Ultimul vis

E o generație care se stinge. Ici, colo, mai licărește câte unul, octogenari amestecați în vârtejul unei lumi care refuză să-i mai înțeleagă. Se sting, de cealaltă parte a miezului vieții, și uită să se mai plângă de dureri, de boală și singurătate. Nu vorbesc despre comunism și nu-i interesează politica. Calcă, nesiguri și uitați, pipăind ulița care duce spre cer. Am avut privilegiul să vorbesc cu unuii din ei. 

”Sunt o femeie credincioasă. N-am avut visuri mari, dar ce mi-am propus, Dumnezeu mi-a ajutat. N-am fost o femeie conflictuală. Tot timpul am fost premiantă la școală,  (a făcut șase clase, n.m.), dar acuma uit. Uneori aud, dar nu înțeleg.

Am avut o viață tare spinoasă, dar am fost o luptătoare. Nu mi-a zis nimeni hai, dar nici nu mi-a zis nimeni stai. Mă resemnez așa cum sunt. Acum uit pâinea lângă mine și caut pâinea.

Am luptat cu viața, am făcut casă, dar nu am fost datoare nici cu o sută de lei. Am fost țărani, dar puțin mai emancipați. Moral, am fost mulțumită. Nu m-am exteriorizat, poate de-asta m-a durut mai tare. Am oftat și am plâns, dar n-am plâns la nimeni, numai mie.

Cu soțul nu am avut niciun punct comun. L-am respectat, dar eu i-am spus ca mine și a făcut ca el și asta m-a durut. Și spun, că el ar fi fost bun pentru altă femeie. A fost un om tare bun, dar îi trebuia o persoană potrivită, iar mie un om ca mine. Mie mi-a plăcut așa, când m-am uitat la om, să mă înțeleagă, și eu să înțeleg, fără cuvinte. Asta pe mine m-a durut, m-a săpat, dar nimeni n-a știut, n-am spus la nimeni.

N-am copiat pe alții, am făcut în limita posibilității. Îmbătrânim toți, și eu, și copiii noștri. N-am putut suporta minciuna, nu mi-a plăcut să flatez omul, pentru că eu răspund cu cuvintele mele în fața lui Dumnezeu. De-asta mi-am făcut numai dușmani. Am mințit numai ca să ajut pe cineva, nu mi-a intrat în reflex. Prietenul adevărat este cel care îți arată defectul, nu cel care îl încurajează.

Când o veni clipa, să mă găsească în picioare, nu la pat. Cum o vrea Domnul! Sunt ortodoxă și am deprins ritualul. N-aduce anul ce aduce clipa și destinul împărțit de la Dumnezeu nu se poate schimba. M-a iubit un om și mi-a trimis din armată o poezie. (Mi-a recitat-o, e foarte lungă… n.m.). Eu m-am căsătorit cu altul și viața celuilalt a fost un chin și m-a blestemat să fiu la fel de fericită ca el.

E viața mea, prin câte am trecut și câte am avut eu, tot ce am văzut în ochi, orice am făcut. Numai lemne n-am putut să tai. N-am avut dexteritate, da-ncolo, orice… Dumnezeu ne lasă pe toți egali, goi și fără minte, dar fiecare ia ceva din viață, nu-l lasă Dumnezeu. Omul degeaba are materie cenușie, dacă nu știe să o exploateze.

Eu am putut să învăț, dar n-am avut posibilitatea. Am rămas de la un an fără tată, mama avea treizeci de ani, cu șase copii, bolnavă de inimă când l-a găsit pe tata mort. Și atunci, câți produceau și câți consumau? Cu munca în mână m-am trezit, cu asta vreau să mor, muncind! Nu mi-a plăcut, am urât omul care caută lux, dar nu știe să muncească, nu știe să prețuiască și nu știe să țină respect.

Caracterul omului este cât tezaurul din lume. Nimeni nu iese cu șifonierul în spate, nici cu vila, nici cu cecul sau mai știu eu ce. Când deschide gura se vede ce e în el și ce poate să dea. Că bine faci, bine găsești! Binele…! Dumnezeu întârzie, dar tot El plătește.

Eu, dacă am blestemat pe cineva, am spus așa: ce-mi dorești tu mie, să-ți dea Dumnezeu ție! Altă armă n-am avut, cu ce să mă apăr, și au avut mari necazuri cei care mi-au făcut rău. Pe urmă, am regretat că am zis așa (începe să plângă… n.m.), ei au suferit, și eu cu ce m-am câștigat, ca să-l văd pe altul că suferă?

