Binecuvântează, Doamne, America!…

Nu vreau să fac pe deșteptul, dar ce este pentru mine, astăzi, America, ca să-i urez să o binecuvânteze Dumnezeu?

Nu i-aș discrimina pe americanii care nu cred în nimic sau cred în Budha, în zei și zeițe sau mai știu eu în ce?

Nu este America țara politicului corect?

Nu este (și) ea vinovată pentru infernul comunist în care ne-a aruncat, după Ialta? Îi spunem Angliei, copărtașă la trădarea de atunci, perfidul Albion, dar pe americani i-au așteptat bunicii mei, să vină, să parașuteze, să-i zdrobească pe ruși, dar pe America o durea în cur de ce credea bunicul meu.

De ce să binecuvânteze Dumnezeu America mai mult decât Insula Paștelui?
Pentru că așa sună imnul lor, iar noi suntem papagalii globalizați de serviciu?

Stă scris în Biblie că poți muta munții din loc cu un grăunte de credință.
Dar, cu toată credința de pe lume, nu s-a mișcat un munte, nici măcar la Târgu Neamț.

Dar, de munți era vorba acolo?

Maxim Mărturisitorul spunea că muntele acela era mintea omenească.
Mintea e mai greu de urnit, de zdruncinat, de mutat din loc decât un munte.
Muntele era o metaforă.

Așa e și cu America: ea nu e o țară, ci o metaforă, un gând, o speranță.

Binecuvântează, Doamne, gândul meu!

Binecuvântează, Doamne, America!

Reclame

N. Gh. Lupu: Omul și legenda

profesorul lupu

Am cunoscut câțiva doctori mari. Au devenit legende în lumea medicală. Facultățile de medicină nu apăruseră ca ciupercile după ploaie. 
Ca să ajungi profesor, dura o veșnicie. Exista și atunci nepotism, dar nu devenise regulă, nu căpătase accentele dezgustătoare, dramatice, de azi. 
M-am născut cu povești despre doctori, spuse de tatăl meu, apoi am intrat în lumea asta complicată, plină de orgolii, de adevăr și impostură. 
M-am gândit mult timp, până să postez fotografia de azi. E o imagine care m-a urmărit toată viața.
Bolnavul era tatăl meu, cu afecțiuni pulmonare severe, tebecist și mare fumător. Medicul de la patul lui era nimeni altul decât N. Gh. Lupu, o celebritate a medicinei românești. 
Tata era medic cercetător în clinica profesorului, viitorul Institut de Medicină internă de la Colentina. 
După moartea profesorului, institutul i-a purtat numele. 
Fotografia e din 1958- 59, nu țin minte exact. Atunci l-am cunoscut pe Profesor. 
Retrăiesc momentele de-atunci. 
Profesorul iubea copiii. Te invăluia cu o privire caldă și pătrunzătoare și stabilea, rapid, o punte de comunicare cu tine. 
Avea un obicei: îți lua mâinile și îți trăgea degetele, iar articulațiile interfalangiene pocneau ca floricelele în tigaie. Nu simțeai nicio durere. 
Eram încântat. N. Gh. Lupu a fost un mare clinician și un formidabil anatomo-patolog. 
Palpa abdomenul și, de multe ori, depista o tumoră profundă, inabordabilă, pe vremea aceea, în care nu exista imagistica de azi. 
Vedea toți bolnavii. Bastonul lui se auzea pe holurile institutului la cele mai neașteptate ore. Nu știai când apare. Te trezeai cu el în ușă. 
Avea un fler formidabil: consulta, palpa un bolnav complicat zile la rând. Se ridica și pleca, mut, fără să spună o vorbă. 
Apoi, într-o bună zi, ca fulgerat, venea țintă la patul omului și descoperea adevărul. Diagnosticele lui nu au fost infirmate niciodată de cupele histologice ulterioare. 
Dacă Bruckner, bătrânul, tatăl lui Ionică cel de azi, pe care l-am avut profesor când eram student, era un as în fiziopatologie și neîntrecut în diagnostic diferențial, profesorul Lupu a fost un anatomo-patolog fără egal. 
A fost un om ciudat. S- a avut bine cu comuniștii și a fost unul din medicii lui Gh. Gheorghiu-Dej. 
Spre deosebire de Stalin, care a expediat toate valorile în Siberia sau pe lumea cealaltă, Dej a păstrat lângă el o echipă de medici de mare valoare. Lupu, care se trăgea din familie de moșieri din nordul Moldovei, era printre ei. Spre sfârșitul vieții, spitalul era moșia lui. 
Dacă nu te plăcea, ca medic sau ca om, chiar dacă erai repartizat cu nota maximă, ridica bastonul și erai afară. 
Era bun cunoscător de oameni. El făcea legea: tu mergi la laborator, tu în cercetare, tu la patul bolnavului. Te citea, efectiv, și nu greșea niciodată. Ca să fii medic bun la patul bolnavului, trebuie să ai milă de cel suferind. Să empatizezi cu el. Să suferi cu el. Ăsta era criteriul lui. Nu dădea examen, teste grilă, idioate, de azi. Profesorul se uita în ochii tăi, te întreba câte ceva și era gata. 
Evident, avea și profesorul subalterni favoriți, oameni de casă. Dar cine nu avea? 
Mai știu o poveste, o știu de la tata, dar n-o pot verifica. 
Profesorul avea în clinică câțiva oameni compromiși pentru regimul comunist. Puțini, numărați pe degete, dar mari valori, oameni din umbră. 
Și alți profesori, bine văzuți de regim, făceau la fel. Exista un echilibru: eu îi apăr pe ai mei, tu îi aperi pe ai tăi. Era un soi de șantaj la nivel înalt. 
Cunosc astfel de nume, am avut onoarea să-i văd și să vorbesc cu unii din ei, pentru că, de mic, spitalul a fost a doua casă pentru mine. Unii profesori mari au trăit din lucrările, din cercetările, din talentul acestor medici minunați, oameni din umbră. 
O parte din legenda lor are la bază o astfel de poveste.

