De cînd sunt creştin, prima boală cu care m-am procopsit a fost fanatismul.

Cred că de multe ori ceea ce numim “dragostea dintîi” nu este altceva decît un sîmbure al acestei stări numite fanatism. Dacă percepi exact locul pe care-l ai în comunitate, că eşti o părticică dintr-un mare tot ce se numeşte biserica vie, sunt şanse să scapi de fanatism.

Problemele încep în momentul în care te consideri unic, deosebit, ales, a toate ştiutor, şi ai tentaţia să zdrobeşti pe oricine nu e de aceeaşi părere cu tine, cu felul în care descifrezi tu Cuvîntul lui Dumnezeu.

Cu cît eşti mai detaşat de lumea în care trăieşti, cu atît mai greu este să te vezi pe tine altfel decît bun, iar pe celălalt, rău, păcătos şi un pericol pentru toţi neştiutorii care îl înconjoară.

Există cărţi care te pot lecui, dar ai tendinţa să le eviţi ca pe otravă, pentru a nu-ţi contamina dreapta credinţă.

În cazul meu, lucrurile au stat un pic mai diferit, dar nu cu mult. Eu citisem cîte ceva înainte, dar am considerat că aceste  lucruri nu-mi sunt de folos. Inconştient, am încercat să uit toate reperele anterioare, pentru că am ştiut că sunt un om nou, născut din nou, aşa încît am aruncat nu numai apa din covată, ci şi sugarul din ea.  Au urmat vreo doi, trei ani în care sămînţa fanatismului a dat cîteva roade, pipernicite, ce e drept, dar suficient de iuţi la limbă, cît să nu-mi fie ruşine de progresele pe care le făceam.

Orice fanatism trece prin judecarea aproapelui, aş putea să spun că începe cu asta. Urmează o lungă perioadă de totală lipsă de imaginaţie.

Domnul a spus să scoatem ochiul care ne duce în ispită, aşa încît am abandonat cel mai util leac împotriva fanatismului: dorinţa de a mă pune în situaţia celui pe care îl judec, care mă supără şi care strică ordinea din mintea mea, cîştigată cu atîta trudă şi renunţări.

Fanatismul te însingurează, pentru că ajungi să te lupţi cu toată lumea: cu ortodocşii, pentru că-şi fac cruce şi cred în moaşte, cu penticostalii, pentru că vorbesc în limbi, cu tinerii pentru că le place muzica rock în biserică, cu femeile pentru că-şi vopsesc părul şi mai uită cîte o mică podoabă aurie pe cine ştie care parte vizibilă a corpului.

Fiind robul unei singure cărţi, citind-o permanent doar pe aceea, ajungi să găseşti versetele cele mai potrivite pentru cele mai trăznite situaţii. Nu spune Cuvîntul lui Dumnezeu să vorbim din Psalmi şi cîntări de laudă, unii către alţii?

Opusul fanatismului este arta de a face compromisuri. Ce poate să fie, însă,  mai scandalos pentru un creştin fanatic, decît să-i spui lucrul acesta? Păi, de-aia am fost noi scoşi din lume, ca să ne mai curvim cu ea? Nu scrie clar în Cuvînt că albul e alb şi negrul e negru?

În mintea fanaticului nu există diversitate: există un soi de prototip care trebuie perpetuat la infinit, aşa cum ai văzut la mama acasă, ca pe banda rulantă din filmul lui Charlot, din  ”Timpuri noi”.

Cum poţi scăpa de fanatism, dar să rămîi creştin? E o întrebare, nu?

În primul rînd trebuie să ierţi, să înţelegi pe cel din preajma ta, să te pui în situaţia lui, să-i respecţi familia din care provine, educaţia, obiceiurile rasei sale, a cartierului sau proviniciei în care s-a născut.

Să înţelegi că o femeie vrea să fie frumoasă, iar un bărbat cu care nu eşti de acord nu devine, neapărat, duşmanul tău, a comunităţii din care faci parte şi a universului, în general.

Să încerci să te vezi cu ochii celuilalt, nu cum ai vrea tu să apari lumii.

Agitarea permanentă a ameninţării cu iadul este total neproductivă ca să convingi pe cineva că Dumnezeu este dragoste, tot aşa cum nu poţi instaura democraţia într-o ţară ca Irakul cu puşca-n spate, ci ridicînd societatea civilă la nivelul tău de înţelegere. (1)

Lumea e plină de fanatici:  în biserică, în politică, în propria-ţi  casă. Cine conduce? Bărbatul sau femeia? Cîte scandaluri şi căsnicii nu s-au ruinat din cauza lipsei negocierii, a artei compromisului.

