Fac bradul de Crăciun sau nu-l fac? – aceasta-i întrebarea…

Glasurile copilăriei,  în care creierul  se simte bine şi jilav în zăpadă, îmi povestesc despre nenumăraţii brazi, unii ai mei, alţii ai prietenilor cu care vorbesc, în gînd, uneori.

M-am născut cu “O, brad frumos!”, apoi am aflat varianta germană, a unui Luther care a adus copiilor săi un brad din pădurea teutonică, pentru a-i înveseli. Legenda citită de mine spunea că le-a făcut şi jucării de pom. Protestanţii sunt împăcaţi că marele reformator a pactizat cu erezia. Se crease un precedent, altfel plăcut.

Am cunoscut mulţi copii neoprotestanţi care mi-au spus: “Moş Crăciun nu există! Asta este o minciună a diavolului!” Si, odată cu izbucnirea lor de moşnegi înţelepţi, de şase-şapte anişori, am văzut în privirile lor artificiul muncit al adulţilor.

Licărirea globurilor, tainica strălucire a artificiilor, unduitoarea beteală şi uleioasa flacără a lumînărilor colorate, cadoul de sub brad- toate aceste păcate, pe care le iubesc în omul mic din mine, ei le-au învins, fără a le cunoaşte. Au dobîndit dragostea, fără a încerca pasiunea, bucuria naivă a minciunii calde, prin  adevărul rece al unei salvări premature.

Cînd închid ochii, mă bucur de licărirea păcătoasă a amintirii care nu a vrut să piară, a singurului proiect german care s-a realizat în mine, cîndva, a bradului atît de veşnic verde…

O rablă este o maşinărie de care te serveşti mulţi ani şi, cînd ajunge la bătrîneţe, o dai la gunoi. Sau o vinzi.

Cînd era tînără, rabla se lăsa deşurubată şi întinsă în faţa blocului, în văzul lumii. O ştiai pînă în cele mai ascunse cotloane şi puteai improviza orice cu ea, pentru că niciodată nu te lăsa în drum. Cu rabla ai dus toate greutăţile, de-a lungul anilor.

Uneori, ai tratat-o impudic, lăsînd-o vraişte, în văzul lumii, să-ţi care toate bunurile lumii: frigiderul, maşina de spălat, televizorul, fotoliul, covorul şi tavanul fals.

La început te-a durut, cînd ai aflat că lumea o numeşte rablă. Te-ai revoltat, ai rîs. Ai promis să nu te desparţi de ea. Apoi, ţi-ai măsurat dragostea, ai pus un preţ, ce-i drept, cam mic.  Ţineai la ea şi te-ai tocmit.

Un timp, te-ai plîns. Apoi, ai dat tot ce aveai  să-ţi iei maşină nouă,  pe care n-o vei cunoaşte şi n-o vei repara, cu care nu vei căra  şi care va avea, oricum,  mai  multe viteze decît ai tu ştiinţă să conduci.

Sau să le schimbi.

Într-un fel, toţi copiii sunt masoni. În primul rînd pentru că umplu lumea cu casele lor, iar în al doilea rînd, pentru că niciodată nu spun secretul care stă la baza construirii lor.

Cînd eram mason şi aveam vreo şase ani, casele mele aveau acoperişurile ţuguiate. Cu timpul, acestea au căpătat diverse forme de trapez. Trapezul, desenat la înălţime, cere multă îndemînare şi iniţiere în rezistenţa materialelor.

Cu trecerea anilor, am uitat taina înălţării lor. Viteza cu care mint liniile mele de acum, nu înlocuieşte truda migăloasă şi fericită cu care ridicam, contur lîngă contur, zidul de la faţadă.

Cînd eram copil, totul era la vedere. Nu ştiu de ce, dar peretele era ca faţa omului: ferestrele erau ca nişte ochi, iar uşa de la intrare, nelipsită, îi ţinea loc de gură. Închisă, cu clanţa vizibilă. Geamurile erau zăbrelite în cruce, ca-n ţara secretelor de turtă dulce.

