Multă lume se întreabă, privind demonstraţiile din România de la această oră, cine sunt protestatarii, de unde au ieşit, ce vor şi cum gîndesc să facă România;  cine să le creeze locuri de muncă, cu ce bani să se plătească pensiile şi salariile şi cine să conducă, totuşi, ţara.

E răscoală, e răzmeriţă, e anarhie, e disperare, e manipulare, e nebunie, e provocare? Nimeni nu ştie şi toţi avem un răspuns. Cerem dialog, dar un dialog al surzilor, în timp ce relaţia noastră cu Dumnezeu a fost grav afectată după cei douăzeci de ani de marasm pseudo-democratic.

Ieşiţi în stradă şi daţi idei mulţimii: naţionalizare, judecarea hoţilor, alungarea fărădelegilor. Vă vor iubi.

În acest context aiuritor pe care-l trăim împreună, fie că suntem în ţară, fie că sunteţi departe de ea, vreau să vă supun atenţiei un text tulburător. Dacă nu ar fi fost ceea ce vedeţi de cinci zile, nu l-aş fi postat.

Este un mesaj pe care l-am primit din partea unei fete al cărei nume nu are importanţă. Există şi Gavroche cu fustă. E din Bucureşti şi apreciază că s-ar afla la jumătatea vieţii sale pămînteşti.

Ceea ce scrie sunt temele generaţiei sale: durerea, înstrăinarea, revolta unui suflet care nu-şi găseşte nici răspunsuri, nici adăpost, nici linişte, nici în agora laică, nici sub cupola creştină.

Textul este cutremurător şi nu trebuie citit de cei slabi în credinţă. În el este contestat Dumnezeu; este  preferat satanismul pseudo-creştinismului; se vorbeşte despre gnosticism, într-o societate dominată de maniheism; este urîtă falsa bunătate şi preamărită sinceritatea urii.

Textul poate să vă ajute să înţelegeţi prin ce trece Ţara în aceste zile şi să plîngeţi, odată cu mine, cu cenuşă pe cap şi îmbăcaţi în pînză de sac, ca vechii evrei aruncaţi cu faţa-n ţărînă, în momentele lor de mare jale, pentru că suntem vinovaţi de rătăcirea aproapelui nostru.

Ne-am înmulţit  biserici, ne-am puit, ne-am păzit copiii de lumea spurcată, ne-am ridicat ziduri imaginare mai groase şi mai înalte decît cele ale mănăstirilor ca să nu ne amestecăm cu ceilalţi, deşi El ne-a trimis să vestim Evanghelia celor pierduţi.

Iar acum, cînd lumea a venit peste noi,  n-o mai putem înţelege şi ne e teamă şi ne e ruşine cu ea.

Am autorizat în piaţa blogului această demonstraţie cutremurătoare de protest.   E o imagine, în mic, a pieţelor de azi din România.

………………………………………………………………………………………………….

“Dacă ar fi cu adevărat interesaţi de soarta lumii, nu ar lăsa oamenii să sufere (şi nu învaţă niciodată absolut nimic).

Nu ar permite inexistenţa Dreptăţii în această dimensiune şi nu ar lăsa să se întâmple toate atrocităţile. Adică, sunt indivizi ce trăiesc toata viaţa într-o lume limitată de diferiţi factori exteriori (cruzime, sărăcie, foamete, ură, disperare, haos, distrugere,etc. care deja fac o “cutie a Pandorei”) şi care încă mai speră într-o lume mai bună.

Cum să nu-mi vină să-mi dau cu pumnii în cap când văd atâta prostie şi credinţă într-o Providenţă (eu aici sunt de acord cu gnosticii- Demiurgul în creatie)?

Eu, care o duc ceva mai bine decat exemplul acela de persoană, blestem lumea aceasta pentru că nu există Bunătate (sacrificiu suprem, ajutor dezinteresat,etc.) şi pentru că sunt înconjurată de (pseudo)creştini.

Îi prefer mai degraba pe sataniştii aceia ce se droghează cu etnobotanice decât pe toţi credincioşii ce nu ştiu să-mi zică decât că sunt proastă, neobrazată şi nesimţită.

Iar dacă sunt comparată cu o fiară, înseamnă că am ajuns, în sfârşit, pe drumul cel bun.

Decât o nulitate fericită în cretinitatea ei, prefer să ajung un demon ce torturează oamenii (chiar cineva m-a acuzat de asta de mai multe ori).

Mi s-a acrit să văd în scris ipocrizia, că lumea e frumoasă, dacă nu vezi toţi maidanezii, violurile, avorturile şi alte banalităţi.

Ideea mea este că, atunci cînd cineva doreşte să scrie despre realitate (aia în care se află), să nu-mi vină cu texte gen: “Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar dacă pe unii mai mult”. Şi m-am săturat de textul “sărmanul copil”.

Trăim într-o societate în care, dacă se nimereşte să te naşti şi să încerci să supravieţuieşti, asta nu-nseamnă că toţi îţi vin în ajutor.

Există probabilitatea să fii ignorat ori să ţi se îngrădească limitele. Ok?

Deci, sunt o cauză pierdută. Deja mai am puţin şi trec de jumătatea vieţii mele pământeşti.

Şi mai este ceva: Vindecătorii nu există. Medicamente da, însă ei nu!”