Vindecătoru

 Paleologu, da, poate fi acuzat ca n-a mîncat salam cu soia şi că nu s-a mitocanizat în liceele/universităţile româneşti.- Cristian Bădiliţă 

Am aflat astăzi că sunt un mitocan. Pot spune, de asemenea, că tot neamul meu este plin ochi de mitocani sau de mitocanizaţi. Singurul care a scăpat a fost străbunicul meu din partea bunicii, care a fost doar un sfert de mitocan: nu ştiu dacă avea patru clase primare, era pescar sărac la mare şi a crescut şapte fete, printre care şi pe ¼ mitocanca de bunică-mea, care tot patru clase avea.

Mitocani perfecţi am rămas eu şi cu tatăl meu: tata a şi murit în starea asta deplorabilă, după ce a terminat primul liceul Bălcescu din Brăila şi Facultatea de Medicină din Bucureşti, ca şef de promoţie.  Eu continui să mă zgîiesc în oglindă, în fiecare dimineaţă, şi mă văd acelaşi mitocan, de peste 50 de ani, care are tupeul să fie de altă părere astăzi decît, să spunem, Dănuţ Mănăstireanu şi Cristian Bădiliţă.

Nu m-a interesat Theodor Paleologu nici cît negru sub unghie, ca să mă exprim neaoş mitocăneşte- şi o voi face în toată postarea, cît voi putea de sincer, ca să nu-i dezamăgesc pe cei doi. Dorind să mă înveselesc spre seară, am citit manifestul  în care Paleologu-jr era apărat, bietul de el, de atacurile nemiloase ale nu-ştiu-care-ziarişti, pentru că cei doi nu-i citează, nu fac trimiteri, măcar să mă pot lămuri dacă l-a călcat tramvaiul vorbei pe junele ministru. În tot cazul, are băiatul noroc să-l jelescă la căpătîi doi teologi, amîndoi ecumenici, deci, practic,  un adevărat sobor de popi.

Ştiam despre Paleologu- jr  din filmuleţele făcute cu tată-său, din ultima perioadă a vieţii acestuia. Bătrînul fiind şi fost ciripitor la securitate, era interesant acolo ce părere avusese fiul în momentul în care a aflat “nimicul” ăsta. Ţin minte că puştiului nu i-a convenit. Era “bubă” pe tată-său!  A doua scenă a fost aceea în care Paleologu senior dorea ca fiul  să ajungă diplomat şi să-l înlocuiască în masonerie, după ce el nu va mai fi. Prima s-a împlinit, şi se vede, a doua, nu se vede, şi  e treaba omului cui face juruinţe.   

Citind ce scriu cele două mucavale, m-am găndit să nu fiu de acord cu părerea lor,  măcar şi pentru un singur aspect, ce e drept minor:  Theodor Paleologu este un om lipsit de coloană vertebrală din momentul în care a intrat în politică, spunînd o dată una, iar la trei săptămîni făcînd exact invers decît afirmase.

În scrisoarea trimisă liberalilor, junele se înfiora de “hidra roşie” a PSDului. După nici trei săptămîni, este numit ministru al culturii în cel mai FSNist guvern de la Lovitura de Stat din decembrie  încoace  şi tînărului nu numai că  nu-i plezneşte obrazul de ruşine, dar are şi tupeul să se simtă lezat de mitocani.  Iată un fragment din acea scrisoare:  

“Scrisoarea mea se adresează unui spectru foarte larg de liberali, de la militanţii PNL la cei care, mai degrabă anarho-liberali, nu votează de obicei. Pe toţi vreau să-i conving de iminenţa pericolului revenirii la putere a PSD intr-un context de criză care-i reactivează in forţă rezervele ideologice socialiste.Ne aducem cu toţii aminte de statul-PSD din perioada 2000-2004, cind practic orice opoziţie fusese redusă la tăcere. O nouă guvernare PSD ar folosi criza ca pretext pentru un clientelism incă şi mai straşnic, bazat de data asta pe critica ideologică a capitalismului de dreapta. Mergeţi afară şi uitaţi-vă cum s-au impinzit din nou străzile cu steaguri, panouri şi pancarte roşii: este imaginea exactă a ceea ce se pregăteşte.”

Fac o mîncare de paste de cuvinte vituperate de “Persona”, “portretul robot” al celor de altă părere decît el în nu-contează-care-problemă sau despre care om- aici, Theodor Paleologu (nu mai comentez nimic referitor la impecabila sa limbă de lemn,  în aspic de caragialesc “bampir”, care merită recitat, seara, ca descîntec şi de deochi, cînd vaca fată greu):

 “presa noastră oligofrenă şi imbecilă,  arunce cu noroi,   atacat într-un mod atât de josnic,   caracteristic secăturilor vajnicului nostru popor,  veritabili paraziţi  se hrănesc cu sîngele victimelor lor,  nedreptate strigătoare la cer.”

Devenit ministru şi deputat, cei doi uită că junele se transformă  în  OM POLITIC, stare în care nu mai are atîta  importanţă cît de nemitocăneşte şi-a făcut studiile, pentru că una este catedra şi savantlîcul, alta jungla în care, cu voioşie, a pătruns.  Paleologu-jr este la fel de cameleon ca oricare alt politician,  se schimbă de la o săptămînă la alta, cu alte cuvinte se descurcă atît de minunat, încît stau şi mă întreb, ce i-a găsit pe cei doi domni să sară la gîtul sugarului,  de teamă să nu-i cadă în cap micuţului drobul de sare gemă,  românesc-mitocănească? Poate doar să-l sufoce cu dragoste înainte, ca să nu se mai chinuie sub lovitură. 

