Vindecătoru

După douăzeci de ani este mai rău decît pe vremea celor trei muşchetari. Mă refer la romane, nu la epocă. Ieri, nevasta mea călca un morman de rufe şi m-a rugat să pun o predică de-a lui Wurmbrand.

Nu i-am pus, dar am frecat video playerul cu bucăţele din filme documentare, pe care tot promit să le văd, cîndva. Şi aşa n-am să ajung eu la Machu-Picchu niciodată.

A venit, în schimb, momentul să pun perdeaua în bucătărie. M-am căţărat pe un scăunel şi…, ei bine, n-am căzut eu, cum mă aşteptam, ci a ieşit caloriferul din diblu. A ţîşnit, efectiv! Nici nu l-am atins, vă rog să mă credeţi. L-am ancorat cumva şi am combinat substanţa a cu substanţa b, le-am amestecat şi am lipit o garnitură sau cum s-o fi numind zona aia, că nu mă pricep. Picură în continuare, dar nu ştiu de unde. Asta pentru că nu am pus predica.

Dumnezeu nu doarme, prieteni! Read the rest of this entry »

Vine Crăciunul şi trebuie să ne grăbim, pentru că nu putem sta cu rotunzii la vedere, pînă în ajun. Mare mi-a fost mirarea cînd am văzut la un jurnal de actualităţi de ieri, duminică, cum poporul român vorbea despre ignat şi făcea concurs internaţional pe temă dată, în sfînta zi.

Cu alte cuvinte, astăzi fiind luni,  ce trebuie să mai ştim legat de rotundul din ograda noastră?

În primul rînd, trebuie să vă spun  că unele popoare îl consideră necurat şi nu stau de vorbă cu el, moderîndu-l sau spamîndu-l.

Din punct de vedere religios, recunosc că nu mă prea pricep la analize, dar au fost oameni care au tras concluzia că toate i se trag de la paraziţi. Carnea vorbelor, neprelucrată termic suficient timp şi neafumată corespunzător, poate merge la creierul celui care se înfruptă din hălcile de fraze de pe spate. Mulţi au fost infestaţi cu tot felul de chişti, apăruti ca o ploaie în toate judeţele, de care este răspunzător, în parte, şi  rotundul nostru. Citiţi clasamentul acestora,   în dezvoltare,  şi vă veţi convinge că nu e de glumă cu ei.

Dacă treci peste prejudecăţile religioase, trebuie să mai ştii că nimic nu se alterează mai repede decît rotundul uitat în voia lui cea rea.

Dacă îl pui la saramură, se spune că partea grasă a formelor rotund- artistice nu-şi trage decît cît e nevoie, în schimb carnea fragedă  devine de neînghiţit de amară ce-i. Jambonul se ţine în zeamă de varză- după reţeta lui Păstorel- dar nu orice rotund acceptă să fie îmbăiţat astfel. Expresia “eşti varză” este antonimul lui “eşti marfă”, iar rotundul se visează mereu agăţat în vîrf. Read the rest of this entry »

Metoda europeană este complet alta decît chinuitul dacic al rotundului. Oricum ai încerca să maschezi intenţia de a-l ataca, de a-l domina sau domestici, fiind inteligent, te recunoaşte şi a doua oară nu-l mai prinzi. Nici cu drăgălăşenii nu obţii un rezultat mai bun, mai mult chiar, poate ieşi un tărăboi de te-or şti vecinii ca de popă tuns, alergînd rotundul  dintr-un mess în altul.

Metoda europeană, deci, este abordarea muzicală a subiectului. Cît timp îi cînţi, cu sau fără text, vei avea surpriza să-l vezi cum se relaxează, cum tace şi poţi executa pe pielea sa, planurile despre care am vorbit în prima parte. Cărţile spun că muzica de Mozart este folosită de elveţieni, dar eu cred că şi o tocată de Bach  nu-i va strica frăgezimile, ba dimpotrivă, îl va obişnui cu ideea.