Dialoguri ”ecumenice” post- referendum

Trebuie să vă spun, din capul locului, că am un mare respect pentru creștinii din toate denominațiile, fără să fac deosebire între un ortodox, un catolic (greco-catolic, romano-catolic), un protestant sau un neo-protestant.

Locul în care mă simt minunat este la Văratec, pe o bancă, în fața bisericii de acolo, gândindu-mă la toți cei care au fost binecuvântați cu liniște și pace lângă fântâna din mijlocul curții.

DSC_7522

Nicolae Steinhardt, deși era atât de atras de Rohia, a avut cele mai frumoase cuvinte de dragoste pentru Văratec și i-a împărtășit asta agnosticului Ierunca, care părea că l-a înțeles.

Iată ce dialog am avut cu un domn, creștin ortodox, pe facebook. Îl dau mai jos, nu pentru că aș fi mulțumit de el, de spusele mele, ci pentru că sunt supărat și convins că o mare parte din cei care nu au venit la vot la referendum au simțit ca mine, ascultând sau citind pe infailibilii oameni ai bisericii sau pe enoriașii lor, căzuți în adorație.

Trebuie să recunosc: cred că biserica-instituție, indiferent de denominație, este în cădere liberă, că e minată de interese de avere, de politică, de corupție, de patimi sexuale, întoarsă fie spre trecutul prăfuit, pe care spune că-l respectă, dar pe care îl terfelește de câte ori are prilejul, fie spre un viitor triumfător, de preferință din import, pe bani mulți și pe bucuriile lumești: călătorii, fundații, societăți de făcut bine la tine, dar cel mai mult la mine.

Iată dialogul cu pricina:

PRIETENUL MEU SORIN, evreu,  care nu e creștin (de două ori ”eretic”):

”Ceea ce este cel mai periculos la clerici sint clericii mai inteligenti, cu darul vorbirii, carismatici… iar biserica este doar o institutie, cu interesele ei (interesul de baza este monopolul Creatorului…)…  o institutie corupta din totdeauna…”

EU (care sunt creștin ”eretic”, adică neo-protestant):

”Există biserica vie, formată din membrii ei, adunarea, eclesia, și biserica instituție, cu ierarhii ei, cu istoria ei. Cred că la cea din urmă te referi.

Din ce am citit și eu, sunt de acord cu tine: instituția a fost coruptă, indiferent de denominație. În comunism, au fost foarte mulți oameni din biserică cozi te topor ai securității și partidului unic. Nicio denominație din România nu a făcut o analiză completă, cu date și nume, asupra acestui subiect. Au încercat unii curajoși, colo un baptist, dincolo un penticostal, dar cercetările s-au oprit aici. Au apărut câteva cărți și s-a pus batista pe țambal.

Din câte știu, biserica ortodoxă română a refuzat să facă o astfel de cercetare, sau, dacă a făcut-o, nu au fost date publicității nume de preoți care au încălcat taina spovedaniei și au informat securitatea despre unul sau altul.