Încet, băieţi, mai uşor cu ciolanul tînăr, că fierbe greu şi s-ar putea să fie prea fierbinte pentru voi.  Sau, mai ştii?, la ce dinţi ascuţiţi aveţi şi la ce stomac tare, merge şi borşul de osanale! mai ales după o beţie de cuvinte… 

Vreau să vă fac să uitaţi tot cea ce aţi citit şi aţi văzut în aceste zile, în cursul unei campanii electorale vulgare, cu oameni urîţi, şi nu am altă cale decît să preiau eu, cu mare întîrziere, sarcina să vă trimit să vă spălaţi creierul, salvîndu-l,  prin singura metodă recomandată de Dumnezeu, de două mii de ani încoace.

La vot, trebuie să mergi pe calea Crucii, să urci pe Dealul Căpăţînii, iar acolo, să dai peste Fiul Omului răstignit, care te va întreba ce vrei să faci cu votul tău, “ştampilînd” Viaţă sau moarte. Alegerea ta îţi va da, sau nu, un loc în parlamentul lui Dumnezeu. Să ştii însă  că nu tu îl alegi pe El, ci El te-a ales pe tine. Cartea ta de alegător a fost scrisă din veşnicie, dar tu ai libertatea să o anulezi cînd pofteşti.

Acest este un parlament ciudat, pentru că alegînd pe Fiul, te alegi pe tine.

Dumnezeu a organizat alegerile, pentru că ne-a cumpărat de la Satana cu un preţ de sînge de Fiu.

De două mii de ani, campania nu a încetat nici o clipă. În toată vremea asta, oamenii au primit cadouri, numite pachete cu har. Dacă pierdeai un pachet, primeai două în schimb. Însă pachetele sunt pe terminate.

Dumnezeu nu se uită la partidul din care faci parte, revărsînd Duh peste toate, în mod egal. Are oameni care-I fac campanie electorală din toate acestea.

Alegerile pentru Cer sunt, într-un fel, mai complicate, pentru că cei care vor să fie veşnic aleşi, nu trebuie să vorbească nimic despre ei, ci numai despre El.

Candidaţii la Cer sunt nişte plagiatori. Ei fură Cuvîntul de la Dumnezeu, şi vorbesc doar limba Lui…

Odată aleşi, îşi încep activitatea în parlamentul numit şi Împărăţie, gustînd în fiecare zi, Cerul, să vadă dacă este bun. Cei cărora le place gustul, rămîn, cei care nu, îşi pierd mandatul. Mandatul electoral al Cerului se numeşte mîntuire.

Pentru a participa la lucrări, trebuie să cunoşti Constituţia, un fel de bibliotecă numită Biblie.

Parlamentul are două camere: cea de jos, în care studiezi şi aplici Constituţia, în litera şi spiritul ei, şi cea superioară, unde te va primi El pentru veşnicie.

Campania electorală se numeşte Propovăduirea Evangheliei. Aleşii Lui sunt mereu într-o astfel de campanie, din care veţi vedea patru videoclipuri electorale, numite predici.

Vă prezint un reprezentant al camerei inferioare, şi  trei reprezentanţi care au trecut deja în cea superioară.

Nu vom găsi un discurs politic pentru parlamentul lumii, care să ne convingă că lumea e mai bună decît Cerul, deşi sunt mulţi care încurcă cele două lumi, şi candidează pentru amîndouă.

Dacă-L alegi pe Isus, care este Calea, Adevărul şi Viaţa, înseamnă că nu mai eşti postmodern, ci etern…

Din camera de jos, videoclipul electoral al pastorului Iosif Ţon, de la partidul baptist, aripa conservatoare.

Din cei trecuţi în camera superioară, un videoclip amintire de la soţii Wurmbrand, din partidul luteran…

iar de la partidul ortodox, un minunat cuvînt de dragoste, de la Dumitru Stăniloaie…

Am scris postarea gîndindu-mă la pastorul Iosif Ţon, fără ale cărui “Cursuri de viaţă spirituală” probabil nu aş fi înţeles niciodată profunzimea şi frumuseţea Cuvîntului lui Dumnezeu .

Stadioanele sunt locuri în care memoria creştină îi priveşte înceţoşat, printre lacrimi, pe înaintaşi, daţi pradă animalelor sălbatice, arşi de vii sau măcelăriţi de gladiatorii-călăi, de un şir de împăraţi romani, unul mai dement decît celălalt, un şir care părea că nu se va mai termina.

Stadioanele sunt locuri de întîlnire ale  noii elite de măscărici, care-şi cumpară echipele de fotbal, de soccer, de rugby sau hochei pe iarbă, le aruncă unele împotriva celorlalte, pentru a cîştiga dragostea şi banii mulţimilor, dar şi pentru a-i opri să se ucidă între ei.

Stadioanele sunt locuri unde au loc concertele de muzică tînară şi se consumă droguri de toate vîrstele.

Stadioanele sunt locuri în care ei spun că se predică azi Evanghelia Împărăţiei.

Ele reprezintă alegerea finală a unui întreg parcurs de “simplificare primitivă” a creştinismului. Parafrazindu-l pe Pascal, stadionul este locul în care, pentru a fi îngeri, oamenii au devenit bestii, (“Acela care vrea sa facă pe ingerul face pe bestia”- Pascal).

Imaginîndu-se apostoli ai lui Isus Cristos, ei reproduc nu Predica de pe munte, ci doar adună gloatele în jurul lor. Motivaţia acestei simplificări primitive a mesajului este aceea că ei ar fi găsit calea propovăduirii masive, prin care se ajunge la origini, la modelul creştinismului primitiv.

Nimic mai fals decit această supoziţie. Oare ei nu ştiu că lucrurile nu erau simple la inceput, ci mult mai complexe? Că ceea ce vedem noi astăzi este doar închipuirea materială a unei esenţe apostolice pline de Duh Sfînt, pe care postmodernii o imită în mod nefericit?

Să luăm de exemplu celula ou, germenele din care se va dezvolta omul. Celula embrionară conţine, în mod virtual, toată informaţia despre ceea ce va fi omul matur. În celula stem sunt adunate toate posibilităţile care se vor dezvolta în cursul existenţei sale pe pămînt; originea tuturor lucrurilor este inclusă aici, în micuţul embrion uman.