Nu este bine nici să-l îndopi prea tare cu castanele dulci ale vorbelor coapte, pentru că la un moment dat i se face rău şi fuge în blogul lui şi de acolo nu-l mai scoţi pînă la primăvară, mai ales dacă apucă să-şi fixeze îndărătul de portiţa comentariilor. Read the rest of this entry »

Se ia un blogăr, de preferinţă rotunjor, în sensul de plinuţ de sine şi, urmărind harta lui Păstorel Teodoreanu, din Gastronomice, se caută să nu-i  lezezi şoriciul. Cu cît cultura cu care a fost hrănit blogărul este mai variată şi grasă, cu atît carnea lui este mai fragedă şi şoriciul se rupe mai uşor. Este gustos, oricum l-ai prepara, dar preferabil ar fi să nu-i stricaţi obiceiurile.  Ce poţi face din el? Orice!

Prima acţiune este prinderea şi împiedicarea, cu replică încrucişată, aplicată la vedere, la postările din urmă. Oricîtă putere ar avea, va cădea cu ispita-n faţă şi va putea fi perpelit cu baloturi de vorbe uscate, înghesuite peste el, să ardă ca paiele, vara.

Vă asigur că va plezni de fericire prin unele locuri, iar pieliţa sa fină va deveni arămie. Se poate înveli cu cîte o replică mai veche şi mai groasă, ca să asude şi să se frăgezească, pentru ca pînă şi copiii blogurilor să-l poată gusta, mai ales de la urechi, care şi aşa nu i-au folosit decît la ciulit. Read the rest of this entry »

Fac bradul de Crăciun sau nu-l fac? – aceasta-i întrebarea…

Glasurile copilăriei,  în care creierul  se simte bine şi jilav în zăpadă, îmi povestesc despre nenumăraţii brazi, unii ai mei, alţii ai prietenilor cu care vorbesc, în gînd, uneori.

M-am născut cu “O, brad frumos!”, apoi am aflat varianta germană, a unui Luther care a adus copiilor săi un brad din pădurea teutonică, pentru a-i înveseli. Legenda citită de mine spunea că le-a făcut şi jucării de pom. Protestanţii sunt împăcaţi că marele reformator a pactizat cu erezia. Se crease un precedent, altfel plăcut. Read the rest of this entry »

O rablă este o maşinărie de care te serveşti mulţi ani şi, cînd ajunge la bătrîneţe, o dai la gunoi. Sau o vinzi.

Cînd era tînără, rabla se lăsa deşurubată şi întinsă în faţa blocului, în văzul lumii. O ştiai pînă în cele mai ascunse cotloane şi puteai improviza orice cu ea, pentru că niciodată nu te lăsa în drum. Cu rabla ai dus toate greutăţile, de-a lungul anilor.

Uneori, ai tratat-o impudic, lăsînd-o vraişte, în văzul lumii, să-ţi care toate bunurile lumii: frigiderul, maşina de spălat, televizorul, fotoliul, covorul şi tavanul fals. Read the rest of this entry »

Într-un fel, toţi copiii sunt masoni. În primul rînd pentru că umplu lumea cu casele lor, iar în al doilea rînd, pentru că niciodată nu spun secretul care stă la baza construirii lor.

Cînd eram mason şi aveam vreo şase ani, casele mele aveau acoperişurile ţuguiate. Cu timpul, acestea au căpătat diverse forme de trapez. Trapezul, desenat la înălţime, cere multă îndemînare şi iniţiere în rezistenţa materialelor.

Cu trecerea anilor, am uitat taina înălţării lor. Viteza cu care mint liniile mele de acum, nu înlocuieşte truda migăloasă şi fericită cu care ridicam, contur lîngă contur, zidul de la faţadă.