Fanaticul le ştie şi le cunoaşte pe toate, ştie ce nevoi ai înainte de a cere tu ceva, chiar dacă ceea ce-ţi îndeasă în gură te poate sufoca. Dar ce contează, din moment ce, mort, eşti bun exemplu pentru alţi rătăciţi la fel ca tine?

Şi, ca să pună capac la toate, mai trebuie să vă mai spun că fanatismul este mai contagios decît gripa porcină.

BIBLIOGRAFIE…  OBLIGATORIE?  NUUU!  AJUTĂTOARE…

1. Amos Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, ed. Humanitas, 2007.

Mă bucur că există atîtea căi de abordare, diferite unele de altele, a tot felul de probleme din societatea noastră, fie ele culturale, medicale sau religioase. Pe bloguri se schimbă păreri, se avansează teorii, interpretări asupra unor teme tot mai diverse.

Se scrie mult, se citeşte puţin.

Polemica este cea mai urmărită, pentru că lasă o umbră de speranţă  că lucrurile şi oamenii pot fi priviţi pînă în cel mai intim cotlon al existenţei lor. Lumea se teme că cel de lîngă ea ascunde ceva.

Simţi cum gradul de suspiciune e tot mai ridicat, cu aerul vibrînd de teamă.

Ne izolăm din ce în ce mai mult, ca un continent care se fragmentează. Devenim tot mai singuri, plutind pe mări de cultură tot mai ceţoase, antrenaţi în furtuni de dezbateri sterile, din care nu scapă nici Dumnezeu, sau mai ales El.

Dorinţa de pace, de armonie, de umor şi de înţelegere nu o şoptim, ci o urlăm, sufocîndu-ne în saliva propriei inteligenţe.

Fellini a inventat un cuvînt nou, acum 50 de ani, în filmul său „La dolce vita”: paparazzi, fotoreporterul monden, care vorbeşte şi întreabă permanent, clipind din aparatul de pozat.

Paparazzi este anagrama unui nume de ţînţar, papataceo, iar Fellini dă acest nume unui personaj din film. O amintire, un prieten? Tot ce se poate.

Lady Di a fost strivită într-un stîlp, alergată de un roi de paparazzi, curioşi să pătrundă dincolo de taina intimităţii ei. Elton John, prieten cu prinţesa, i-a dedicat un cîntec, la înmormîntare.

Un homosexual, cîntînd unei prinţese infidele, care a murit strivită de un stîlp, fugind de paparazzi, inventaţi de Fellini, într-un film blamat de mulţi, pentru că a anagramat ţînţarii şi nu şi-a uitat prietenii…

Şi parcă aud…

… “Omul ăsta ne ucide cu blogul lui! revarsă păcatul peste noi, dintr-o lume pe care nu vrem s-o cunoaştem, pentru că o avem pe-a noastră, în insula noastră, cu scandalurile ei, cu păcatele, cu messurile ei, cu fanatismele şi fanatismul anti-fanatismului  de fiecare zi…”   Şi arta de-a ne ucide singuri.

Poate chiar mîine…

Gustul este excesiv iar culoarea stridentă, într-o curte a miracolelor suspect de mută la spectacol. Dumnezeu văzut sărac cu toţi, bogat cu sine, iar clicurile pirogravînd  în zaţul tuturor, ghicind ratări şi non-vocaţii. Pare un Prometeu ciudat, dezlănţuit anapoda, pe stînca propriilor  succese.

Se vrea un Lars von Trier, schiţînd un Blogville cu străzi ciudate şi întretăiate-n sine, dorind să fie tot, împletind poruncile, dănţuind tablele  legii. Paharul cu urmele buzelor  e revărsat de atingerea unei lacrimi cu greutatea unei perle false.

Arzînd  pe cei din jurul său,  petale,  prin foc grecesc şi scufundînd corăbii  ce-i  dănţuie zenitul…

De ce acolo şi atît de tîrziu?

Eteria a fost o societate secretă, înfiinţată la începutul secolului al XIX-lea , la Odesa, de un poet grec revoluţionar, Constantin Rigas. Modelul l-a reprezentat francmasoneria, iar ţelul ei era eliberarea creştinilor şi mai ales a grecilor,  de sub otomani. Conducătorul era Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor al Munteniei, Constantin Ipsilanti. Alexandru era general în armata rusă şi aghiotant al ţarului.

În anul 1921, Alexandru Ipsilanti şi Gheorghe Cantacuzino trec Prutul şi lansează o proclamaţie către toţi supuşii creştini ai imperiului otoman, chemîndu-i la revoltă.