Aceasta este “complexitatea calitativa a esenţei” despre care vorbea Rene Guenon şi pe care nu ştiu cum să o explic altfel.

Celula stem umană este mică doar sub raportul cantităţii, pentru că, sub raportul complexităţii, a profunzimii, ea este enormă. Creştinismul primar nu era simplu, ci minunat şi tainic, iar ceea ce facem noi din el este material şi desacralizat. Embrionul uman este la fel de pluripotent ca şi grăuntele de muştar despre care vorbea, într-o pildă, Mîntuitorul (Matei 13: 31-35).

Pe stadioane, noi arătăm o mînă, un picior, o faţă mai mult sau mai puţin reuşită, ale unui organism pe care îl numim “creştin”, minţind că totul este simplu, făcut să încapă în cîteva fraze. Complexitatea oului, a grăuntelui de muştar, ne depăşeşte, pentru că n-o putem explica, urlînd amin prin megafoane.

“Ridicaţi mîinile şi predaţi-vă” – asta e o aşa-zisa viaţă, fiind, în realitate, doar îndemnul sărăciei de spirit a învăţăturii. Traduse prin interpret, cuvintele posibil fierbinţi ale predicatorului de pe alte meleaguri îngheaţă, mărind prăpastia pe care adaptarea ştiinţei şi filozofiei laice a fost forţată să o sape, cu dinţii şi cu unghiile, în ultimii ani, în mentalitatea tradiţionalistă a creştinului. Crezînd că astfel făuresc punţi, ei au aruncat sacralitatea creştinismului în mocirla în care înoatau de atita timp celelalte două, filozofia şi ştiinţa.

După ce au şcolarizat copiii, într-un învăţămănt profan, care nu conţine nici o urmă de element profund; dupa ce i-au învăţat lucruri neînsemnate şi i-au adus pe toţi la acelaşi nivel, le-au inoculat ura pentru tot ceea ce este superior, pentru tot ceea ce ei, copiii lor, nu puteau intelege. Şi rezultatele au venit repede, pentru că primii pe care copiii i-au urit au fost tocmai ei, educatorii lor de modă nouă, cei care i-au somat sa ridice mîinile sus, în semn de predare, împuşcîndu-le “primitivul glonţ al credintei” în inima lor. Aşa cum este predicat creştinismul în multe din aceste zile, el nu mîngîie, ci răneşte inima şi perverteşte mintea.

I-am minţit pe cei mulţi, amăgindu-i că doctrina creştină e simplă, că nu poartă semnificaţii profunde. Am aruncat icoanele, am ascuns crucile, am spart clopotele, pretinzind că noi spiritualizăm religia creştină, dar am căzut, dimpotrivă, în extrema “literalismului”  celui mai îngust şi celui mai grosolan, în care spiritul este complet absent.

Tot ce atingem, vulgarizăm. Ce înteleg aici prin vulgarizare? Nimic altceva decît tendinţa de a pune totul, brutal, fără sens şi repede, “la îndemîna tuturor”; dorinţa de a coborî cunoaşterea pînă la nivelul unei gîndiri inferioare, plină de şabloane şi de lozinci perdante.

Între stadioanele noastre şi străzile cu mulţimile năvălind buluc “să o vadă, să o atingă şi să-i vindece Sfînta”, diavolul se plimbă ca un motan galben, toarce de rîs şi numără mulţimea de mîini nevăzute ridicate sa-l aleagă, cu necredinţă, pe el.

Trăim în plin New Age, într-o lume Globalizată, cu o Nouă Ordine Mondială instaurată, şi ne mai mirăm că ecumenismul prinde tot mai mult teren?  Că sincretismul este noua religie propusă pînă şi copiilor? Ecumenismul nu este altceva decît trecera problemei din domeniul politicii, în cel spritual.

În perioadele de dezintegrare ale societăţilor umane, ale naţiunilor şi culturilor, se produc rupturi, falii, între barierele care despart o religie de alta, sau o filozofie de altă filozofie.
Arnold J. Toynbee observă, în monumentalul său “Studiu asupra istoriei” că, în final, se produc forţe de atracţie de ambele părţi, apropiind o religie de cealaltă. Nu cu multă vreme în urmă am asistat la identificarea lui Dumnezeu cu Alah, deşi atributele lor sunt total diferite. O religie care a “reinventat” după 500 de ani de la Cristos un dumnezeu şi un profet, apare acum cu pretenţie de a uni invenţia sa, cu Adevăratul Dumnezeu. După cum ştim, au fost mişcări de apropiere de ambele părţi, din ambele tabere, cu motivaţiile cele mai diverse.

Trăim o perioadă istorică de mari transformări, cu încercări de a amalgama rituri, culte şi credinţe din cele mai diverse, toate acestea reprezentînd ceea ce Toynbee definea drept

“manifestarea exterioară a simţului lăuntric de promiscuitate care ia naştere în urma schismei sufletului, atunci cînd începe epoca dezintegrării unei societăţi.”

Trăim o perioadă în care concepţiile filozofice ale unei minorităţi cultivate, aparţinînd păturii dominante a societăţii, din punct de vedere politic şi financiar, se sădesc în “răsadniţele” religiei creştine, dînd formă unei noi religii. Filozofia a simţit întotdeauna o preferinţă pentru elitele intelectuale, singurele care se consideră apte să o priceapă, dar filozofia nu s-a putut măsura niciodată cu marea forţă pe care o are religia asupra unei mari mase de oameni. În momentul în care cei ce se găsesc în fruntea naţiunilor au părăsit calea spre inimă, făcînd apel aproape exclusiv la intelect, bătălia a fost pierdută. Încetînd să mai fie sfinţi, au ajuns nişte simpli extravaganţi.