Nu știu, așa m-a lăsat Dumnezeu, dar eu cred că și acolo, moartă, mama mea se roagă pentru mine, că am avut multe accidente, dar Dumnezeu mi-a ajutat, și numai prin credință. Am ținut post de trei ori patruzeci de zile, când soțul meu a fost bolnav. Cu rugăciuni mergeam la Sfântul Ioan, iar a treia oară am afumat veșminte în altar. Era la Sfântul Ioan și la icoane, și m-am rugat, nu mâncam din seara asta până mâine seară, nici apă nu beam, pe niște călduri tropicale. Și ochii mi se uscau!  A murit la nouăzeci de ani. Numai credința…

Sunt bătrână, (are peste optzeci de ani, n.m.), dar să știți că a face rău stă pe limba oricui, tot prostul știe să facă rău. Dar un bine, nu știi cine are nevoie de el. Un bine, când l-ai făcut, acela Dumnezeu îl scrie, și nimeni nu ia cu el decât faptele bune, aia e averea lui.

Câtă lume pe fața pământului, n-a venit nimeni să spuie… Mai e și câte un vis…, că eu mă certam cu soțul: măi, nu minți!, pentru că tu spui minciuni, și nu-ți ia nimeni locul, iar dacă spui adevărul, nu-ți dă nimeni un premiu, dar pentru cuvintele tale răspunzi tu, nu eu, în pacea lui Dumnezeu. Gândește-te că, dacă te culci și adormi, ai un vis, și vine un câine, sau se cască o râpă, sau altceva, de spui, când te-ai trezit, cât de mulțumit ești că visul s-a terminat cu bine. Așa e omul, când doarme, pe jumătate e mort, dar sufletul umblă prin viață, ca prin vis.”

 

Paştele de stânga

sucevita scara ingerilor 4

A trecut şi Paştele de anul acesta şi vine 1 mai, paştele comuniştilor, paştele de stânga. Avem o zi liberă.

Sărbătoarea a fost mult preţuită în vechiul regim.

După 89, nu s-a produs o mutaţie profundă în societatea românească. Au început să moară sclavii de atunci, atâta tot.

Nici Moise, nici Aaron n-au intrat în ţara promisă. Spre deosebire de ei, Ierarhii bisericii  noastre au primit onoruri nemeritate după 1989. În loc să iasă, ruşinaţi, pe uşa din spate a istoriei, au păşit, triumfal, pe covorul roşu al religiei-stat.

Din Antologia ruşinii, după Virgil Ierunca, am selectat pasajele în care oameni de seamă din fruntea clerului îi omagiau pe Ceauşescu şi pe muierea lui.

EMILIAN, Episcop de Alba-Iulia:

Un imens pas înainte în istoria făuririi României noi l-a constituit investitura ca Preşedinte al ţării noastre a Domnului Nicolae Ceauşescu, cu două decenii în urmă. Aceştia au fost ani de strădanii neobosite, care s-au înscris în filele de aur ale istoriei ţării noastre, care se adaogă celor 50 de ani de activitate revoluţionară a Domniei Sale, dăruiţi în slujirea neamului şi patriei.” (1985)

Acest Emilian, pe numele său Emilian Birdaş, a fost episcop şi membru de onoare al Academiei Române, din 1992. În 1990 Sfântul Sinod l-a ales arhiereu vicar al Episcopiei Aradului. În 1994 a fost ales episcop al Caransebeşului. A murit în 1996.

ANTONIE PLĂMĂDEALĂ:

Pentru toată această libertate, cu asentimentul reprezentanţilor cultelor prezenţi aici, aş dori să asigur plenara de sentimentele noastre patriotice şi unanime de recunoştinţă faţă de conducătorul nostru mult preţuit, domnul Nicolae Ceauşescu, luptător neobosit, care îşi consacră uriaşa sa energie creatoare pentru progresul şi dezvoltarea multilaterală a ţării, independenţa, suveranitatea şi libertatea patriei noastre scumpe, Republica Socialistă România. Patria primeşte un imbold permanent în domeniul ştiinţei şi culturii, din partea stimatei doamne academician doctor inginer Elena Ceauşescu, recunoscută pe plan mondial ca savantă de înaltă competenţă, căreia îi exprimăm omagiul nostru.” (1988)

Antonie Plămădeală, pe numele său Leonida Plămădeală, a fost un înalt ierarh ordodox. Deţinut politic (1954-56), a devenit Episcop vicar Patriarhal (1970-80), rector al Institutului Teologic Bucureşti, iar, din 1982, Mitropolit al Ardealului, luându-şi numele de Antonie. A murit în 2005.