Susţinerea ţarului a fost de scurtă durată, iar conjunctura politică europeană nu favoriza o astfel de răsturnare de forţe în lumea balcanică.

Implicarea lui Tudor Vladimirescu în această mişcare cît şi sfîrşitul lui tragic sunt cunoscute de toţi, încă din şcoală. Ceea ce mi s-a părut semnificativ a fost transformarea destul de rapidă a lui Tudor, din executant al idelurilor Eteriei, într-un soi de revoluţionar dornic să răstoarne orînduirea socială, odată cu alungarea turcilor din ţările române. Nu era un idealist: îşi dorea puterea pentru sine, se vedea domn şi, în ciuda unor sloganuri populiste, deşi îi numea pe boieri „tagmă a jefuitorilor”, îşi costruise o culă la fel de boierească. A fost un om plin de contradicţii, idealizat ulterior şi transformat în erou naţional cu un caracter integru. Poporul a avut mereu nevoie de modele şi ele nu au lipsit niciodată. Tudor a devenit legendă şi mit.

Răzbunarea turcilor a fost cumplită, ţările române umplîndu-se de jafuri, omoruri, violuri şi incendii.

Iordache Olimpiotul şi Farmache, doi dintre conducătorii Eteriei, s-au refugiat  în Moldova, la mănăstirea Secu, unde au rezistat 13 zile sub asediu. Iordache a fost aruncat în aer cu un butoi de pulbere iar Farmachi a fost prins şi decapitat la Constantinopol.

Pe zidul de apus al mănăstirii Secu, în interior, nu departe de intrare, am avut surpriza să-l văd amintit, în vară,  pe acel Gheorgachi Olimpiu, „căzut pentru libertate”, în 1821. Placa de marmură a fost pusă de către comunitatea elenă din Iaşi, în 1995.

A fost o întîlnire cu mai multe semnificaţii: un om care a făcut parte dintr-o societate de tip francmason, cu un jurămînt de fidelitate pentru ţară de-a dreptul religios, cu o aspră pedeapsă în caz de divulgare a secretelor socieţăţii, amintit într-un spaţiu monahal în care politica este doar a lui Dumnezeu, iar Ţara este cea de sus,  Împărăţia lui Dumnezeu.

A fost un erou al credinţei creştine? Din moment ce a fost adăpostit în acea mănăstire, unde şi-a trăit ultimele zile din viaţă, sub asediul otomanilor, e mai mult ca sigur că a fost aşa.

A fost un erou  căzut pentru libertate? În contextul epocii fanariote, categoric da!

A murit pentru însorita sa Grecie, între dealurile cu umbra adîncă de la Secu, departe de mare, pe malul unui fir subţire de apă.

De ce acolo şi atît de devreme?

Adică imaginea aceea  mică, de la comentarii. În urmă cu cîteva zile, A. Dama se minuna cît de subtil atac eu cu stetoscopul sau cu sabia, la vîrsta mea, şi a crezut că mi se trage de la gripa porcină, gingaş poreclită “nouă”.  Abia astăzi am văzut isprava, cînd mi-a apărut şi mie pe calculator. E o sabie de jedi, din Războiul Stelelor!

Nu ştiu cine mi-a făcut-o, cum şi cînd. Gluma e absolut cretină, dar fără mari daune. Mai trist va fi în momentul în care “bagabontu’” , “coate goale”, ”maţe fripte” va scrie în numele meu cine ştie ce prostii, mai mari decît v-am obişnuit eu sub semnătura şi imaginile de pînă acum.  Unii vor spune că va fi greu de realizat aşa ceva- la scris mă refer, nu la hecăreala de doi bani de care am avut parte-,  dar nimic nu e exclus.

Oricum, eu tot cu Crin votez, din disciplină de partid, nu de la jedi.

UPDATE: DACĂ APAR FĂRĂ SABIE, EU SUNT! Înseamnă că s-a reparat măcar imaginea, dacă nu şi restul…

Pentru un creştin, nu există alternativă în ceea ce priveşte relaţia pe care o poate avea cu un evreu: este condamnat la înţelegere. E greu să eludezi capitole importante din Evanghelie, iar Apostolul neamurilor a dat o învăţătură clară în acest sens.(1) Împietrirea despre care vorbea Pavel fusese pomenită de Domnul Isus mai dinainte.(2) Va veni o zi în care şi evreii vor crede în Isus şi vor fi mîntuiţi.(3) Această alegere a lui Dumnezeu nu trebuie să fie un prilej de îngîmfare şi, cu atît mai puţin de agresivitate împotriva evreilor.(4)

Pornind la drum astfel pregătit, este greu să te rătăceşti în mlaştinile extremismului, ale fanatismului.