Veţi spune că şi voi aţi desenat case, poate mai frumoase şi mai cocoţate şi mai moţate decît astea ale mele, şi e firesc să fie aşa, pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, toţi am fost sau vom deveni masoni.

Cu timpul, am început să uit ştiinţa secretă a ridicării unicului zid şi am trecut la lucruri mult mai importante. De exemplu, am desenat un bloc, apoi alt bloc, şi toate la fel: cu ferestre pe mai multe rînduri, casă peste casă, şi cu o singură gură, la intrare. O gură largă, slobodă şi fără clanţă.

Iar pe acoperiş  se ridicau, puzderie, pădurile- antene.

Omul de zăpadă clasic este format din trei părţi. Bulgărele de la bază este cel mai mare, ca să poată susţine pe celelalte două, din ce în ce mai mici.

Cum se obţine bulgărele de la bază? Nimic mai simplu, dacă ai zăpadă din belşug, dar nu de orice fel, adică nici prea umedă, nici prea afînată.

Important este să faci un bulgăre mai mic, aşa cum este maiaua de la cozonac. De el depinde totul. De felul în care îl rostogoleşti ulterior. Pe măsură ce se tot adună zăpadă, el devine tot mai greu, iar surplusul trebuie îndepărtat.

Cînd capătă forma dorită, se alege un loc în care să-l poţi privi cu plăcere din toate direcţiile. Baza poate fi oricît de mare, dar nu exagerată, pentru că se poate fisura sau, şi mai rău, poate crăpa în mii de bucăţi.

Mijlocul este obţinut ca şi baza, dar mai repede şi este mult mai mic. Greutatea constă în ridicarea lui peste bulgărele mare şi stabilizarea sa. Se poate întîmpla ca operaţiunea să nu reuşească de prima dată, dar cu răbdare nimic nu e imposibil. Nu trebuie să fie prea sus pus, pentru că nu vei mai ajunge, în mod firesc şi natural, să-i fixezi capul.

Capul pare uşor de făcut, dar numai la prima vedere. Nici prea mare, nici prea mic, el trebuie să susţină ochii, nasul, mustaţa, gura şi, mai ales, cratiţa care să-i ţină loc de pălărie. Capul trebuie să aibă o expresie simpatică, cu care să poţi comunica uşor, în fiecare moment al zilei.

Pentru ochi şi nasturi pot fi folosite brichetele, cărbunii aceia coxificaţi. Morcovul poate ţine loc de nas, indiferent de culoare- galbenă, roşie sau portocalie. Cratiţa nu trebuie să fie nouă, de preferat este să aibă o gaură vizibilă în fund sau  lateral.

Obligatoriu este ca, la sfîrşit, să-i înfigi un măturoi din nuiele în bulgărele de la bază, dar cu grijă, pentru că acesta se poate crăpa. Omul tău va căpăta un aer lucrativ.

Cînd faci un om de zăpadă, gîndeşte-te că,  într-o bună zi de-a ta, soarele care te va încălzi pe tine, îl va topi pe el.

Şi va trebui să o iei de la capăt.

Mărturisesc că sunt topit după tine, Mircea Geoană. Cum săreai elastic, ca o minge. Ca un jucător de tenis care aşteaptă serviciul adversarului. Sau, mai degrabă  ca un boxer, dacă stau şi mă gîndesc la ce a urmat. Jocul de picioare. În sport, asta are o mare importanţă. În politică, mai puţin. Politicianul model este Tăriceanu: greoi, de neurnit. Înglodat.  Un mare rumegător de idei de paie.

Mircea Geoană, nu-mi pare rău că te-am votat. Mi-a părut rău cînd am pus ştampila pe vot, dar acum mă bucur.  “Mihaela, dragostea mea”, este cea mai frumoasă declaraţie politică de dragoste făcută la cald şi cu atîţia martori deodată. Bate filmul “Pe aripile vîntului”, la audienţă, deşi numai despre Vântu n-ar trebui să-ţi amintesc, Mircea. Mai e şi mîine o zi- aşa se încheia romanul, ca şi filmul, de altfel. Dar o spunea ea, nu el. Ea a rămas la Tara, nu la țară.