IOAN ROBU, înalt prelat romano-catolic:

Este pentru mine o deosebită onoare ca în acest forum, în care sunt reuniţi toţi reprezentanţii societăţii noastre, să vă aduc, mult stimate domnule preşedinte Nicolae Ceauşescu, în numele clerului şi credincioşilor catolici din România, omagiul fierbinte pentru tot ceea ce faceţi pentru binele şi prosperitatea patriei, ale întregului popor. Aş dori să subliniez ceea ce este evident pentru noi toţi cei care trăim în România, că planul de modernizare a localităţilor şi sistematizare a teritoriului, aşa cum îl ştim că se înfăptuieşte de mai mulţi ani, urmăreşte să creeze condiţii mai bune de muncă şi viaţă pentru toţi locuitorii lor, demne de epoca de civilizaţie în care trăim.” (1989)

Ioan Robu a fost ridicat, printr-un decret al Papei Ioan Paul al II-lea, la rangul de arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti. În 2001, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Cu un cinism aparte, mottoul său este: ”Şi adevărul vă va face liberi.”

sucevita scara ingerilor 2

TEOCTIST, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române:

Asemenea tuturor fiilor patriei, şi noi, slujitorii cultelor, nutrim convingerea nestrămutată că avem la cârma naţiunii noastre conducătorul care poartă neabătut crezul şi voinţa poporului român, din mijlocul căruia s-a ridicat, veghind pururea, cu inima şi cugetul înaripate, pentru rostuirea fericită şi înţeleaptă a ţării, pentru soarta păcii şi a vieţii în întreaga omenire.” (1985)

Teoctist, pe numele mirean Toader Arăpaşu, a fost Patriarh al României (1986-2007).

NESTOR VORNICESCU, Mitropolit:

Vă asigurăm, mult stimate domnule preşedinte, că, în ciuda clevetirilor ce se fac auzite în unele cercuri răuvoitoare din străinătate, dintotdeauna ostile poporului român, noi sprijinim cu toate forţele noastre actuala modernizare a comunelor şi satelor noastre de pe plaiurile româneşti, modernizare care contribuie, evident, la ridicarea nivelului de trai al ţărănimii muncitoare, spre un grad de civilizaţie care să reducă tot mai mult deosebirea dintre oraş şi sat. Susţinem prin cuvânt şi faptă acest proces.” (1989)

Nestor Vornicescu a fost Mitropolit şi membru de onoare al Academiei Române, Preşedintele Comisiei Sinodale pentru canonizarea sfinţilor români. Cu alte cuvinte, icoanele noi treceau prin mâna lui. A murit la Craiova, în anul 2000.

Sucevita pridvor deschis 1

Cum a început povestea (6)

În vara anului 1972, bunicul ne scria, mie şi mamei, o scrisoare-document, în care povestea o parte din istoria familiei noastre, puţin cunoscută de mama şi complet necunoscută mie. Stră-stră-bunicul Georg şi stră-stră-bunica Barbara prindeau contur, printre case şi motoare, uitaţi şi (re)descoperiţi în toamna anului trecut, într-un sertar doldora de scrisori vechi şi fotografii cu miros de epocă.

Bunicul:

După plecarea din casă a bunicilor mei, aceasta a fost ocupată de Petru Cuzmici, de meserie opincar-tăbăcar, cu o numeroasă familie. Casa a fost părărsită în anul 1917, capul familiei căzând la pat, iar văduva cu copiii orfani au plecat la Constanţa, unde s-au stabilit.

După lichidarea gospodăriei agricole din Tulcea, bunicul Georg Fischer şi cu fiul său Iosef s-au mutat la Isaccea, unde au cumpărat o moară ”cu foc”, la care era încorporată şi locuinţa, compusă din 4 camere, pe un gang.

Moara era compusă din: maşină cu aburi semistabilă, ”R. Wolf”, în doi cilindri, care, mai târziu, a fost înlocuită cu un motor nou, ”Behtold”, de fabricaţie belgiană, de patru ori mai puternic decât prima, cu generator gazogen.

Moara propriu-zisă avea 2 perechi de pietre, iar mai târziu s-a montat un valţ ”Ganz”, cumpărat de ocazie. Ca anexă la moară, era o uleiniţă, cu o pompă manuală, la presă hidraulică şi, în plus, un darac de scărmănat lână.