Evident, dosarele există undeva, iar cei în cauză pot fi șantajați de statul român, la fel de corupt și de pocit ca și cel comunist, de pe vremuri.

Este adevărat, după părerea mea, că biserica, indiferent de denominație, are nevoie de persoane carismatice, de purtători de cuvânt, în dosul cărora se ascunde, din păcate, o liotă de nechemați și de lichele.

Apoi, este vorba de discursul celor în cauză: intelectualii au găsit greu o voce care să iasă din tipare, din șabloane, din limba de lemn, și să transmită un mesaj atractiv, coerent, elevat.

Pentru biserica ortodoxă a fost Andrei Scrima, care a avut o cultură vastă, apoi a fost Nicolae Steinhardt, un sfânt, de vastă cultură și el.

Pentru protestanți a fost Wurmbrand, un om minunat, care a binecuvântat închisoarea politică prin care a trecut, pentru că i-a dat posibilitatea să fie alături de cei în suferință, în numele lui Cristos, în care a crezut și pe care L-a slujit.

Monseniorul Ghica a fost, pentru catolici, o mărturie vie, mort în închisoare, la Jilava.

La ortodocși, sunt mulți care au făcut mărturie pentru Cristos, pentru biserică, în închisori. Nu-i mai enumăr aici.

Cu alte cuvinte, când vorbim de biserică, trebuie să avem în vedere că biserica e a lui Cristos, nu a oamenilor, și că El are grijă de ea.”

DOMNUL DANIEL (creștin ortodox):

”Biserica este una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca, asa cum a fost lamurita si curatata de erezii prin cele sapte sinoade ecumenice, si portile iadului nu o vor birui, anatema ereticilor care spun ca biserica este corupta dintotdeauna !

Biserica este mireasa lui Hristos. In Biserica si in dogmele si tainele ei lucreaza Duhul Sfant, de la Cincizecime si pana in clipa de fata si pana la sfarsitul veacurilor, chiar daca unul sau altul dintre slujitorii ei sunt nevrednici, ii va judeca pe toti Dumnezeu nu dvs.

Biserica nu este reprezentata de securisti si informatori, ci de cei care au ochii tinta la Hristos si ii urmeaza invataturile. Nu ati inteles ce inseamna BISERICA !”

EU:

”Nu știu să fi avut loc vreun sinod ecumenic post-comunist care să fi curățat biserica ortodoxă română de toți turnătorii din mijlocul ei.

Credeți că doar biserica catolică poloneză a avut parte de oameni necinstiți? Cred că puțină răbdare, puțină smerenie, puțin calm ne-ar ajuta într-un dialog din care să avem toți de câștigat.

Biserica au aldine, cum ați ”strigat-o” dvs. mai sus, este o imagine ideală, spre care au tins toate bisericile din vechime. Credeți că Sfântul Apostol Pavel ar fi scris o epistolă către biserica ordodoxă română, ieșită din comunism, mângîind-o pe creștet și lăudând-o pentru rezistență în fața terorii? Sau, mai degrabă, ar fi enumerat pe sfinții ei și ar fi scris nu tocmai frumos despre trădătorii ei…

În Apocalipsă scrie că, la venirea în slavă a Domnului, toate bisericile vor fi găsite stricate, nedemne… Până și Filadelfia nu va mai fi fidelă Mântuitorului.

Nu-l judec pe patriarhul Teoctist, că nu am nici căderea, nici dovezile necesare, dar poate vă mai amintiți cum a fugit, de frica judecății poporului înșelat, imediat după căderea comunismului.

Știți la fel de bine ca și mine că mândria vine imediat înaintea căderii… Sunt de aceeași părere cu dvs.: biserica trebuie să se analizeze pe sine și să se judece cu dreptate în fața lui Dumnezeu și, curățită, să iasă în fața mulțimii și să afirme, sigură pe ea: sunt curată, aur curat trecut prin foc!

Dacă n-ați afirmat asta, niciodată nu e prea târziu să analizăm, împreună, de ce n-ați făcut-o…

Cât despre chestia cu ”ereziile”… mă fac că nu pricep ce vreți să spuneți…

Și tot pentru dvs., domnule Daniel, fac o trimitere la o postare mai veche de-a mea, din timpul alegerilor pentru prezidențiale, când târgul în care lucrez ca medic a fost invadat de afișul de mai jos, unde era vorba tot de eretici și de bunii credincioși.

Nu vă spărați dacă vă spun că, atunci, am vrut să plec din țară, că am crezut că au înviat legionarii, că naționalismul ortodox a pus, din nou, stăpâniere pe mințile oamenilor…

În general nu plâng, dar atunci mi-au dat lacrimile.

