MOTTO: “Dictatura este cea mai grozavă formă de guvernare- dacă ai Dictatorul potrivit.”- Will Rogers, in Saturday Evening Post, 1927

Oamenii se întreabă, la noi, cum e posibil ca un individ cu apetit dictatorial, urît şi cu o spoială de cultură să aibă un asemenea succes la o parte din inteligenţa  românească?

Mulţimea se cruceşte: cum, domnule, un fost marinar, adăstat prin porturile lumii, petrecăreţ şi afemeiat,  să fie adulat de apelpisiţii neamului, de Pleşu, Patapievici sau Liiceanu? sau de politologi ca Volodea Tismăneanu?

Cum poate un os de liberal şcolit la Sorbona, precum Paleologu-Jr, să înghită mîrlăniile repetate ale unui om pentru care codul manierelor elegante este mai abscons decît codul lui Hammurabi?

Lumea e tentată să creadă că toţi aceşti domni sunt sau orbi, sau plătiţi de putere. Istoria ne arată că Băsescu e departe de a fi singurul caz de acest gen. A mai fost unul care a înşelat inteligenţii lumii: Benito Mussolini, părintele fascismului.

Pînă să se deştepte oamenii, un Churchill îl numea “cel mai mare legiuitor în viaţă din întrega lume”, în timp ce marii oameni de muzică precum Giacomo Puccini şi Arturo Toscanini îl idolatrizau. A trebuit să treacă o vreme pînă ce dirijorul italian să se dezică de el.

Sigmund Freud îi scria o dedicaţie: “Lui Benito Mussolini, de la un bătrîn care îl salută pe Conducător, Eroul Culturii”, iar unei dudui, mare ziaristă americană din anii ’20, i se aprinseseră călcîiele după el şi-l numea “despot cu gropiţe în obraji”.

Chiar şi fără gropiţe, succesul la femei al preşedintelui nostru e imposibil de  contestat. Mioara Roman, fosta soţie a fostului premier român Petre Roman, îl aştepta pe Băsescu cu o farfurie de borş dimineaţa, pe la trei, cînd acesta se întorcea cu soţul ei din veşnicele sale campanii electorale. Borşul era pentru gîtul lui  Băsescu, nu pentru al lui Petre. Ingratitudinea ulterioară a preşedintelui faţă de Roman e de notorietate.

Lowell Thomas, ziaristul care l-a făcut celebru pe Lawrence al Arabiei, scria la un moment dat  despre Mussolini că:  ”Acesta e momentul lui suprem. Iată-l, un Caesar modern!”

Dacă vă uitaţi la inteligenţii din PDL- cîţi or mai fi rămas din ei-, fraza asta nu vă sună cunoscută sau măcar potrivită momentului?

Toţi cei citaţi în cazul lui Mussolini s-au dezis ulterior de el. Să se repete oare istoria şi în cazul lui Băsescu?