Problema fundamentală cu care se confruntă creştinismul actual este încercarea minorităţilor dominante de a impune supuşilor lor o altfel de formă de credinţă religioasă, bazată pe o filozofie păgînă, acţionînd printr-un sistem de presiune politic eficient.

Polibios a fost un istoric roman, care a trăit între anii 206- 131 î.d. Cr. În cartea sa “Historiae”, el enunţa cîteva idei ce par scrise astăzi, perfect valabile şi în politica actuală, de un cinism pe care nu l-aş fi crezut posibil cu peste două mii de ani în urmă.

“Dacă ar fi cu putinţă, ar fi de preferat să se înjghebeze un corp electoral alcătuit exclusiv din oameni înţelepţi…

“Muţimile sunt întotdeauna şovăitoare şi întotdeauna pline de patimi josnice şi de mînii năprasnice…

“Nu-i nimic de făcut decît să le ţinem în frîu prin născociri bune de scenarii dramatice…

POLIBIOS – HISTORIAE

“În zilele noastre, interesele politice se ascund sub o mască religioasă, dînd naştere unui ritual pseudo-religios.

În aceste condiţii, un cîrmuitor care a apucat să cucerească inima supuşilor săi, în ipostaza de mîntuitor cu chip omenesc, poate izbuti să întemeieze un cult în care funcţia lui înaltă, fiinţa lui şi familia lui să ajungă să fie obiecte de cult religios.”

ARNOLD J. TOYNBEE

Iluminismul francez a distrus, practic, mulţimi de oameni. Astfel, în sec. al XVIII-lea, un episcop englez scria fraze care par desprinse din actualitate. Astfel, mulţi oameni din epoca lui considerau deja creştinismul o ficţiune,

“… principalul subiect de batjocură şi de ridiculizare… de parcă s-ar răzbuna pe credinţa creştină, fiindcă atîta amar de vreme n-au făcut altceva decît să-i împiedice să se bucure de plăcerile lumii.”

EPISCOPUL BUTTLER (1736)

Se vorbeşte tot mai în batjocură de fundamentalismul creştin, considerîndu-l periculos prin fanatismul potenţial al credincioşilor. Actual, se încearcă zdrobirea fundamentalismului, cu preţul asumat al înăbuşirii credinţei.

O asemenea atitudine constituie primejdia supremă pentru sănătatea intelectuală şi chiar pentru existenţa materială a societăţii occidentale.

“O primjdie de moarte, cu mult mai cumplită decît diferitele racile economice sau politice, despre primejdia cărora se discută cu atîta aprindere şi pe un ton atît de ridicat. Această racilă spirituală este prea flagrantă astăzi, ca să mai poată fi trecută cu vederea. Căci credinţa nu este o marfă standard, aflată în comerţ, şi pe care am putea-o căpăta la cerere.”

ARNOLD J. TOYNBEE

În sufletul occidentalului de astăzi este un vid spiritual, obţinut prin întunecarea progresivă a credinţei în Dumnezeu, începută în urmă cu peste 250 de ani, şi pe care cei ce conduc lumea, slujitori ai celui rău, se străduiesc să îl ocupe cu forme subtile de sincretism şi, aparentul benign, ecumenism. Pentru execuţia unui asemenea plan diabolic, teoriile lui Giordano Bruno se dovedesc perfect actuale. Cine se oferă oare să le pună în aplicare?

*

Într-o postare viitoare aş vrea să vorbim despre viziunile evanghelice şi ceea ce matematicianul (şi sufistul) Rene Guenon definea drept epoca “domniei cantităţii”.

Ar fi fost oare posibil ca o mare mulţime de oameni  să fie ucisă cu bestialitate inimaginabilă, cu intenţia declarată de a o face să dispară de pe faţa pămîntului, dacă o altă mulţime de oameni nu ar fi fost convinsă că ceea ce face este spre binele umanităţii, spre propăşirea propriului popor? Ar fi fost posibil Holocaustul  fără un mecanism de Propagandă nazist  extrem de eficient, care să manipuleze o mare de oameni, şi  nu una din jungla amazoniană, ci  extrem de rafinată, de elevată, care a dat mari valori civilizaţiei mondiale?

Giorgano Bruno spunea că,  pentru a manipula o masă de oameni, trebuie să o cunoşti perfect, să intuieşti cu exactitate care sunt dorinţele fiecărui subiect in parte, pentru ca, ulterior, să stabileşti o cale de comunicare, să faci un schimb de idei, sa mimezi pînă la perfecţiune că pasiunile celor cărora te adresezi, sunt şi pasiunile tale, că  iubeşti ceea ce masa de cititori sau de ascultători iubeşte de asemeni.

Subiectele pasiunii comune pot fi legate de artă, literatură, credinţe religioase, sport, bogăţie sau putere. În toate cazurile, manipulatorul este un  vînător de suflete. 

Pentru a manipula o masă de oameni este necesar ca, în afara cunoştinţelor tale despre ea, să-ţi controlezi emoţiile, să-ţi stăpîneşti pasiunile, pentru ca nu cumva să fii,  la rîndul tău, victimă.

Manipulatorul trebuie să facă un efort ieşit din comun, pentru că este necesar să aranjeze fără greş informaţiile pe care le primeşte din afară, apoi   “să devină complet imun la orice emoţie provocată de cauze externe,  într-un cuvînt, el  e presupus  a nu mai reacţiona la nici un stimul din afară”,  spunea Giordano Bruno.

Aici este marea artă şi marele pericol care îl pîndeşte pe cel ce manipulează o masă de oameni: el  “nu trebuie să se lase mişcat nici de compasiune, nici de iubire faţă de bine şi adevăr, nici de orice ar fi, ca să evite să fie “legat” la rindul  său”.

Regula fundamentală este aceea că, pentru a exercita controlul asupra altora, trebuie mai intii să fii la adăpost de orice control provenit de la alţii.

