Mă socoteam cu nevasta mea că statul multe zile nu mai are şi spitalele se vor închide primele.

Oricum nu ştiu de ce le mai ţin. Poate doar să amăgească oamenii şi să le scurteze suferinţa, pentru că altfel nu le văd rostul. Ambulanţele îi vor intuba, îi vor defibrila şi-i vor purta prin ţară pînă cînd vor dori singuri deconectarea de la aparate.

Nevasta mea a strîns din dinţi şi din banii casei o sumă frumuşică din care ne putem  cumpăra deja o capră. Nu e cine ştie ce, dar am auzit că mănîncă puţin şi dă lapte mult şi gras, care e iute şi pute, dar în vremuri de criză oricum e mai bun decît coaja de copac.

E adevărat că nu ştim niciunul din noi să mulgem animale, dar asta se poate învăţa din cărţi. Deocamdată nu ne-am hotărît unde să o punem, mai ales că nu e mult de cînd am reuşit cu greu să plasăm cîinele la bunicu.

Nevastă-mea a propus să ne cumpărăm o palmă de pămînt, pe care să o împrejmuim şi să ne ridicăm o cabană de lemn în care să stăm şi să păzim recolta.

Totul e să muncim pămîntul şi să trăim din roadele pe care ni le dă el. Din acest motiv am decis să citesc literatură de specialitate şi am luat de pe internet o carte despre istoria kibbutz-ului. Deşi e în engleză, lucrurile par destul de clare.

Ideea de bază e că oricît de dezavantajat ai apărea, nu se ştie niciodată de ce forţă zace în tine. Apoi, nimic nu e mai democratic decît să-ţi trăieşti utopia, fără supraveghetori şi şefi.

(va urma)