“Asta e victoria lui Crin”, ai spus tu, Mircea. Eraţi, pe scena aia, ca doi fraţi pătaţi, cîineşte vorbind. Cred că şi vorba asta va rămîne, aşa cum a fost victoria a la Pirus. Victorie a la Crin! A la garcon, a la grec. Tuns, ras şi mîncat.

Se spune că dizaspora a înclinat balanţa. Nici poveste: Clujul, Bistriţa, Timişoara şi Aradul, acolo au fost străinii noştri, Mircea. Şi la Suceava, în Bucovina. Austro-Ungaria l-a votat pe omul ăla, pe cel rău. Iosif al II-lea ne-a bătut, şi împărăteasa Maria, ştii tu care…

Am adormit cu sticla aia de şampanie franţuzească de şase tone în minte, pe care ne-ai dat-o nouă, liberalilor. Şi azi sunt mahmur. M-am uitat prea mult, pesemne. Oricum, după întîia noapte de dragoste, vor urma cinci ani de nopţi de război.

În care, parcă te-aud, cum îi spui, Mircea:

“Şi opoziţia este o poziţie, Mihaela, dragostea mea”,

nu-i aşa?

Prima oră după ultima oră

Am ieşit din gardă. Grea şi urîtă. Am să vă povestesc. A ieşit Băsescu. Diaspora a votat cu el.  Şi diaspora!

În fond, bieţii oameni care muncesc în Italia şi Spania au adus bani în ţară, departe de ţară.

Mă duc la mănăstire.

Mănăstirea

Am ajuns la Văratec. Mi s-a făcut dor de locurile de aici. Sunt binecuvîntate de Dumnezeu. Zilele trecute Eugenia Vodă şi Horia Bernea, le TVR 1: Horia Bernea evoca Văratecul, locul în care-şi găsea liniştea. Măicuţa la care a venit ani la rînd plecase la Domnul în vara aceasta. Lui Horia Bernea i se umeziseră ochii. A spus frumos: “Dumnezeu s-o ierte!” Pot spune că la Văratec nu te duci, ci rămîi. O imagine, două, şi atît.

Doamne, România este atît de fragilă, de sfîntă în unele locuri, încît turişii sunt ca o boală pentru ea. Acum Văratecul se vindecase. Nu aveţi unde pune liniştea pe care am găsit-o acolo. N-aveţi loc.

M(ă)icuţă pe gard, la Văratec

Prima oră

Dacă nu eram de gardă, mergeam la biserică, apoi mă duceam la vot. Înainte de a lua serviciul în primire, am fost la secţia specială, am semnat o declaraţie în care am greşit anul, 209.  Am corectat. Era noastră, bănuiesc. Sau era lor, Doamne fereşte. Am verificat să văd dacă mai scrie careva cu cine a votat. Roxana Iordache zice pe gustul meu:

Noi n-avem voie nimic în ţara noastră. Au voie doar continuatorii, impostorii şi surogatele. Dar nu-i nimic. Dacă ăsta-i preţul pentru a face guvernul, chiar merită. Pentru că importantă e guvernarea. Deci, Geoană preşedinte.

Am citit la MatrixEvanghelia o chestie simpatică, care m-a lăsat… lefter de orice comentariu. Cîrligul care mi-a ţinut un moment respiraţia suspendată pe frînghia unde se usca postarea ca ţîrul la soare, a fost finalul, tipic în coadă de peşte, de-ţi muta nasul:

Pătrăţosu şi Rotundu votează Traian Băsescu. Lipsă de capacitate intelectuală?

Cam atît la prima oră. Era să uit: am votat cu Geoană.