În primăvara anului 1916, bunicul şi cu fiul său au lichidat moara din Isaccea, prin vânzarea inventarului la diverşi, din care menţionez pe unchiul meu Luca Sezonov, din Râmnicu Sărat, care a cumpărat motorul şi generatorul gazogen, care generator nu a mai fost folosit, la motor adaptându-se un carburator pentru consum de benzină.

Locul cu casa au fost vândute, împreună cu clădirea morii, unui cetăţean, care, prin demolare, a valorificat materialul rezultat: piatra, cărămida şi lemnul.

În acest fel, la începutul verii anului 1916, cele două familii, Georg şi Iosif Fischer, revin în oraşul Tulcea şi se instalează în 2 camere, în casa unei văduve, doamna Zaiţov.

În cursul verii aceluiaşi an, bunicul Georg şi unchiul Iosef au cumpărat, cu ”bani ghiaţă”, o făbricuţă de cherestea, chiar în perimetrul oraşului, pe partea stângă a străzii Isaccea, cu faţa la Dunăre, vizavi de depozitul de buşteni a fabricii de cherestea Alexe Avramide, învecinându-se, la dreapta, cu casa doamnei Zaiţev.

În componenţa fabricii intrau: 2 gatere ”Kirschmer Dresda” şi o maşină semistabilă cu aburi, în 2 cilindri, de 24 H.P abur, marca ”Lanz”. În plus, avea tot echipamentul necesar bunei funcţionări: vagoneţi, circulare, curele de transmisie.

În ziua de 15 august 1916, a fost declarată mobilizarea generală în ţară, fiind declanşat primul război mondial. Armata română se îndrepta spre graniţă.

Simultan cu trecerea ţării pe picior de război, a început valul de arestări în oraşele şi satele Dobrogei. Bărbaţi de diferite vârste, din populaţia germană, care nu prezentau, chipurile, garanţii morale, au fost transportaţi şi deţinuţi în lagărul de concentrare de la Oancea, jud. Covurlui (Galaţi).

Între cei arestaţi şi deportaţi în lagărul de la Oancea erau Georg şi Iosif Fischer, bunicul şi unchiul meu, precum şi unchiul Wilhelm Issler, din Cataloi, frate cu Berta Klukas.

Toţi cei arestaţi au fost deţinuţi în lagăr timp de doi ani, până la terminarea războiului şi capitularea Germaniei, când deţinuţii rămaşi în viaţă s-au putut înapoia acasă, fiecare la familia sa.

Încă din iarna anului 1916, tante Mina, soţia unchiului Iosef, şi cei doi copii, Willy şi Emilia, precum şi bunica Barbara, bolnavă şi complet neputincioasă în urma unei paralizii, însoţită de Caterina, îngrijitoarea sa, au fost siliţi să părăsească domiciliul în care abia se aranjaseră.

După ocuparea oraşului de către trupele bulgare şi germane, strada Isaccea a fost evacuată în întregime, la Dunăre stabilindu-se linia avansată a frontului, iar în fâşia de pământ situată între Dunăre şi strada Isaccea au fost săpate tranşee şi construite cazemate defensive, cu munca forţată a populaţiei civile valide, excluzând-o pe cea bulgară şi germană.

Tante Mina s-a folosit de evacuare şi s-a descotorosit de soacră-sa, adică de bunica Barbara, care a ajuns, împreună cu însoţitoarea ei, Caterina, şi cu acceptul tatălui meu, Avram, la noi, în camera din faţă, spre curte. În acest timp, tante Mina s-a instalat, împreună cu cei doi copii, în strada Traian, în casa babuşcăi Parascavia, moaşa familiei noastre.

Tante Mina a dus, în continuare, viaţa ei libertină, de astă dată ca prietenă a unui tânăr maior din trupele de ocupaţie bulgare.

Bunica Barbara a rămas în casa tatălui meu doar două săptămâni, din cauza (prea)bunei şi (prea)milostivei mele mame vitrege, Elisabeth, născută Issler, pe motiv că dânsa n-ar avea niciun fel de obligaţie faţă de bunica mea infirmă. În urma presiunilor ei, tatăl meu a mutat-o pe bunica Barbara într-o cameră mobilată, pe strada Traian, în apropiere de locuinţa lui tante Mina.

În iarna lui 1916, încep şi se ţin cursuri în limba română, la unele discipline, în localul liceului Prinţul Carol, cursuri ce au fost definitiv întrerupte în aprilie 1917. În aceste câteva luni, am urmat prima clasă de liceu, împreună cu vărul meu Willy Fischer, care mi-a fost şi bun coleg.