Cînd eram copil, totul era la vedere. Nu ştiu de ce, dar peretele era ca faţa omului: ferestrele erau ca nişte ochi, iar uşa de la intrare, nelipsită, îi ţinea loc de gură. Închisă, cu clanţa vizibilă. Geamurile erau zăbrelite în cruce, ca-n ţara secretelor de turtă dulce. Read the rest of this entry »

Omul de zăpadă clasic este format din trei părţi. Bulgărele de la bază este cel mai mare, ca să poată susţine pe celelalte două, din ce în ce mai mici.

Cum se obţine bulgărele de la bază? Nimic mai simplu, dacă ai zăpadă din belşug, dar nu de orice fel, adică nici prea umedă, nici prea afînată.

Important este să faci un bulgăre mai mic, aşa cum este maiaua de la cozonac. De el depinde totul. De felul în care îl rostogoleşti ulterior. Pe măsură ce se tot adună zăpadă, el devine tot mai greu, iar surplusul trebuie îndepărtat.

Cînd capătă forma dorită, se alege un loc în care să-l poţi privi cu plăcere din toate direcţiile. Baza poate fi oricît de mare, dar nu exagerată, pentru că se poate fisura sau, şi mai rău, poate crăpa în mii de bucăţi. Read the rest of this entry »

Mărturisesc că sunt topit după tine, Mircea Geoană. Cum săreai elastic, ca o minge. Ca un jucător de tenis care aşteaptă serviciul adversarului. Sau, mai degrabă  ca un boxer, dacă stau şi mă gîndesc la ce a urmat. Jocul de picioare. În sport, asta are o mare importanţă. În politică, mai puţin. Politicianul model este Tăriceanu: greoi, de neurnit. Înglodat.  Un mare rumegător de idei de paie.

Mircea Geoană, nu-mi pare rău că te-am votat. Mi-a părut rău cînd am pus ştampila pe vot, dar acum mă bucur.  “Mihaela, dragostea mea”, este cea mai frumoasă declaraţie politică de dragoste făcută la cald şi cu atîţia martori deodată. Bate filmul “Pe aripile vîntului”, la audienţă, deşi numai despre Vântu n-ar trebui să-ţi amintesc, Mircea. Mai e şi mîine o zi- aşa se încheia romanul, ca şi filmul, de altfel. Dar o spunea ea, nu el. Ea a rămas la Tara, nu la țară.

“Asta e victoria lui Crin”, ai spus tu, Mircea. Eraţi, pe scena aia, ca doi fraţi pătaţi, cîineşte vorbind. Cred că şi vorba asta va rămîne, aşa cum a fost victoria a la Pirus. Victorie a la Crin! A la garcon, a la grec. Tuns, ras şi mîncat. Read the rest of this entry »

Prima oră după ultima oră

Am ieşit din gardă. Grea şi urîtă. Am să vă povestesc. A ieşit Băsescu. Diaspora a votat cu el.  Şi diaspora!

În fond, bieţii oameni care muncesc în Italia şi Spania au adus bani în ţară, departe de ţară.

Mă duc la mănăstire.

Mănăstirea

Am ajuns la Văratec. Mi s-a făcut dor de locurile de aici. Sunt binecuvîntate de Dumnezeu. Zilele trecute Eugenia Vodă şi Horia Bernea, le TVR 1: Horia Bernea evoca Văratecul, locul în care-şi găsea liniştea. Măicuţa la care a venit ani la rînd plecase la Domnul în vara aceasta. Lui Horia Bernea i se umeziseră ochii. A spus frumos: “Dumnezeu s-o ierte!” Pot spune că la Văratec nu te duci, ci rămîi. O imagine, două, şi atît.

Doamne, România este atît de fragilă, de sfîntă în unele locuri, încît turişii sunt ca o boală pentru ea. Acum Văratecul se vindecase. Nu aveţi unde pune liniştea pe care am găsit-o acolo. N-aveţi loc. Read the rest of this entry »