Ora 12

O adresă interesantă de consultat pentru estimarea rezultatului la vot este AICI. Cică n-ar manipula. Oricum, sună bine.

Între timp

În unitatea de primire urgenţe am înregistrat o rată crescută la beţivi de ambele sexe, dintr-un eşantion larg de vîrstă. Accidentele vasculare cerebrale au început de dimineaţă. Ultimul caz, o doamnă de la ţară, care a ieşit de la urnă şi a trecut drumul, la bar. Au debarcat-o cu hemilpegie dreaptă. Virozele năucesc pe cei mici. Ezit poll-urile, pe cei mari. Sunt foarte curios dacă  se confirmă, la ora 21. Luaţi-le ca pe o curiozitate, ca pe o ciudăţenie de-a Caţavencului.

Ora 16

Am vorbit cu mama la telefon. A fost la biserică, dar la vot nu se duce. Are 80 de ani. Nici la primul tur nu a fost. Cînd am vrut să o luăm, a refuzat. Era prea complicat, buletinele de vot prea greu de citit, nu mai spun de porcăria lui Băsescu cu referendumul. Ţinea cu Crin, ca mai toţi ai mei. Înainte cu cîteva zile de turul I, am găsit cutia poştală plină cu scrisorile trimise de PNL: i le puseseră vecinii, care simpatizau cu PDL-ul. Mama voia să le pun în cutiile poştale, la loc. S-a întristat cînd a văzut că i le zvîrl la coş. Era să mă facă Băsescu poştaş, că tot avea el obsesia că i-o ia Vântu.

Ultima oră

Ne-a mulţumit Geoană, liberalilor şi lui Crin Antonescu.

Domnul să-l ajute pe Mircea Geoană să fie un conducător bun.

Şi după cutremurul de pămînt, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blînd şi subţire… Şi un glas i-a vorbit, zicînd: Ce faci tu aici, Ilie? (1)

Asta mă întreb şi eu, după confruntarea finală dintre cei doi candidaţi la Cotroceni. Asta vă întreb şi pe voi: ce facem noi aici, printre oamenii aceştia?

Dumnezeu i s-a înfăţişat lui Ilie ca un susur blînd, ca o adiere de primăvară. Aşa îmi vorbeşte şi mie, dar se pare că nu-mi mai ajunge, din moment ce am ales să-l ascult pe…  Vîntu. Să caut binele unde nu se poate găsi, să numesc adevăr, tot ceea ce nu e decît minciună.

Ce faci tu aici, Ilie, printre oamenii aceştia? Ce aştepţi de la ei? Ai ajuns să le cîntăreşti nevrednicia, mîrlănia, poltroneria, golăniile şi impardonabilul sacrilegiu de a folosi Cartea Sfîntă ca pe asul din mînecă?

Vechii evrei, cînd vedeau că au greşit, se îmbrăcau în pînză de sac, se trînteau la pămînt şi-şi puneau ţărînă pe cap. Aceeaşi scîrbă o simt şi eu, dar nu pentru cei doi oameni, ci pentru mine, care nu voi avea ce să-i răspund Domnului meu, cînd mă va  întreba, într-o bună zi: „Ce faci tu aici,  printre oamenii aceştia”?

Turcescu s-a folosit de Biblie ca de porumbelul din joben. A invocat jurămîntul pe Cartea Sfîntă, deşi Cuvîntul Domnului interzice acest lucru. (2)

Băsescu a minţit pe jumătate, golăneşte: el n-a dat cu pumnul în copil, dar a uitat să spună cu ce l-a lovit, acum cinci ani.

Geoană a fugit la prima chemare a lui Vîntu, în miez de noapte, ca un prostănac, cu cîteva ore înaintea confruntării finale. A ascuns poporului român prietenia cu un om, pe care l-a numit în presă, cu doar cîteva ore înainte, malefic.

Doamna Geoană s-a rujat în public, în faţa camerelor de televiziune, cu cîteva clipe înainte de începerea celei de-a doua părţi a confruntării. Un gest de o impoliteţe rară. Are şanse să devină prima ţoapă a ţării.