În cartea autobiografică a lui Amos Oz, „Poveste despre dragoste şi întuneric”,(5) apare un personaj remarcabil, unchiul Joseph Klausner, profesor universitar în Ierusalimul interbelic, refugiat din Lituania, în 1919, cunoscător a 15 limbi străine şi posesor al unei biblioteci de peste douăzeci şi cinci de mii de volume, multe dintre ele de mare valoare şi important membru al mişcării sioniste. Subţirel, mic de statură, om de mare fineţe intelectuală, îi spunea micuţului de atunci, nepoţelului său Amos:

„Dragule, îmi închipui că la şcoala ta te învaţă să-l dispreţuieşti pe acel tragic şi minunat evreu şi trag nădejde că măcar nu te învaţă şi să scuipi de cîte ori treci prin faţa icoanei lui sau a unui crucifix. Cînd o să mai creşti, dragule, citeşte Noul Testament, lăsîndu-i la o parte pe profesori, şi o să descoperi că acest om era carne din carnea noastră şi os din osul nostru, era un fel de pietist evreu care făcea minuni şi, chiar dacă a fost într-adevăr un visător, fără strop de gîndire politică, îşi are totuşi locul său în panteonul marilor evrei, alături de Baruh Spinoza, şi el excomunicat.”

Profesorul Klausner scrisese un magnum opus despre Isus din Nazaret, reuşind rara performanţă de a-i supăra pe extremiştii evrei, care-l acuzau că a „acceptat mită de la misionari ca să-i cînte osanele Acelui Om”, dar şi pe misionarii anglicani de la Ierusalim. Cartea, numită „Isus din Nazaret” fusese tradusă în engleză de un misionar pe nume Danby, iar aceştia îi cereau arhiepiscopului să-l demită pe traducător, deoarece- spuneau ei- cartea este „infectată de erezie, prin faptul că îl descrie pe Mîntuitorul nostru ca pe un soi de rabin reformat, ca pe un evreu care nu are nimic de-a face cu Biserica.”

Pentru toţi cei pasionaţi de arta lecturii şi care au avut privilegiul să adune cîteva sute de cărţi în biblioteca personală, scrierea lui Amos Oz, recent candidat la decernarea premiului Nobel pentru literatură, are un farmec în plus. Refugiaţi în bibliotecă, bătrînul Klausner îi spunea micuţului Amos:

„Iar tu, dragule, ca să nu ajungi ca ei, trebuie să citeşti cărţi bune- să citeşti, să reciteşti şi iar să citeşti.”,

fiind îmbibaţi în atmosfera lor,

„cărţi şi iarăşi cărţi, liniştea care umplea încăperea şi un miros minunat de bogat, de coperţi legate în piele, hîrtie care se îngălbeneşte, mucegai, o ciudată dîră de alge şi lipici vechi, de înţelepciune, taine şi praf.”

BIBLIOGRAFIE

1. Rom 11:8 după cum este scris: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă, şi urechi ca să n’audă, pînă în ziua de astăzi.”

2. Marcu 4:12 pentru ca, „măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu, şi să li se ierte păcatele.”

3. Rom 11:25 Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau sa nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într’o împietrire, care va ţinea pînă  va      intra numărul deplin al Neamurilor.

Rom 11:26 şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile dela Iacov.

4.    Rom 11:28 În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrajmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina parinţilor lor.

Rom 11:20 Adevărat: au fost taiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţa: Nu te îngîmfa dar, ci teme-te!

5.    Amos Oz, „Poveste despre dragoste şi întuneric”, ed. Humanitas, 2008, pag. 55-78. Citiţi-o, este o carte minunată.

]]> http://rasvancristian.wordpress.com/2009/11/08/lecturi-interzise-3-despre-intelpciune-taine-si-praf/feed/ 0 rasvancristian matthew-rembrandt http://rasvancristian.wordpress.com/2009/11/06/lecturi-interzise-2-toul-despre-curve/ http://rasvancristian.wordpress.com/2009/11/06/lecturi-interzise-2-toul-despre-curve/#comments Fri, 06 Nov 2009 09:24:07 +0000 rasvancristian http://rasvancristian.wordpress.com/?p=4855 ]]>

I. Mărioara Ghica era o femeie frumoasă.

„De o frumuseţe strălucitoare, cu pielea albă-trandafirie, cu ochii albaştri, părul lung, bălai.”

Fusese căsătorită de foarte tînără, cu un grec pe care nu-l iubea, mult mai în vîrstă decît ea, şi de care divorţă cu primul prilej. Mărioarei îi plăceau bărbaţii, de care se plictisea repede şi-i schimba tot timpul. Pînă într-o zi, cînd se îndrăgosti de un grec tînăr şi frumos, care tocmai venise din Constantinopol, din Fanar, pe care-l chema Nicolae, Nicolae Nerulos.

