră ca-ntr-o febră, ochii se înfundă în orbite şi sclipesc de vise mari. Cu cît sfîrşitul este mai aproape, cu atît orice minciună este bună. Omul se topeşte de dragul tumorii sale. Tot sîngele, ce a băltit în golfurile ei, se revarsă prin toate canalele şi întreaga cetate primeşte, ca pe un dar, pachete ale veştii tumorale. Împroşcat de metastaze, creierul se joacă cu durerea, halucinînd în existenţe netrăite. Tumora creşte, alergînd spre moarte, în timp ce slujitorii apărării imediate o bat pe umăr, cu imbecilitate. Uimirea celulară e atît de mare, încît nimic n-o biciuie mai mult decît durerea nouă, ce o credea uitată, îngropată. Vin vremuri grele, iar corpul îşi presimte agonia. Privirile se şterg, faţa se strîmbă în tot felul de grimase, mimînd trăiri vitale, mincinoase. Ora înfrîngerii îl prinde cu ochii pe flaconul de morfină. Tumora e iertată, căci a ucis într-un tîrziu durerea, iar omul vrea o masă bună, de pofte mari, împărăteşti. Picioarele se umflă de apă şi de limfă şi omul se tremură deplin, păşind slăbit, biruitor, spre moarte.

About these ads