A maipula o masa este o adevărată magie, de care nu sunt capabili decît oamenii foarte înzestraţi, dar la fel de importantă este şi masa asupra căreia se exercită acest soi de magie modernă. Pentru a reuşi această performanţă, masa trebuie să fie cît mai omogenă în preferinţele ei şi să creadă orbeşte în cel care sta înaintea ei.

Credulitatea oamenilor trebuie să fie deplină, iar dacă găseşti o masă care să aibă de multa vreme un exerciţiu al credinţei, şansele de reuşită sunt enorme.

“Credinţa este legătura majoră, legătura legăturilor (vinculum vinculorum), căreia toate celelalte îi sunt, ca sa zicem aşa, progenituri: speranţa, iubirea, religia, evlavia, teama, răbdarea, plăcerea, indignarea, ura, dispreţul şi aşa mai departe…”

GIORDANO BRUNO

Condiţia esenţială este de a găsi o masă de oameni gata să accepte un anumit mesaj, iar mesajul să aibă puterea de a converti acea masă la ceea ce vrei tu să-i transmiţi.

În general,  este mai uşor să manipulezi mai multe persoane decît una singură, să exerciţi efecte mai durabile asupra maselor, decît asupra unui individ.

Manipulatorul trebuie să  “abandoneze balastul amorului propriu, să fie imun la adulări şi la insulte” pentru ca să poată pătrunde prin intuiţie  “însuşirile, reacţiile şi emoţiile subiectului pe care trebuie să şi-l ataşeze”.

El trebuie să-şi cultive cu grijă  “aceiaşi pasiune pe care vrea să i-o trezească victimei sale”.

Urmărind să seducă, trebuie să se ferească să nu fie sedus la rîndul său, să-şi extirpe orice grăunte de iubire din el, inclusiv amorul propriu. În acelaşi timp, el nu este scutit de pasiuni.

“Din contra, i se cere să aprindă pasiuni formidabile, cu condiţia ca acestea să fie sterile, iar el să aibă detaşare faţă de ele”.

IOAN PETRU CULIANU

Ştiţi cu ce se ocupă, de preferinţă,  manipulatorul din zilele noastre? Cu  “relaţii publice, de propagandă, de prospectarea pieţei, de anchete sociologice, de publicitate, informaţie, contra-informaţie şi dez-informaţie, de cen­zură, de operaţiuni de spionaj şi chiar de criptografie”,  bazîndu-se pe tehnologia cea mai modernă.

“Manipulatorul total al lui Bruno se însărcinează să le dea subiecţilor o educaţie şi o religie potrivite”, spunea Culianu, iar pe Bruno trebuie să-l citez în acest pasaj de final al postării, pentru că  am sentimentul că arată cu degetul spre noi, avertizîndu-ne: cu voi vorbesc, masă de credincioşi evanghelici, plini de dragoste şi de încredere în liderii voştri, orbi pîna la dăruire, gureşi în  lucruri mici, extaziaţi în faţa unui fleac aruncat spre voi, a unui strop de vorbă, vouă, Bisericii Lui, atît de vulnerabilă în zilele din urmă:

„Trebuie îndeosebi să avem o grijă extremă cu privire la locul şi la modul în care cineva este educat, la studiile pe care le-a urmat, sub înrîurirea cărei pedagogii, cărei religii, cărui cult, cu ce cărţi şi cu ce autori. Căci aceste lucruri generează prin sine, iar nu prin accident, toate calităţile subiectului [...]”

GIORDANO BRUNO

 

*

Aş fi fericit să ştiu că veţi medita puţin asupra acestor cugetări, că veţi revedea pasaje din bloguri, din ce aţi trăit şi aţi comentat pe net, în familie sau la biserică. Să vă uitaţi cu atenţie în ochii celor care  poate vă vor spune că la noi astfel de monştri nu există şi nici nu vor fi, că nici din instinct, cu atît mai puţin cu  intenţie, nu s-au făcut încercări de manipulare, nu se încearcă sau nu se va încerca mistificarea adevărului.

*

Voi continua despre sincretism si despre ecumenism, cu cîteva dintre  ideile lui Arnold J. Toynbee, un mare istoric, cînd  vom vorbi despre “schisma din suflete”.   

Este de notorietate faptul că ţările cu cel mai înalt standard de viaţă sunt acelea care au o clasă de mijloc înstărită şi cu o educaţie îngrijită.

Jose Ortega Y Gasset spune, în eseul său “Alegerea în iubire: Influenţa cotidiană”, că “decisiv în istoria unui popor este omul mediu” şi că de standardul spre care tinde “gloata”, “majoritatea mediocră”, depinde “tonul corpului naţional”, adică valoarea unei naţiuni, cuantificată în gradul de civilizaţie la care a ajuns.

Ortega Y Gasset nu neagă împortanţa marilor personalităţi, ale căror contribuţii la destinul unei rase este enorm. Acestea însă, oricît de mare le-ar fi excelenţa şi desăvîrşirea, nu vor avea impact asupra istoriei decît în măsura în care reuşesc să impregneze cu influenţa lor pe omul mediu.

“Istoria este, implacabil, domnia mediocrului”, spune el, pentru că oricît de mare ar fi acea personalitate, ea se va izbi de “forţa nelimitată a vulgarităţii”.

Societatea noastră actuală confirmă faptul că popoarele sunt magnifice în special prin “atitudinea nenumăraţilor mediocri”. Pe de altă parte, acest nivel mediu nu se va educa niciodată fără existenţa unor modele superioare, care să ridice spre înălţimi inerţia păturii de mijloc.

Naţiunile care au oameni de valoare, unii chiar geniali, dar pe care ele nu-i urmează, pentru că masa lor este compusă din indivizi recalcitranţi, vor eşua lamentabil.