Cînd erau ca şi logodiţi, lovitură de teatru: lumea bună din Iaşi află că Nerulos este logodit cu o altă frumoasă, Zoe, fiica unui bancher bogat, tot grec. Mărioara „se retrage cu demnitate”. Toată povestea se petrecea pe la 1821, în Iaşi, în timpul „Eteriei”.

Eteria era o societate secretă de tip francmason, cu un obiectiv major: să scape Grecia şi lumea creştină de otomani. Nerulos era implicat în această mişcare, fără să bănuiască ce sfîrşit tragic vor avea toţi cei care s-au aventurat să schimbe lumea înainte de soroc. Fapt este că, în timpul unei deplasări prin Moldova, are o altercaţie cu un turc de rang înalt, turcul îl pocneşte cu biciul, iar grecul îl împunge cu pumnalul. După asasinarea lui Tudor Vladimirescu, turcii au trecut la represalii, ridicînd piramide de capete prin curţile conacelor, cum se adună varza astăzi.

Nerulos fuge, se ascunde la Dărmăneşti, o comună de lîngă Piatra Neamţ, la socrii. Din nefericire, după un timp este descoperit, arestat împreună cu toţi ai lui, iar Zoe este pregătită să intre în haremul lui Ibrahim. Aga Ibrahim era fiul turcului ucis de Nerulos. Jurase să-şi răzbune tatăl. Nerulos, gata de moarte, este disperat de soarta lui Zoe. Scrie Mărioarei Ghica, fosta sa ibovnică, şi o roagă să-i răscumpere nevasta din mîna turcului. Măriaora, femeie de caracter şi suflet mare, trece peste faptul că Nerulos o părăsise pe vremuri, cam cu ruşine, şi strînge bani să dea la turc.

Ibrahim, cînd o vede pe frumoasa Mărioara, nu mai vrea bani, ci-i propune un tîrg: dacă petrece o noapte cu el, dă drumul fetei. Şi a fost de cuvînt: a eliberat, în fiecare zi, unul căte unul, pe toţi ai lui Nerulos, cu grec în frunte, pentru că nu o singură noapte au petrecut cei doi. A uitat aga pînă şi de răzbunarea lui taică-său. Iar Mărioara a ajuns la Constantinopol, şi a fost văzută plutind lenevos, prin Fanar, pe caicul lui Ibrahim.

Povestea este strict autentică. O relatează, pe larg, Neagu Djuvara, după ce, pe la 1887 fusese descoperită de Rosetti, care găsise scrisoarea lui Nerulos. (1)

II.  Rahav era o prostituată de la Ierihon. Nu ştim cum arăta.

Avea casa lipită de zidul cetăţii. Arheologii spun că zidurile alea nu erau prea înalte, fiind erodate de intemperii, cutremure şi atacul egiptenilor, din timpul lui Tutmes al III-lea. (2)  Cu alte cuvinte, şirul de case lipite de zid avea importanţa lui. Iosua trimite iscoadele în cetate, sunt urmăriţi şi salvaţi de Rahav, care-i ascunde în podul casei.

Rhv înseamnă, pe evreieşte, „curvă”. (3)  Ce a urmat, se ştie: Rahav condiţionează ajutorul dat, cu salvarea ei şi a familiei, după ce evreii vor cuceri cetatea Ierihonului. Recunoaşte ca singur dumnezeu pe Dumnezeul lui Israel. După distrugerea cetăţii, Rahav primeşte pămînt şi recunoaşterea oficială a meritelor ei.

Apostolul Pavel o aminteşte, în Epistola către Evrei, astfel:

„Prin credinta n-a pierit curva Rahav împreuna cu cei razvratiti, pentru ca gazduise iscoadele cu bunavointa” (Evrei 11,31)

Toate astea se petreceau cu aprox. 1400 de ani î.d. Cristos.(4)

III. Nu ştiu dacă există vreo legătură între cele două femei.

Mărioarei Ghica îi plăceau bărbaţii şi avea destui bani ca să nu facă din asta o profesiune. Ştim că era frumoasă şi bălaie, cum se poartă astăzi. A salvat o familie de la moarte şi o femeie cumsecade de la ruşine. Domnul o ştie!