Doamna Băsescu s-a lăsat dusă de braţ de Băsescu, pentru că aceşti oameni nu au învăţat că o femeie se sprijină de braţul bărbatului. Numai femeile uşoare sunt conduse de braţ, iar doamna Băsescu nu face parte din această categorie, fiind doar o victimă fără etichetă, în preajma unui marinar vulgar.

La Realitatea TV, tîrziu, după confruntare, Vîntu a gîjîit amar un adevăr crunt: amîndoi mi-au ciugulit din palmă. Mai întîi a fost Băsescu, acum cinci ani, azi e rîndul lui Geoană, „să se relaxeze”, cînd îl chem, la miez de noapte.

Şi nici  un glas nu i-a vorbit atunci,  zicîndu-i:  Ce faci tu aici, măi Mircea?

BIBLIOGRAFIE

1. 1 Împăraţi 19. 12-13
2. Matei 5. 34- 37:  Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu;  nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru.  Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.

De ce votez cu Geoană? Pentru că sunt liberal şi oamenii aceia au hotărît să ne aliem cu „roşii”. O fi trădare sau nu, asta nu am de unde să ştiu. Prefer să-i critic pe ai mei între alegeri. Am timp cinci ani. Nu îi pedepsesc la vot, prea seamănă a răzbunare. Nu ştiu cîtă valoare are votul meu, mai ales cînd se tot vorbeşte despre fraude electorale. Dar de dus, mă duc, măcar să nu voteze unul în locul meu. După cum au spus, au votat şi morţii, iar vii nu erau trecuţi pe lumea asta.

Cetăţeanul turmentat a fost brănduit de Caragiale şi, în general situaţia nu s-a schimbat prea mult. Din ceea ce observ, polarizarea societăţii româneşti a devenit tot mai violentă. Fiecare se acuză de manipulare, fiecare îl vede pe celălalt simbol al perversităţii, vector al ciumei mogulare.

Ne lăudăm că Dumnezeu ne dă înţelepciune, că suntem născuţi din nou, că pe toate le facem în Cristos şi că citim aceeaşi carte, Bibilia.  Votăm însă diferit şi ne scoatem ochii, vorbe şi peri albi, unii la alţii.  Afirmăm că suntem duhovniceşti, dar ne-am specializat în citatologie, un verset pentru orice bătătură, nioagă, uimă, bolfă sau vătămătură sufletească sau trupească.

Modelul meu de vot este arhaic. Mă duc ca oaia, unde spune şeful. E ca în Geneza, cînd s-au despărţit Avraam de Lot.

Biblia spune că şi unul, şi celălalt o duceau bine. Fiecare avea turmele lui. Atîta doar că ţara nu-i mai încăpea.

Dacă asculţi ambele tabere politice de astăzi, care se trimit în exil una pe cealaltă, trebuie să recunoaştem că şi noi suntem la fel: lumea nu ne mai încape.

Mai spune Biblia ceva interesant: că

„s-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avraam şi păzitorii vitelor lui Lot.”

Cu alte cuvinte, între staff-urile celor două turme, partide sau tabere. La vîrf nu se ceartă nimeni, asta ar trebui să ne fie clar cînd mergem la vot. Videanu nu se va certa niciodată cu Năstase, fiecare avînd marmura lui, casele lui şi ouăle sale. Se sfădesc slugile, care adună, numără şi- mai ales-,  mulg oile.

Avraam a spus atunci o vorbă mare, către Lot (1):

„Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi.”

Cred că aici stă mesajul politic cel mai actual pe care ar trebui să-l transmitem celor „de altă credinţă”, pentru că în ţară erau- şi sunt- atît cananiţi, cît şi feresiţi:  hoţi, beţivi, mincinoşi, corupţi, coate goale şi maţe fripte cîţi pofteşti.