În luna mai 1917, este evacuată populaţia civilă a oraşului, cu excepţia unei anumite categorii a populaţiei, socotită ca fiind indispensabilă. Tante Mina rămâne în oraş, la fel şi bunica Barbara, împreună cu Caterina, însoţitoarea ei.

În primăvara şi vara anului 1918, populaţia revine în oraş şi se dă dreptul celor de pe strada Isaccea să se întoarcă în locuinţele lor.

La câteva săptămâni după ce familia Fischer s-a mutat în casa proprie, în primăvara anului 1918, a murit bunica Barbara. În toamna aceluiaşi an, revin acasă, din lagăr, bunicul Georg şi unchiul Iosif.

(Va urma)

Mai jos, bunicul meu interbelic, care se poza la Costică & Gheorghe, fotografi din Tulcea, și care trimitea tatălui său, Avram, spre amintire, de ziua Regelui, rezultatul războiului său cu imaginea. Din fericire, a fost singurul în care a luptat. A fost eroul meu. 

Scan_20170324_134500

Scan_20170324_134633_001

S-a trezit fantoma veche

Circulă sau, mai degrabă, bântuie pe net un soi de listă, numită Lista lui Soros. Un individ pe nume Dan Enache a postat-o recent, fiind preluată de pe o revistă online, numită Justițiarul. Aceasta (sau acesta) are pe frontispiciu un slogan: este o ”Revistă de atitudine împotriva corupției și abuzurilor”.

Lista respectivă cuprinde un șir de personalități ale vieții noastre publice care ar fi ”trădat România”, fiind ”colaboraționiștii” lui Soros. Dintre cei mai cunoscuți, aș aminti pe Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconschi, Adrian Cioroianu, Stelian Tănase, Andrei Oișteanu…, ca să nu enumăr decât pe cei ale căror cărți sau articole  le-am citit de-a lungul vremii. Cu alte cuvinte, care m-au intoxicat și pe mine, devenind, la rândul meu, trădătorul României.

Articolul prezintă ”o listă cu o parte din foștii sau actuali membri ai Grupului de Dialog Social, ai Fundației pentru O Societate Deschisă sau ai altor ONG-uri afiliate Open Society Romania Network. Datele prezentate de noi pot fi verificate și sunt publice”.

El face trimitere la o listă mai veche, din 2006, publicată în ziarul Ziua. Or, ceea ce e vechi poate deveni, cu timpul, respectabil.

Nicăieri nu se arată cum au trădat aceste persoane neamul și țara. Cuvântul ”colaboraționiști” nu înseamnă, nici pe departe, același lucru cu ”colaboratori”.

Acuzațiile sunt grave, chiar dacă nu sunt probate. E foarte vag să spui că țara  a ajuns așa cum este azi din cauza lor. Că ei sunt ”trădătorii României”. Să-i pui la stâlpul infamiei.

Din păcate, aceste ”documente” incendiare se adresează unei categorii de populație care nu citește, care nu se informează și care nu are, de cele mai multe ori, nici măcar o bază străvezie de cultură. Care gândește în lozinci, care nu suportă dialogul. Cu acești oameni nu se poate discuta, pentru că ei au, deja, un răspuns potrivit la toate întrebările.

De ce e periculos să te joci cu cuvintele? Pentru că realitatea este cuantică, ”în sensul că observatorul participă la ea și o creează”, cum spunea, mai demult, Umberto Eco, explicând semnificația profundă a romanului său ”Pendulul lui Foucault”. Ulterior, mesajul a fost reluat de el în ”Cimitirul din Praga” și în ”Numărul Zero”.

Orice interpretare a unor date din realitate își creează singură realitatea, adică are ”valoare ontologică”, după cum spunea Ioan Petru Culianu.

Exemplul unui astfel de fals au fost ”Protocoalele înțelepților sionului”, născocite de un ofițer țarist pe nume Boutmy. Acest om a formulat un document în baza căruia s-a născut o nouă realitate. El a justificat persecuția evreilor și, în final, a condus la cel mai abominabil eveniment din istorie, holocaustul, în care au fost uciși șase milioane de evrei.

Ficțiunea a devenit istorie, falsul a devenit realitate, holocaustul relevând această dimensiune cuantică de care vorbea Eco.

Tot Umberto Eco arăta că ”fiecare grup uman își are centrul său și acționează din această perspectivă”, chiar dacă, dintr-un anumit punct de vedere, totul pare o absurditate.