Rahav scotea bani din relaţia cu bărbaţii, era ceea ce astăzi numim, scandalizaţi, prostituată. Era, probabil, o amărîtă alungată şi dispreţuită de toţi. Domnul a aflat-o şi pe ea, şi a folosit-o, îndeplinindu-şi planul Său de stăpînire a Ţării Canaanului. Oricît am analiza hermeneutic cazurile, atît Rahav, cît şi Mărioara, au fost trădătoare: Rahav şi-a trădat neamul şi cetatea, Mărioara- credinţa, ducîndu-se după turc. Domnul a iertat-o pe Rahav pentru credinţa ei.

Cu Mărioara cum rămîne? Cert este că, dacă nu pleca, salva toată Moldova, fiind, dacă nu mai  tare, oricum mai eficientă decît Eteria.

BIBLIOGRAFIE TRASĂ CU COADA OCHIULUI

1. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, ed. Humanitas, 2009, pag. 328-331

2. Paul Lawrence, Atlas de Istorie Biblică, ed. Casa Cărţii, 2008, pag. 48

3. Dicţionar Biblic, ed. Cartea Creştină, 1995, pag. 1105

4. Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, ed. Hasefer, 2002, vol. 1, pag. 237-242

Reproducerea este după Edouard Manet, Dejunul pe iarbă, care a provocat, la vremea lui,  un mare scandal, datorită faptului că femeile apar dezbrăcate, în timp ce  bărbaţii sunt  îmbrăcaţi la patru ace. Dincolo de vulgaritate, pictorul a fost acuzat de atac asupra bunelor moravuri ale epocii. Lumea boemă a Parisului, dar nu numai ea, pierduse deja de multă vreme contactul cu Dumnezeu. “Bucuria de a trăi”  s-a clătinat după primul război mondial, dar a revenit mereu, cu tot mai multă disperare.

S-a schimbat tabloul lumii noastre? A fost invadată România de mitocănie şi ţopîrlănie- dacă acceptăm o ierarhizare a acestora, aşa cum sugera dl. Andrei Pleşu, socotind mitocăniei un anumit „ambîţ”, o doză de onoare, pipetată încă din vremea lui Caragiale prin canalele venoase ale mahalalelor cu dor mărunt-?

Dl. Neagu Djuvara remarca, într-o discuţie relaxată cu dnii. Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, că la intrarea în matricea natală, după cincizeci de ani de absenţă, în timpul unei călătorii cu trenul, a asistat la un dialog pigmentat,  la fiecare două-trei vorbe, cu invocarea organului sexual masculin.

Cei trei domni au încercat să-şi explice cum a ajuns un popor, altfel simplu dar cu mult bun simţ, să se degradeze într-o perioadă relativ scurtă.

În timpul comunismului, prin anii ‘70, la cei aprox. un milion de cetăţeni cu rădăcini interbelice în capitală, s-a adăugat un alt milion, venit direct de la ţară, datorită politicii de industrializare forţată.

Acei oameni tineri nu au apucat să se urbanizeze, ei transformîndu-se din ţărani cumsecade, în ţoape înfumurate şi inculte. Odată cu venirea la putere a criptocomuniştilor, după ‘89, a apărut clasa îmbogăţiţilor peste noapte, aşa încît cuvintele cu trimitere strictă în zonele ruşinoase ale corpului au început să fie aruncate prin fereastra Mercedesului ultimul tip. Oamenii au devenit din ce în ce mai agresivi.

Dl. Neagu Djuvara povestea, în antiteza agresivităţii,  despre o veche boieroaică cam slobodă la gură, care, în timpul unei crize de mînie, îi spunea ţăranului de pe moşia ei că îi va face ceva mamei acestuia, ceva urît. Ţăranul a zîmbit şi, potolit, a întrebat-o: „Cu ce, cucoană, cu ce?”

Ceea ce mi s-a părut ciudat, a fost lipsa totală a lui Dumnezeu din conversaţie. Nimeni nu a făcut trimitere la educaţia ateistă şi dărîmarea bisericilor din timpul comuniştilor, la exterminarea învăţătorilor nemului din Gulagul românesc. În schimb, cu eleganţa-i caracteristică, dl. Liiceanu a vorbit despre Lao tzu:

„Cea mai frumoasă idee rostită în spaţiul vorbei noastre- despre politeţe-, e a unui înţelept chinez pe care-l cheamă Lao tzu, care a scris o carte faimoasă, cartea despre Tao, cartea despre Calea Adevărată, şi care, la un moment dat, spunea acest lucru: cînd oamenii pierd calea adevărată, îl pierd pe Tao, apare virtutea; după ce oamenii au pierdut virtutea, a apărut omenia; după ce oamenii au pierdut omenia, a apărut dreapta judecată; după ce au pierdut dreapta judecată, au rămas cu politeţea. Şi pe urmă, adaugă: însă politeţea e doar pojghiţa subţire a credinţei şi sincerităţii şi ultimul obsatcol înainte de dezordinea finală.” (1)

Este politic corect să nu mai aminteşti despre Isus Cristos?