*

Putem extrapola aceste constatări, aplicîndu-le, în spirit, nu în literă, lumii evanghelice de pe net-ul anului 2008? Din moment ce “societatea lui Dumnezeu” are lideri şi ucenici, membre diferite ale unui organism minunat numit Biserică, cu Hristos Capul şi unicul ei Mare Preot, este posibil ca astfel de idei să ni se potrivească într-un anume fel, aşa încît să fim gata să urmăm pe oricine se aşază în fruntea turmei enoriaşilor? E oare posibil să fim asimilaţi, treptat, unei pături de mijloc, de mediocrii, de vulgari şi trataţi ca atare? Încep oare să semene marile noastre personalităţi cu valorile “lumii”? Există tentaţia şi beţia puterii în lumea liderilor noştri evanghelici? Pentru mine, un lucru este cert: chiar dacă nu există încă astfel de cazuri, sunt create condiţiile pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie la fel de uşor de păcălit ca naţiunile, în ansamblul lor. Eu cred că suntem grupul cu cel mai mare risc la manipulare şi în zilele următoare am să vă spun de ce gîndesc aşa.

*

De multe ori am auzit despre nevoia evanghelicilor de a avea lideri de valoare, despre şcoli de lideri. “Pătrăţosul”, profesoral prin meserie şi vocaţie, a dus discuţia pînă la cele mai îndepărtate graniţe, uneori depăşindu-le periculos, căutînd exemplele în cele mai neobişnuite locuri, cum a fost cu filmul lui Jean Reno, “Leon”. Urmărind să trezească, a ales să şocheze. Erau timpuri bune!

Un răspuns pe măsură a venit, pe vremea aceea, din partea lui Dănuţ Mănăstireanu, care l-a întebat pe “Pătrăţosul” ceva în genul: “Bine, bine, facem noi tot timpul lideri, construim fabrici de lideri, dar ucenicii de unde-i  mai luăm, din moment ce toţi vor să fie lideri?”- remarcă de altfel valabilă şi pertinentă, atît pentru societatea laică, cît şi pentru “Societatea lui Dumnezeu”.

Intenţia de a cultiva cititorul de mijloc de pe bloguri şi enoriaşul din strană a fost evidentă, mai ales în cazul unor absolvenţi de teologie, dar şi a unor oameni pasionaţi de carte. Este cazul lui “Rotundu” sau a lui “Sderbach”, care au făcut liste de filme şi de cărţi, toate menite să ridice cumva “nivelul critic al masei” credincioşilor, la un treaptă de cultură pe măsura moralei lor creştine. Dorinţa de perfecţionare şi admiraţia faţă de lider, au făcut ca unul din comentatorii lui “Pătrăţosu” să atingă culmi greu de egalat, omul fiind nerăbdtor “să se pună cu burta pe carte”, citind sutele de texte propuse începînd chiar de a doua zi de la postarea listei pe blog, fără nici o umbră de îndoială că s-ar putea să-şi piardă astfel, în zadar, cei mai frumoşi ani, că liderul s-ar fi putut să aleagă o lista care să nu i se potrivească ucenicului.

Barzilai şi Ted Pope sunt vocile cele mai citite de peste ocean, ei împărtăşind cu cei de aceeaşi religie şi nu numai, convingeri şi experienţe pe temele cele mai diverse, “mişcîndu-se” bine chiar şi în politică, acoperind un spectru de la dreapta la centru-dreapta, atît prin convingerile politice republicane, cît şi prin cele religioase, ale baptiştilor din Sud. Stînga democrată şi liberalismul religios ale nord- estului American au rămas astfel libere, fiind ocupate treptat de ecumenicul Dănuţ Mănăstiranu şi colaboratorii săi. Şi el pretinde că informează evanghelicii, pentru ca ei să înţelegă mersul vremurilor pe care le trăiesc, recurgînd la exemple luate mai ales de la Vatican sau de la anglicani, atipice pentru urechile celor obişnuiţi mai mult cu Spurgeon.

*

Întrebarea este: propovăduind Adevărul pe net, cine poate spune, cu mîna pe inimă, că singurul său scop este emanciparea păturii de mijloc, educarea ucenicilor?   Primul care s-a dezis de la acest rol a fost “Pătrăţosu”, ce-i drept retroactiv, într-un interviu în care a afirmat că, pentru el, blogăritul a fost un exerciţiu pentru propria plăcere, amuzament şi experienţă, în nici un caz o şcoală de educaţie a maselor. Eu nu cred o iotă din această afirmaţie, şi închei, citînd tot din Jose Ortega Y Gasset, din “Caracteristicile iubirii”:

“Sfîntul Augustin, unul din bărbaţii care au cugetat cel mai profund asupra iubirii, poate chiar temperamentul cel mai colosal erotic din cîte au existat, izbuteşte uneori să se elibereze de această interpretare ce face din iubire o dorinţă sau un apetit. Astfel încît el declară într-o revărsare lirică: … “Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg”. Iubirea este gravitaţie către obiectul iubit.”

*

Voi reveni la Culianu şi la cartea sa, pentru a vedea care sunt pericolele la care ne putem aştepta din partea unor oameni care vor declara că ne iubesc, că ne slujesc, că ne spun doar adevărul, făcîndu-ne să credem orice, pentru că ne cunosc mai bine decăt ne-am fi putut imagina:  slăbiciunile, pasiunile şi viaţa privată.

Dănuţ, tu ştii că blogurile s-au inventat singure, dar n-ai aflat de ce.

Te-ai gîndit tu oare, că între acel Dubai şi mereu bye- bye, sectoristul de la colţul blogului gîfîie şi-mi raportează tot ce faci, iar caloriferistul, tot ce gîndesti atunci cînd baţi nervos în tastatură cu cele zece ţevi fierbinţi?

Dar de femeia de serviciu plină de viruşi, cea care-ţi aruncă folderele din Recycle Bin cu sistemul de operare cu tot, n-ai bănuit că la mine, troianul, ajunge cu greul, adică am tot hardul?