Nenorocirea e că, participând, prin promovarea unui fals, la fabricarea istoriei, această realitate inventată se pune în mișcare și ne distruge, în final, pe fiecare.

Emil Cioran a scris un text nefericit, în anii ’30, ”Schimbarea la față a României”. A regretat toată viața acest lucru. În corespondența către fratele său Aurel Cioran, el spunea că de trecut nu scapi niciodată, că vine peste tine când nici nu te aștepți. La fel a pățit și Mircea Eliade, care a devenit, în tinerețe, un intelectual devotat ideilor legionare. Moshe Idel se întreba, în cartea sa despre Eliade, cum a fost posibil ca un savant de o asemenea anvergură să fi avut idol pe Moța, un legionar de joasă speță.

Nae Ionescu a explicat, într-o discuție povestită de Mihail Sebastian în Jurnalul său, că ei, legionarii, nu îi vor ucide cu plăcere pe evrei, cum făceau nemții, ci cu milă, doar din necesitate. Mihail Sebastian se întreba, săracul, evreu fiind, ce mai contează pentru un mort dacă a fost ucis cu milă sau cu bestialitate.

Scrierile lui Nae Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran au contribuit la creearea unei alte realități. Existau și pe vremea aceea liste cu ”trădători de țară”. Nicolae Iorga a fost ucis de legionari din greșeală, pentru că savantul nu-i iubea deloc pe evrei.

Naționalismul și panslavonismul, marca Putin, mascat de excesul de ortodoxie, sunt la rădăcina acestor inițiative ”patriotice”, cum e documentul despre care vorbesc azi. Vor mai apărea și altele, sunt convins de asta. Prin lume bântuie iar vechea stafie.

Un prieten de pe facebook, Mișu Croitor, a preluat lista și a pus-o pe pagina lui. L-am întrebat de ce-a făcut-o. Pentru că convins că e adevărată. Probabil că știe Mișu și de ce. Din cauza lui am scris această postare.

În fotografie:  o specie de document care creează o falsă realitate, care a circulat printr-un orășel de provincie în timpul ultimelor alegeri prezidențiale. 

IMG_4904

Cum a început povestea (5)

Urmează un șuvoi de amănunte de care, în mod normal, te poți lipsi. Nume de oameni și mărci de motoare, care zac după un cataclism nuclear. Nu reușesc să ies din ceața verde-monocromă, decât cu multe întrebări, îmbogățit cu ne-răspunsuri. Bunicul a fost un extraterestru, așa cum au fost toți cei care s-au salvat dintr-un regim și au trecut în altul, de la libertate, la teroare. Fiecare etichetă desprinsă din capitalismul interbelic a meritat păstrată, ca o dovadă de normalitate, atâta cât a fost. Poate este și începutul de scleroză: bunicul se lăsa tot mai năpădit de valul imens al trecutului, al vieții întregi pe care a trăit-o, cum spunea Noica, fără salvare prin gest, paralizat la pat, într-un exercițiu de teamă și memorie, în care cerul se refuza vorbei, iar umbra veșniciei se proiecta, difuz, în conștiință.

Bunicul:

”În 1879, soților Georg și Barbara Fischer li s-a născut un fiu pe nume Iosef. Iosef, fratele mamei, respectiv unchiul meu, s-a căsătorit cu Mina, fiica unui pedicator neamț din Bulgaria și a unei bulgăroaice, stabiliți în orașul Lom (Palanca), din Bulgaria.

Dat fiind, pe de o parte, că în Dobrogea clima era secetoasă, iar, pe de alta, cultura dublă nu era extinsă, (făcând excepție de la această regulă doar cultura meiului, ce se semăna în miriștea arată, după recoltarea păioaselor, cultură care, în condiții optime ajungea în 40 de zile la maturitate), după terminarea acestor munci, atelajele rămâneau, practic, neutilizate.

Caii de ham erau condamnați la staționare neproductivă și, totodată, costisitoare, deoarece trebuiau întreținuți până la campania agricolă a anului următor.

Pentru a evita acest lucru, marea majoritate a agricultorilor se angajau cărăuși la convoaiele de piatră ale Comisiunii Europene a Dunării (C.E.D.), devenită, mai târziu, Direcția Dunării Maritime (D.D.M.).

Exploatarea carierelor se făcea pentru obținerea balastului și a blocurilor de piatră, care ajungeau până la 5 tone greutate, acestea din urmă fiind transportate la cheiul Dunării cu care speciale.