Suntem vrăjiţi de discursuri, de multiplele şi amăgitoarele „căi adevărate”, care nu sunt altceva decît tot forme de rătăcire. Spaţiul cultural oferă din ce în ce mai puţin produse în care ideile creştine să se mai regăsească. Oamenii au reuşit să construiască o lume aparent frumoasă, dar total lipsită de prezenţa lui Dumnezeu, fie că e vorba despre film, masă rotundă sau divertisment. Trăim într-o lume vrăjită, în cleştarul apei distilate, care ne dizolvă, prin explozia forţelor interioare. Există o salvare? Un cîntar cu care să evaluăm fiecare idee aparent miezoasă?

Oswald Chambers, unul din cei dragi mie, scria astfel:

„Nu lipsa experienţei spirituale duce la faliment, ci lipsa strădaniei de a menţine idealul cel drept. Cel puţin o dată pe săptămînă cercetează-te înaintea lui Dumnezeu şi vezi dacă viaţa ta se ridică la standardul pe care El îl doreşte. Pavel a fost ca un muzician care nu dă atenţie părerii auditoriului dacă vede că este aprobat de Maestrul său.”(2)

Umblarea cu Dumnezeu are un cu totul alt rezultat decît acela al pojghiţei subţiri şi mincinoase a politeţei despre care vorbea dl. Liiceanu, citînd pe Lao tzu.

BIBLIOGRAFIE INTERZISĂ

1. Fragmentul este transcris de mine, după discuţia televizată dintre dnii. Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Se găseşte pe Youtube, în partea a 5-a a emisiunii.

2. Oswald Chambers, “Totul pentru gloria Lui”, ed. Lampadarul de Aur, 2002, pag. 83.

A venit gripa, a început isteria. De la dl. Secretar de Stat, Streinu Cercel, am aflat că domnia sa este străin de politică. E o veste nouă şi bună, dar poate fi şi o minciună.

După ce o vară întreagă citeam pe ecranele tv din România că în spitalele din ţară moartea te aşteaptă cu ditamai coasa dincolo de uşă, acum ne-a venit rîndul  să închidem cetatea şi să lăsăm moartea să circule liberă, departe de zidurile bîntuite de  carantină. Celula de criză a devenit propria locuinţă, de unde poţi telefona medicului de familie că te-a lovit guturaiul, tusea şi un decent 37 cu 4. Gradul de suspiciune fiind ridicat, e ca-n vremea ciumei: la momentul oportun, vor veni să te ia, dacă n-a trecut binele pe la tine, mai dinainte.

Lovită de sărăcie, România costelivă rumegă din strujenii mucegăiţi ai teoriei conspiraţiei, privind orice încercare de vaccinare ca pe un atac la persoană.

Portocala mecanică a lui Băsescu se rostogoleşte dintr-un judeţ în altul: zeci de autocare cu număr de Suceava dansau duminică vesele, pe şosea, plecînd din Iaşi spre casă. Mii de oameni în transhumanţă, care contaminaseră cu virusul politic din Bucovina, piaţa Traian, (z)buciumau prin Codrii Paşcanilor, frenetic şi indecent, o gripă mai porcină decît aia nouă.

În timpul acesta, poporul de la ţară, cu fundul în sus, scotoceşte cîmpul după varza mică, ca o minge de oină verde, hibridă şi de plastic, pentru (c)urechi ciulite: nici de-o sarma, dar nici de Bruxelles.

„Doctore, e acolo un bolnav care face pe nebunul. Io una nu reuşesc să mă descotorosesc de el. Io nu ştiu ce-i de făcut, dacă nu se iau măsuri or s-ajungă să ni se suie-n cap.” (1)

Şi s-au luat, iar noi murim de sîc, vehement şi fără veste, aviar şi porceşte.

FIŞA MEDICALĂ DE AUTOPSIE

1. Alexandr Soljeniţîn, “Pavilionul canceroşilor”, ed. Univers, 2009, pag. 74

Atunci diavolul L-a dus în sfînta cetate, L-a pus pe streaşina Templului, şi i-a zis: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: “El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua de mîini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.”

“De asemenea este scris”, a zis Isus: ‘Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.”  MATEI 4. 5-7

M-am tot gîndit dacă să scriu sau nu această postare. Cred că e de datoria mea să o fac, pentru ca, în cazul în care va avea loc un eveniment neplăcut, să nu-mi reproşez toată viaţa că nu am făcut-o. Este vorba despre lansarea cu parapanta, anunţată pentru ziua de 31. 10. 2009 de către dl. Marius Cruceru, pe blogul său „fără cravată”. Motivaţia săriturilor cu parapanta şi plutirea la o înălţime de 60-100 de metri îmi scapă şi nu vreau să reproduc aici argumentele dl. Cruceru în favoarea acestei aşa-zise şcoli a curajului.

