Mi-e milă de toţi săracii care demonstrează în pieţele ţării. Ponosiţi şi dîrdîind, înghesuiţi unii în alţii, ei îşi strigă disperarea. Cîteva sute, poate doar zeci. Şi milioane de români asemeni lor, asemeni mie.

Au scris tot felul de pancarte, atît cît i-a dus mintea. Îl urăsc pe vodă de la Cotroceni. Îi urăsc pe politicienii îmbogăţiţi din toate partidele. Vor libertate. Vor respect. Mulţi ar dori o nouă naţionalizare şi un nou început, cu şanse egale pentru toţi, şi conducători drepţi şi cinstiţi.

Strada îşi urlă desnădejdea şi-şi înghite în lacrimi utopia.

Istoria spune că armata a tras cu tunul în ţărani, iar jandarmii au ucis muncitorii din Bucureşti, de la Griviţa, pentru că au gîndit la fel. Cînd e vorba de apărarea proprietăţilor, a privilegiilor şi ordinii zise de drept, regimul nu glumeşte.

Politicienii de azi ar trebui să-i mulţumească lui Băsescu pentru adevărata sa operă de artă: o puternică forţă de represiune, una fără precedent ca număr şi dotare în istoria ţării, gata să zdrobească tot ce-i iese în cale.

Indiferent de numele lui vodă, acesta va avea un şoim bine dresat cu gluga bine trasă.