Acolo, cu ajutorul unor macarale pivotant-rabatabile, erau încărcate în mahone, ambarcațiuni masive din lemn, sau în șalande, cu fund rabatabil, cu capacitate de 400-600 de tone, trase pe Dunăre de remorchere până la Sulina, unde se construia digul de apărare a gurii brațului Sulina, ca să-l ferească de aluviunile aduse de valurile mării.

O altă categorie de agricultori, proprietari de atelaje și cai de ham, în special nemți stabiliți în partea din deal a străzii Mircea Vodă, zisă și Nemțească, se ocupau, unii facultativ, alții cu caracter permanent, de birjerie, atât în piața orașului, cât și în afară, cursele ajungând până la Constanța, aflată la o distanță de 123 kilometri. Cale ferată până la Tulcea nu exista pe vremea aceea.

Așa i-am cunoscut, din copilărie, pe Gustav Ștumff, Heinrich și Iacob Fix, Iacob și Iohan Kleim, acesta din urmă poreclit și Crumhalziger (”Gât Strâmb”), precum și pe alții, ca Iordan Hristacea, Ivan și Vasea Calenic, apoi Cuzma Cuzmiciov și fiul său Grișa, aceștia doi din urmă fiind niște adevărați ”muscali”.

Birjarii aveau echipaje de 2 cai, trăsuri pe roți cu șine sau bandaje din cauciuc masiv, coviltir rabatabil, din piele, fiind capitonate cu postav albastru. La curse mai lungi se adăugau unul sau doi cai alăturați.

Bunicul meu Georg Fischer avea asemenea echipaje, două la număr, iar căprași avea preferință pentru evrei, socotiți ca serioși și cinstiți.

Nu-i mai puțin adevărat că bunicul, când era cazul, mai ales când una din trăsuri era noaptea de serviciu, nu se dădea în lături și se urca pe capră, făcând pe birjarul, cu aprobarea serviciului de circulație a Poliției.

În fond, era muncă cinstită, mai ales că se câștigau bani bunicei și, ca orice ban, nici aceștia nu aveau miros deosebit.

Ultimii și cei mai vechi vizitii ai bunicului meu Fischer au fost Marcu Heșcovici și Iancu Iasca. Lor le-a vândut bunicul, în anul 1908, ambele trăsuri cu câte doi cai, după ce a lichidat gospodăria agricolă, cu tot inventarul ei.

Casa, cu ograda și grădina, rămase după plecarea lor, făceau parte integrantă din dota mamei și mi-au rămas mie, ca unicul moștenitor, constituindu-se legământul consiliului de familie până la majorat.”

În fotografii: bunicul meu în tinerețe și în 1967, cu câțiva ani înainte să-mi scrie toate astea.

(Va urma)

Cum a început povestea (4)

Sofia Fischer se căsătorește cu Avram Sezon Vasiliev. Bunicul nu spune dacă a fost o căsătorie din dragoste sau un aranjament între părinți. În afară de blândețea Sofiei și de sănătatea ei precară nu țin minte să fi auzit ceva în plus de la bunicul. În schimb, despre Avram, străbunicul meu, se spune că era un om credincios și bun. Fotografia lui din tinerețe, alături de ceilalți frați, patriarhii familiei Sezon (ulterior, Sezonov), îl arată trupeș și blajin.

scan_20161027_214553

În fotografie: străbunicul Avram, al doilea din dreapta, în rândul din spate. 

Bunicul:

”La contractarea căsătoriei, s-a făcut și un act de dotă, autentificat de Tribunalul Tulcea, la nr. 122, și transcris în registrul de foi dotale la nr. 6, din 26 ianuarie 1904. Soții Georg și Barbara Fischer au făcut fiicei lor o frumoasă dotă, compusă din casă bătrânească, cu lacul și grădina aferentă acesteia, care au rămas în folosința părinților mei până în anul plecării din Tulcea. Ca zestre, în casă au dat fiicei lor numai lucruri noi și de calitate, și anume: harmoniu, pat, canapea cu spătar, șifonier din lemn de nuc sculptat, masă dreptunghiulară, masă ovală, 6 scaune cu frumoasă împletitură la fund și spătar din paie speciale, după moda din acele vremuri, toaletă cu oglindă mare, în camera din față, căreia i se spunea, pe atunci, în rusește, horniță. Erau și covoare cu 3 foi, ce acopereau, pe laturi de circa 4 metri, aproape tot latul dușumelei și toată lungimea camerei. După aprecierile mele ulterioare, acele covoare erau un produs industrial, cu desene liniare pe margini, iar spațiul dintre ele era presărat cu trandafiri mărunței, pe un fond grena. Aceste detalii mi-au rămas bine întipărite în minte, deoarece camera din față era mereu răvășită de mine, când eram copil. Toate cele șase ferestre ale celor două camere ocupate de familia noastră aveau perdele albe din fileu de bumbac, prinse pe galerii, iar cele patru din camera din față aveau draperii de pluș, cu franjuri grena. Toate ferestrele aveau transperante din lemn. În afara acestora, în dotă intra un bogat inventar vestimentar și, în special, lenjerie de tot felul.”