Şi ştii de ce?

Pentru că, din reflex, din toată blogosfera, eu singur am ochii daţi cu soft doar pentru tine, că sîngele meu fierbe în cristale lichide albastre doar cînd te citesc pe tine, că mi-am cumpărat umbrele peste care plouă agurida mură-n gură, din care te-am învaţat să rîşneşti plutoniu pentru postări negre şi fierbinţi, care să-ţi facă gura pungă cînd le arunci în mine, ca am coborît în beciurile siguranţei memoriei ram, pentru că acolo te-am închis să te scanezi numai pe tine.

Da, Danuţ, ai ghicit, eu sunt omul serviciilor de care tu ai avut mereu nevoie, ca să-ţi aducă aminte că trebuie să (re)capitulezi, că trebuie să (re)curgi la metoda rond(o)ului de noapte, aşa încît, în timp ce mîngîi cu degetele mătaniile anglicane negre ca obama şi îngîni crezul ortodox la penticostali, să fii mereu cu faţa la Est de Mecca şi să reciţi creştineşte, surele, pîna va trage clopotele Mitică, românul de la Sfîntu Marcu, lîngă palatul blogilor catolici intraţi la apă definitiv şi demult, de la care ţi-ai luat masca şi joci carnavalul.

Dănuţ, tu ştii că blogurile s-au inventat singure, dar acum ai aflat şi de ce…

Vreau să vă spun de ce nu mănînc carne de baptist, chiar dacă este tocată şi amestecată într-un salam ecumenos, anglican,  cu arome de penticostalism original, învelit în maţ catolic şi afumat fals ortodox, zece minute, la începutul slujbei.

*

Printre amintirile mele de “securist”, una din cele mai frumoase este legată de marele cerecetător şi om de cultură,  Adrian Fochi. Marea sa operă este culegerea  exhaustivă a variantelor baladei “Mioriţa”, într-un volum de aproape o mie de pagini, comentate de acest mare prieten al lui Mircea Eliade, cu care avea în comun geniul, puterea de muncă şi o corespondenţă de care Adrian Fochi era foarte mîndru.

L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, în împrejurări triste pentru savant, la patul de suferinţă a fratelui său mai tînăr, Stelian, lovit de o hemoragie cerebrală de care a şi murit în cîteva zile. Pe vremea aceea îmi era foarte greu să concep că oamenii mor tineri, mai ales aceia  pe care îi cunoşti şi la care ţii în mod deosebit. Eram coleg de meserie şi prieten cu fiul lui Stelian, deci cu nepotul lui Adrian Fochi, şi am încercat, zile şi nopţi, să-l salvăm pe om, deşi stiam că inundarea trunchiului cerebral nu iartă.

În acele nopţi, în răstimpul unor pauze “furate” de la patul muribundului, îl ascultam  vrăjiţi pe bătrînul Fochi, depănînd o altfel de istorie, o alt fel de critică literară decît aceea pe care regimul comunist ne-o prezentase ca adevărată. Conversaţia sa era ca o plutire peste un tărîm vrăjit, interzis. Ore intregi de sperantă deşartă, transfigurate în vis.

Într-o astfel de noapte, ni s-a făcut foame. Pe masa au apărut cîteva bucăţi de brînză, pîine şi felii fin tăiate de salam de Sibiu, care pe vremea lui Ceauşescu se găsea greu şi era foarte scump.

Adrian Fochi a mîncat brînza, pîine, dar de salam nu s-a atins. L-am întrebat, din curiozitate, care e motivul repulsiei sale greu ascunse.

“-Pentru că e facut din carne de cal şi eu carne de cal nu mănînc.  Am fost cavalerist  şi  dacă trăiesc acum, e pentru că m-a salvat calul meu, Fuior, care m-a scos din linia frontului. Dacă aş mînca acum salamul ăsta, e ca şi cum l-aş mînca pe Fuior, armăsarul meu alb.”

Au trecut zilele şi, cu toate eforturile şi speranţele, cu toate rugăciunile  soţiei şi ale fiului, amîndoi ortodocşi,  Stelian s-a dus. Eram dărîmaţi cu toţi, de jale şi de oboseală, iar pentru a recompensa cumva munca mea, Adian Fochi se gîndea să-mi dea bani, să mă plătească, pentru că pe vremea aia eram mai sarac decît sunt acum.  Noroc cu nepotul său, prietenul meu, doctorul, care i-a spus ca o mai mare jignire pentru mine nu putea găsi.  

După o săptămînă de la înmormîntare, am primit din partea savantului un pachet. Înăuntru am găsit toate cărţile tipărite de el, iar pe fiecare din ele erau scrise, cu multă căldură,  cîteva rînduri de mulţumire.  

Îmi amintesc ziua înmormîntării fratelui său, cînd Adrian Fochi s-a întors de la biserică avînd o faţă cenuşie şi expresia mohorîtă, fiind şocat de cuvintele preotului care oficiase slujba, un cunoscut al familiei, care adăugase floricele intimiste discursului. Cea mai “rară” dintre ele fusese remarca legată de vîrsta decedatului:

“În planul numai de El ştiut, Dumnezeu a hotărît să-l ia la El mai întii pe fratele cel mic, lăsindu-l în viaţă pe fratele mai mare”.  (Adrian Fochi era cu vreo 6 ani mai mare decît fratele său, Stelian)

Bietul om,  care nu-şi putea mînca, “în rate”,  armăsarul, se simţea vinovat, într-un fel, de alegerea Divină şi  ar fi vrut să fi fost el primul ales.   

Gafa de la slujbă a căpătat, din păcate, sens: nici la trei ani, Adrian Fochi  s-a petrecut din viaţă, lăsînd în urma sa o bibliotecă imensă, plină de cărţi rare, devenită subiect de dezbatere succesorală la care a avut “şansa” să nu mai asiste.