Vă garantez că, în cazul în care veți continua cu un discurs asemănător celui din ultimul dvs. comentariu, veți face un mare deserviciu bisericii ortodoxe române pe care spuneți c-o iubiți.

În tradiția bisericii smerenia, blândețea, dragostea erau înaintea sinoadelor ecumenice. Dacă vreți, putem dialoga despre scrierile Filocaliei și ale Marelui Pateric, recent publicat, din care am citit cu mare bucurie sufletească, în momentele de răsfăț duhovnicesc…

IMG_4904

 

Un exercițiu de admirație: Marius C. Cimpoae despre Iosif Țon

Picture 265Am citit cu mare uimire un articol postat pe facebook de un anume domn Marius C. Cimpoae, scris cu ocazia zilei de naștere a lui Iosif Țon.

Este un exercițiu de admirație uimitor, pentru că  autorul lui folosește, cu mare dărnicie, anumiți termeni pe care, din prea multă dragoste pentru subiect, pare să nu-i fi cântărit exact.

Domnul Marius C. Cimpoae scrie că:

”…  profesorul și pastorul Iosif Țon este considerat cel mai bun scriitor român creștin în viață.”

Această afirmație îmi amintește de o remarcă făcută de Monica Lovinescu, legată de prostul obicei al românilor de a face clasificări din orice și, mai ales, când vine vorba de oameni ai scrisului. Asta e dovadă pe provincialism, cu aer de ghetou.

Românul nu spune ”unul din cei mai buni” sau ”un foarte mare scriitor”, ci îi atribuie un loc într-un clasament, (alcătuit de cine?), într-o zonă dominată de subiectivism.

Domnul Marius C. Cimpoae afirmă că Iosif Țon este ”cea mai vocală figură contestatară dintre evanghelicii români la adresa regimului comunist.” Oare Richard Wurmbrand,  Aurel Popescu, Pavel Nicolescu, Liviu Olah sau Vasile Taloș pe ce loc or fi? 

Probabil că domnia sa a avut în vedere că Iosif Țon a vorbit la postul de radio ”Europa Liberă”, pentru că, altfel, afirmația e greu de susținut.

Din nefericire, nu e o garanție de bună credință colaborarea la Europa Liberă. Vezi cazul marelui om de cultură Nicolae Balotă, care, în ciuda faptului că se foia pe culoarele instituției respective, era un informator dintre cei mai dezgustători ai securității comuniste.

Din nou, apare și aici o clasare în frunte a lui Iosif Țon, după criterii pe care autorul articolului nu le arată. Ar fi de mare interes să vedem cine sunt contestatarii de pe locurile următoare și care este, până la urmă, lista respectivă.

Marius C. Cimpoae scrie că Iosif Țon:

”Este iubit și hulit deopotrivă de cei care-l cunosc.”

Semnificația termenului ”hulit”, în Dex, este următoarea:  om batjocorit,  calomniat,   defăimat,  disprețuit.

Hristos Însuși a fost în această situație. Însă, spre deosebire de Domnul Isus, care a fost fără păcat, Iosif Țon le-a avut pe ale sale, cu asupra de măsură.

Pe unele le-a recunoscut public: trădarea fraților și colaborarea cu securitatea din anii tinereții, ateismul său agresiv din vremea aceea.

Pe altele, nu: de exemplu, rolul urât pe care l-a jucat în evenimentele de la Caransebeș, cu mișcarea de rezistență anti-comunistă a celor trei tineri baptiști, în frunte cu Nicolae Rădoi, care au fost aruncați în închisoare pentru curajul lor, temă care a fost discutată, de-a lungul vremii, cu documentele pe masă. Nu calomine, nu hulă, ci dovada clară a trădării.

E normal să avem, fiecare, modelele noastre, și domnul Marius C. Cimpoae se pare că îl are pe Iosif Țon, printre alții, pe lista scurtă, poate chiar în capul ei, ca să fiu în nota postării sale. Cred, însă, că unele din afirmații sunt greu de susținut. 

FOTOGRAFIA: O pictură murală bucovineană, iar fotografia îmi aparține. Fața turcului din mijloc nu a fost modificată de mine, așa era vandalizată de alții.

SOBIESKI ȘI ROMÂNII, VARIANTA IOSIF ȚON

Într-un minut și douăzeci de secunde, Iosif Țon, mamutul evanghelismului românesc, îndeamnă pe români să voteze religios-creștin, pentru familia tradițională, formată dintr-un bărbat și o femeie, și să nu facem ce spun cei de la Bruxelles.