Am avut parte, ani de zile, de antrenamentul unor oameni extrem de bine pregătiţi din punct de vedere fizic şi relativ bine echilibraţi mental. Înainte de un test sau un antrenament extrem, similar săriturii cu parapanta, oamenii erau testaţi psihologic. De obicei tinerii, pentru a impresiona anturajul, părinţii, iubita, sunt gata să facă gesturi care vor fi plătite scump în viitor. Uneori meseria este de aşa natură încît nu e cale de alegere: faci tot ceea ce trebuie, sau pleci.

Ca om care am practicat alpinismul şi am coborît în rapel pe frînghie în Făgăraş, vă pot spune că treaba nu e deloc uşoară. Mai mult decît atît, oricît de deştept şi curajos te dai, există momentul în care sub tine se cască prăpastia. Teama te invadează şi te poate paraliza, moment în care uiţi tot ceea ce ţi s-a predat „la rece”. Am văzut om care s-a lovit cu capul de stîncă, dar era atîrnat de frînghie, în zelb, şi cu asigurare făcută de jos. Acel om, altfel extrem de temerar, cînd vedea stînca, începea să tremure. Îi fusese destul cît trăise. Dar avea un minim suport, nu era aruncat deasupra hăului, doar pentru că aşa credea el că va deveni bărbat.

Efeminarea tinerilor din ziua de azi, perfect adevărată, de altfel, nu se vindecă prin practicarea unor sporturi extreme, ci pe terenul de sport, prin antrenamente ale diverselor grupe musculare, pe pista de alergări şi în sala de forţă, iar teama subconştientă de înălţime se poate descoperi prin testare psihologică.

Nu vreau să fac nicio remarcă legată de trupul omenesc ca vas conţinător şi Duhul Sfînt, vărsat într-o cupă musculoasă şi călită prin curajul de a se arunca în hău.  Sunt multe de spus în ceea ce priveşte curajul şi am văzut cîte ceva în viaţă. Alpiniştii au o vorbă: „Respectă muntele, şi muntele te va respecta pe tine!” Urcam în Făgăraş. Trebuia să amenajăm o zonă de stîncă, deja pitonată, pentru antrenamentul de a doua zi. Nu mai rămăsese decît  frînghia de întins între pitoane,  în caz de nenorocire. Un  tînăr s-a oferit să o facă el, fără asigurare. Încălţat în tenişi albi, a ţîşnit pe stîncă, s-a unit cu ea, a zburdat pînă sus şi a făcut toată treaba singur. A fost curajos! i-am spus instructorului, om care avusese parte de o prăbuşire în gol din elicopter, tot legat de o frînghie, din care doar Dumnezeu îl salvase, şi-i venise mintea la cap. Curajos, spui? Este un prost, un nebun. Oameni ca ăsta nu mor în patul lor.

Există vreun temei pentru care să merite să rişti, aşa cum ar vrea să facă dl. Marius Cruceru cu grupul lui? Sunt parcurse toate etapele premergătoare saltului în gol? Doar vremea şi vîntul sunt factorii de care trebuie aceştia să ţină seama?

Mă întreb, văzînd cîte nenorociri se petrec pe şosele, cîte boli necruţătoare îi smulg pe oameni de lîngă cei dragi, dacă e momentul asumării unui astfel de risc. Orice incident va transforma pe organizator în ţinta oprobiului majorităţii. De aceea, mă adresez lui şi celor care par gata să practice sporturi extreme: luaţi o minge şi jucaţi un fotbal adevărat, prin noroi,  dacă pe iarbă vi se pare sub demnitatea unor bărbaţi eroici. Sau un meci de rugby, acest splendid sport pentru bărbaţi.  Una e să-ţi spargi o buza, să faci o entorsă sau să-ţi pierzi vreun dinte, şi alta e să rămîi paralizat pe viaţă, cu gîtul frînt de la un salt cu parapanta, sau chiar mai rău.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, dar am simţit că este de datoria mea să vă spun toate astea, după cum Cuvîntul spune, în alt context, ca să nu ziceţi că n-aţi cunoscut. Şi tot românul mai are o vorbă: “O prostie, chiar dacă reuşeşte, tot prostie se cheamă că este!”

SALTUL CU PARACLIKUL SE FACE AICI ŞI ACOLO