…Cînd mă gîndesc la viaţa unei biblioteci, îmi fuge involuntar gîndul la biblioteca lui Mircea Eliade, prieten cu Adrian Fochi, cu acele cărţi şi însemnări care au ars sub ochii stăpînului lor octogenar. Dar cele mai dureroase pierderi sunt bibliotecile vii care se duc…  

*

Am cunoscut Cuvîntul în familia mamei mele, unde toţi erau baptişti,  fundamentalişti cu dragi capete pătrate, şi am fost salvat de la moarte de El, tot la baptişti, în ciuda a ceea ce speră să nu fie adevarat  Dănuţ Mănăstireanu. Am fost botezat la ei şi am rămas la ei, chiar dacă acum stau aproape de omul lui Dumnezeu, Cornel Almăşanu, creştinul după evanghelie.

De aceea, amintindu-mi de Adrian Fochi şi de calul care l-a salvat, spun şi eu, parafrazîndu-l:

 “Nici eu nu pot să-l “mănînc”  pe Mănăstireanu, pentru că are carne de baptist, şi chiar dacă l-aş “mînca”, tot nu pot să-l “înghit”,  pentru că are gust ecumenos.”

L-am urmărit astăzi pe Vaclav Havel într-o emisiune a postului de televiziune France 24 Heures. Marele dizident, om politic, filozof şi literat ceh a răspuns unor întrebări pe marginea evenimentelor recente din spaţiul european.

Cu respiraţia grea, cu o tuse iritantă, stigmatele unei boli pulmonare cu care se luptă de mulţi ani, Havel a răspuns în limba cehă întrebărilor puse în franceză de cei doi interlocutori parizieni, veniţi să-l viziteze la Praga, cu ocazia comemorării a 40 de ani de la invazia sovietică din 1968, care pusese capăt tendinţelor democratice ale unor lideri politici comunişti cehi de la acea vreme.

Havel a spus că Rusia lui Putin este o dictatură de un tip cu totul nou, departe de aceea de tip comunist sau militarist clasic. O dictatură greu de definit şi periculoasă, cu atît mai mult cu cît Rusia resimte încă în mod acut pierderea spaţiului ei de influenţă, pe care Tratatul de la Varşovia i-l dăruise pe vremuri. Ea este şi în prezent o mare putere militară, iar Siberia adăposteşte, în cantităţi enorme, toate bogăţiile de care lumea are atîta nevoie.

Dacă tările Europei nu vor găsi formule credibile de aprovizionare cu petrol şi gaze naturale, tendinţa de a veni în genunchi în faţa Moscovei s-ar putea permanentiza.

O mare nenorocire ar fi, spunea Havel, dacă Rusia va hotărî cine să facă parte şi cine nu, din Uniunea Europeană şi din NATO.

El a mai spus că Uniunea Europeană, în pofida veto-ului Irlandei şi a altor voci care contestă tot mai mult tratatul de la Lisabona, este un spaţiu ireversibil şi corect, din punct de vedere moral şi economic.

Întrebat ce părere are despre eventuala intrare a Turciei în UE, Havel a amintit de anii ’60, în care NATO, obligată din punct de vedere geostrategic, să-şi instaleze baze militare în Turcia, s-a folosit de acestă ţară, fără să ţină cont de religia ei musulmană. La fel de moral ar fi ca şi acum, dacă Turcia va îndeplini criteriile economice impuse de UE, să fie primită în această comunitate. Havel a subliniat faptul că UE nu este o alcătuire creştină, ci bazată pe criterii morale independente de o religie anume, fiind o Uniune Ecumenică.

A considerat că poziţia preşedintelui ceh actual- de satisfacţie şi sustinere a Irlandei, un exemplu de ţară care a îndrăznit să spună “nu” pretenţiilor tot mai birocratice ale conducătorilor cu nasul pe sus de la Bruxelles- ca pe un teribilism trecător, fie el şi susţinut de largul curent popular antiuniune din Cehia, după ce în urmă cu 4 ani, aceiaşi oameni se declarau mari susţinători ai aceleiaşi Uniuni.

Întrebat dacă nu consideră ca pe o încălacare a politicii externe europene, eventuala amplasare a scutului rachetă- antirachetă în Cehia, printr-un acord bilateral Cehia- SUA, semnat peste “capul” Europei, Havel a afirmat că îl consideră un gest normal, echivalentul unor înţelegeri dintre ţări din interiorul UE.

Havel a mai spus că singura ţară comunistoidă şi total nedemocratică de la graniţele UE este Bielorusia şi că pericolul ca pacea Europei să fie ameninţată de forţa Rusiei nu a dispărut, ci a căpătat alte forme.

Întrebat care este favoritul său în cursa prezidenţialelor americane din această toamnă, Havel şi-a amintit că îl cunoaşte de mulţi ani şi îl preţuieşte pe Mc Caine, dar a fost cucerit şi de felul nonşalant în care se mişcă pe scena politică primul candidat de culoare la Preşedinţia SUA. Glumind, a completat că ar fi tentat să fie numit vicepreşedinte în echipa lui Obama, alegerea sa fiind un nou reflex de gîndire democratică.

Singurele cuvinte rostite în franceză de Vaclav Havel au fost cele de rămas bun, iar dorinţa acestui om de mare cultură şi cunoscător al multor limbi, de a se exprima doar în limba ţării sale, mie mi s-a părut un gest de mare nobleţe făţă de ţara pe care am simţit că o iubeşte cu toată fiinţa sa, la fel ca-n tinereţe.

Într-un alt cadru, într-un interviu la Paris, referitor la ceea ce se petrece în zona controlată de “ursul” rusesc, Dalai Lama a spus, cu zîmbetul său greu de descifrat că, pentru a avea o relaţie normală cu Putin, este necesară includerea Rusiei în Uniunea Europeană şi aderarea ei la NATO, cu sediul acestui bloc militar mutat, evident, la Moscova.