Iosif Țon a colaborat cu securitatea în prima parte a vieții, apoi s-a dezis de ea. În deceniul șapte al secolului trecut, a îndemnat pe baptiști să se opună regimului comunist ateu, dar a dat înapoi, într-un mod penibil, când niște credincioși dintr-o bucată, în frunte cu Nicolae Rădoi, din Caransebeș, au înfruntat conducerea cultului, obedientă partidului comunist, și au făcut temniță grea, un an și jumătate, pentru curajul lor.

Astăzi, uitucul domn Țon, demult stabilit în America, ne îndeamnă să fim ca…  polonezii.

Dar, vorba românului: să faci ce zice popa, nu ce face popa.

CETATEA NEAMȚ. SCHIMBAREA GĂRZII

ULTIMA SCHIMBARE A GĂRZII LA CETATEA NEAMȚ.

Băieții și-au luat în serios rolurile. Detașarea era aproape totală.
Turcul, luat prizonier toată vacanța, era lovit de depresie și a fost cel mai expresiv personaj.
Lăncierii au făcut o demonstarție de luptă, spre încântarea celor din jur. Unul din ei s-a lăsat dezarmat și era cât pe ce să fie străpuns de un vârf de metal autentic.
Băiatul îngenunchiat fusese toată noaptea la iubită, în stilul tradițional, evident, și lipsise din trupă, așa că trebuia condamnat sau, eventual, iertat, dacă o fată din asistență îi dădea un sărut.
Până să se îndure una de el, era să fie executat de-a binelea prin tăierea capului.
Apoi, au intrat în cetate, au ajuns în capelă, unde au cântat, după cum ați văzut zilele trecute, și, în final, au plecat, din trecutul eroic, în prezentul de tot jegul.

DSC_6484

DSC_6488

DSC_6494

DSC_6515

DSC_6516

DSC_6528

DSC_6523

DSC_6534

DSC_6535

DSC_6540

DSC_6543

DSC_6546

DSC_6512

Referendum pentru familia tradițională. Manifest anti-ipocrizie

sucevita pridvor deschis 7

Exact în țările în care duduie (accent pe prima silabă) democrația, au fost liberalizate căsătoriile homosexuale. 
Minunatul model american nu a funcționat și aici. 
Pastorii de etnie română, cetățeni americani, se dau de ceasul morții să ne explice că trebuie să votăm invers decât în țările lor. 
Misiuni americane neo-protestante își rup cămașa de pe ele să creștineze înapoiatul popor român, având drept țintă ortodoxul vesel și petrecăreț, păcătos prin esență.
În țările de unde vin, ele au eșuat și drogurile, destrăbălarea și căsătoriile gay au devenit locuri comune.
Cu toate astea, aroganța acestor democrați de esență veche, occidentală, ne fac semn cu arătătorul să nu cumva să fim ca ăia din țările lor, unde curge lapte și miere, inclusiv pe bărbile și mustățile domniilor lor.
Riscul politic și economic al României, dacă va vota căsătoria tradițională, este imens. Trebuie să fii necioplit la creier și fără bun simț să nu realizezi cu cine ne punem: marile motoare ale lumii au adoptat căsătoriile gay.
Am fost ciumeții lumii, lăsați pe mâna rușilor la Ialta, de Americani și de Britanici. Au murit sute de mii de români, ortodocși, catolici, protestanți și neoprotestanți, cât și necredincioși, din cauza trădării Vestului.
Rușii ne-au violat femeile, ne-au împușcat bătrânii, ne-au distrus viitorul pentru sute de ani de-acum încolo.
Pastorii care acum dau lecții poporului român au emigrat în vremea lui Ceaușescu. N-au rezistat până la capăt. Turma lor n-a fost aici. dar au tupeu! Dau lecții de vot amărâților, tradiționalilor ortodocși pe care i-au mâncat pe la colțuri. Acum se roagă de ei.
Sunt evanghelic și știu ce voi face, dar rog pe toți grețoșii de peste ocean să tacă câteva săptămâni.
Știu, ei sunt cu banii, cu influența, cu gura, cu talentul, cu morga, cu ifosele și cu patriotismul, iar noi suntem cu sărăcia, cu nevoile și neamul: avantaj noi!
Dacă ne vom păstra, elegant și creștin, demnitatea, măcar să știm că e de la noi.

ÎN FOTOGRAFIE: ASALTUL  CONSTANTINOPOLULUI  DE  CĂTRE  PĂGÂNI. (foto din colecția proprie)