La doi ani de la căsătorie, se naște bunicul meu, Pavel, autorul scrisorii de față, apoi al doilea copil, o fetiță pe numele Paulina.

Bunicul:

”În anul 1907 moare mama mea, Sofia, după o boală lungă și necruțătoare. Un an mai târziu, când abia împlinise vârsta de un an, moare și Paulina. Astfel că, după moartea celor două, au rămas un soț văduv și un copil orfan, care au avut de înfruntat, în anii care au urmat, vitregia soartei și răutatea oamenilor, fiecare în felul lui.”

În fotografie: bunicul meu, pe vremea când răvășea camera din față.

Cum a început povestea (3)

Știa bunicul de ce mi-a dăruit plicul cu cele 12 pagini de amintiri despre stră-străbunicul Georg și stră-străbunica Barbara! Eram pe malul Dunării, la câțiva metri de casă, și ne uitam amândoi la cargoul ancorat în mijlocul apei. Pe vremea aceea, adică prin anii 60, Brăila era un oraș-port foarte activ. Vapoarele veneau și plecau, descărcau și se reparau în șantier. În ziua aceea venise unul panamez, o rugină pe nume Dem-Line. Ce-ar fi să-l desenăm? mi-a spus bunicul. Am ajuns acasă și ne-am apucat de treabă. Al meu arăta ca o gălușcă cu prune, al bunicului ca un cuirasat. Pe-al meu l-am desenat cu mâna liberă. Bunicul, l-a făcu cu linia, la scară. La el, totul trebuia să fie exact și drept. La mine, aproximativ și ne-drept. Așadar, dacă am să sar și am să revin, nu e din cauza lui, ci a mea. La bătrânețe, după ce a construit multe fabrici și uzine, bunicul a făcut acasă un coteț pentru găini, din beton armat. Nici cu slujbe, n-a intrat vreodată o găină în locul acela. Preferau să doarmă sub cerul liber, decât să privească asfințitul de la fereastra etajului 1 al cotețului.

Bunicul:

”Georg și Barbara Fischer s-au afiliat comunității germane din Tulcea. Bunica Barbara a rămas în Tulcea până la moarte, în 1918… Bunicul Georg a murit la Brăila, în anul 1930, în casa unchiului Adam, pe strada Griviței 202… Comunității baptiste germane i s-au alipit toți refugiații baptiști ruși, serviciile religioase ținându-se, alternativ, în limbile germană și rusă. Între anii 1880 și 1910 au avut loc emigrări masive ale nemților spre Canada. Comunitatea baptistă germană s-a dizolvat. A rămas, în continuare, comunitatea baptistă rusă, care a construit, în anul 1888, localul bisericii, care este folosit și astăzi ca locaș de închinare.

Soților Georg și Barbara Fischer li s-a născut primul copil, în Tulcea, în anul 1877, o fiică pe care au numit-o Sofia. Apoi, în anul 1879, a venit pe lume un al doilea copil, un băiat, căruia i-au pus numele Iosef.

Sofia Fisher a urmat școala confesională germană a comunității baptiste germane din Tulcea, după care a absolvit gimnaziul de limbă germană din București, unde a învățat și pianul. Lecțiile de pian au ajutat-o să devină mai târziu, până la căsătorie, organistă în biserica germano-rusă din Tulcea. Sofia Fisher s-a căsătorit, la 26 de ani, pe 28 ianuarie 1904, cu Avram Sezon Vasiliev (Sezonov), în vârstă de 28 de ani, agricultor.”

Aici fac o pauză. Sofia și Avram sunt stră-bunicii mei. Destinul Sofiei a fost tragic. A murit când bunicul avea 2 ani. Plângea de câte ori își amintea de ea. Nu ținea minte decât un zâmbet și glasul ei de o infinită blândețe. Cât despre mine, a trebuit să încarc și genele rusești, pe lângă cele germane, moștenite de la Georg și Barbara.

În fotografie: stră-bunica mea Sofia Fischer, fiica lui Georg și al Barbarei.

(va urma)