Apoi, Avraam pronunţă cuvintele cheie ale întregii istorii, cele care mă conduc pe mine exact la islazul cu iarba dinainte hotărîtă:

„…dacă apuci tu la stînga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stînga.”

Nu fac liberalii politică de stînga şi socialiştii, politici de centru- dreapta, în funcţie de conjunctură şi de alianţe? Ba bine că nu! Opoziţia face exact pe dos decît cei de la putere. Sau pretinde că va face…

Şi s-au despărţit, în bună pace: fără manipulare, fără înjurături şi fără ură. Iar oile? Cuminţi, au urmat pe stăpînii lor: cele de dreapta, s-au dus la dreapta, iar cele de stînga s-au dus la stînga.

Marea noastră dilemă este că nu mai reuşim să deosebim binele de rău şi mergem fiecare cu turma lui, acuzîndu-i pe ceilalţi că vor să ne ia cu Lot la Sodoma.

Alternanţa la izlaz nu ne mai mulţumeşte. Căutăm certitudini acolo unde nu sunt, iar cei care nu se duc la vot spun că Avraam nici nu există în ecuaţia de duminică.

Oricum, un lucru este cert: oricare va fi turma aleasă, iarba va fi arsă şi săracă, ciulinii cît casa, iar cît despre behăială, sper ca măcar aceea să fie liberă şi sarea ieftină.

ADEVĂRATA ALEGERE

1. Geneza, cap. 13

Zilnic, mă bat cu poporul român. E toamna astronomică a beţivilor. Acum am intrat în post şi măciuca alcoolului loveşte alegătorul în moalele capului, ferit de la frupt.

 Miroase a tămîie, a tămîioasă românească. Toţi s-au născut în zodia vărsătorului. Pe eroii lui Rabelais nu-i lua nimeni cu salvarea de la bodegă sau din şanţ. Le-a priit. Ne lipseşte literatura autentică, aceea a beţiei crunte, asumate.

Majoritatea eroilor lui Hemingway beau tot timpul. Whisky. Cu gheaţă, fără gheaţă, sec sau cu borvis de-al lor. Ai noştri nu beau, ci „servesc”, declarativ meschin. Nu există un timp istoric al meseriei, relaţia cu eroismul vremurilor trecute se conservă în spir(i)tul sărbătorilor.

Privind ce s-a întîmplat la 1 Decembrie 1918, „trebuie să recunoaştem că această unire a românilor s-a realizat în mod miraculos.”

Am încălcat tratatul din 1916, făcut de Ionel Brătianu cu francezii şi englezii, pentru că tot lui i se păruse că războiul fusese pierdut, în 1918, şi am semnat pacea de la Bucureşti, din 7 mai. Un dezastru. Unul din multele. În nici trei săptămîni, americanii intrau în război şi a trebuit să explicăm de ce ne-am grăbit.

Neagu Djuvara scria (1) că unirea noastră a fost datorată aproape exclusiv limbii comune. Un puternic sentiment al limbii. Amintiţi-vă „Doina” lui Eminescu. Un caz aproape unic. La alte naţiuni, „sentimentul naţional s-a clădit de veacuri, încetul cu încetul, în jurul unei istorii comune.”

Cînd francezii au dat ochii cu Ludovic-Filip, şi-au amintit de Napoleon. S-a născut romantismul. Plîngeau pe ruine, descopereau pe Rembrandt şi iubeau. Aveau un reper.

Poate fi 1 Decembrie 1918 aşa ceva?

Ca să cimenteze unirea, Brătianu a gîndit să numească un prim ministru ardelean, pe Vaida-Voievod. A mers.  Se repetă istoria? Să ne unescă Johannes din Sibiu?

Cea mai mare problemă a României Mari, la începuturile ei, a fost aceea a minorităţilor. Era un minoritar la trei români. Acum ar fi unul la douăzeci de milioane şi problema e tot acolo.

La fel de grea.

BIBLIOGRAFIE

1. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, ed. Humanitas, 2008, pag. 227-233