S-a trezit fantoma veche

Circulă sau, mai degrabă, bântuie pe net un soi de listă, numită Lista lui Soros. Un individ pe nume Dan Enache a postat-o recent, fiind preluată de pe o revistă online, numită Justițiarul. Aceasta (sau acesta) are pe frontispiciu un slogan: este o ”Revistă de atitudine împotriva corupției și abuzurilor”.

Lista respectivă cuprinde un șir de personalități ale vieții noastre publice care ar fi ”trădat România”, fiind ”colaboraționiștii” lui Soros. Dintre cei mai cunoscuți, aș aminti pe Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Teodor Baconschi, Adrian Cioroianu, Stelian Tănase, Andrei Oișteanu…, ca să nu enumăr decât pe cei ale căror cărți sau articole  le-am citit de-a lungul vremii. Cu alte cuvinte, care m-au intoxicat și pe mine, devenind, la rândul meu, trădătorul României.

Articolul prezintă ”o listă cu o parte din foștii sau actuali membri ai Grupului de Dialog Social, ai Fundației pentru O Societate Deschisă sau ai altor ONG-uri afiliate Open Society Romania Network. Datele prezentate de noi pot fi verificate și sunt publice”.

El face trimitere la o listă mai veche, din 2006, publicată în ziarul Ziua. Or, ceea ce e vechi poate deveni, cu timpul, respectabil.

Nicăieri nu se arată cum au trădat aceste persoane neamul și țara. Cuvântul ”colaboraționiști” nu înseamnă, nici pe departe, același lucru cu ”colaboratori”.

Acuzațiile sunt grave, chiar dacă nu sunt probate. E foarte vag să spui că țara  a ajuns așa cum este azi din cauza lor. Că ei sunt ”trădătorii României”. Să-i pui la stâlpul infamiei.

Din păcate, aceste ”documente” incendiare se adresează unei categorii de populație care nu citește, care nu se informează și care nu are, de cele mai multe ori, nici măcar o bază străvezie de cultură. Care gândește în lozinci, care nu suportă dialogul. Cu acești oameni nu se poate discuta, pentru că ei au, deja, un răspuns potrivit la toate întrebările.

De ce e periculos să te joci cu cuvintele? Pentru că realitatea este cuantică, ”în sensul că observatorul participă la ea și o creează”, cum spunea, mai demult, Umberto Eco, explicând semnificația profundă a romanului său ”Pendulul lui Foucault”. Ulterior, mesajul a fost reluat de el în ”Cimitirul din Praga” și în ”Numărul Zero”.

Orice interpretare a unor date din realitate își creează singură realitatea, adică are ”valoare ontologică”, după cum spunea Ioan Petru Culianu.

Exemplul unui astfel de fals au fost ”Protocoalele înțelepților sionului”, născocite de un ofițer țarist pe nume Boutmy. Acest om a formulat un document în baza căruia s-a născut o nouă realitate. El a justificat persecuția evreilor și, în final, a condus la cel mai abominabil eveniment din istorie, holocaustul, în care au fost uciși șase milioane de evrei.

Ficțiunea a devenit istorie, falsul a devenit realitate, holocaustul relevând această dimensiune cuantică de care vorbea Eco.

Tot Umberto Eco arăta că ”fiecare grup uman își are centrul său și acționează din această perspectivă”, chiar dacă, dintr-un anumit punct de vedere, totul pare o absurditate.

Nenorocirea e că, participând, prin promovarea unui fals, la fabricarea istoriei, această realitate inventată se pune în mișcare și ne distruge, în final, pe fiecare.

Emil Cioran a scris un text nefericit, în anii ’30, ”Schimbarea la față a României”. A regretat toată viața acest lucru. În corespondența către fratele său Aurel Cioran, el spunea că de trecut nu scapi niciodată, că vine peste tine când nici nu te aștepți. La fel a pățit și Mircea Eliade, care a devenit, în tinerețe, un intelectual devotat ideilor legionare. Moshe Idel se întreba, în cartea sa despre Eliade, cum a fost posibil ca un savant de o asemenea anvergură să fi avut idol pe Moța, un legionar de joasă speță.

Nae Ionescu a explicat, într-o discuție povestită de Mihail Sebastian în Jurnalul său, că ei, legionarii, nu îi vor ucide cu plăcere pe evrei, cum făceau nemții, ci cu milă, doar din necesitate. Mihail Sebastian se întreba, săracul, evreu fiind, ce mai contează pentru un mort dacă a fost ucis cu milă sau cu bestialitate.

Scrierile lui Nae Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran au contribuit la creearea unei alte realități. Existau și pe vremea aceea liste cu ”trădători de țară”. Nicolae Iorga a fost ucis de legionari din greșeală, pentru că savantul nu-i iubea deloc pe evrei.

Naționalismul și panslavonismul, marca Putin, mascat de excesul de ortodoxie, sunt la rădăcina acestor inițiative ”patriotice”, cum e documentul despre care vorbesc azi. Vor mai apărea și altele, sunt convins de asta. Prin lume bântuie iar vechea stafie.

Un prieten de pe facebook, Mișu Croitor, a preluat lista și a pus-o pe pagina lui. L-am întrebat de ce-a făcut-o. Pentru că convins că e adevărată. Probabil că știe Mișu și de ce. Din cauza lui am scris această postare.

În fotografie:  o specie de document care creează o falsă realitate, care a circulat printr-un orășel de provincie în timpul ultimelor alegeri prezidențiale. 

IMG_4904

Cum a început povestea (5)

Urmează un șuvoi de amănunte de care, în mod normal, te poți lipsi. Nume de oameni și mărci de motoare, care zac după un cataclism nuclear. Nu reușesc să ies din ceața verde-monocromă, decât cu multe întrebări, îmbogățit cu ne-răspunsuri. Bunicul a fost un extraterestru, așa cum au fost toți cei care s-au salvat dintr-un regim și au trecut în altul, de la libertate, la teroare. Fiecare etichetă desprinsă din capitalismul interbelic a meritat păstrată, ca o dovadă de normalitate, atâta cât a fost. Poate este și începutul de scleroză: bunicul se lăsa tot mai năpădit de valul imens al trecutului, al vieții întregi pe care a trăit-o, cum spunea Noica, fără salvare prin gest, paralizat la pat, într-un exercițiu de teamă și memorie, în care cerul se refuza vorbei, iar umbra veșniciei se proiecta, difuz, în conștiință.

Bunicul:

”În 1879, soților Georg și Barbara Fischer li s-a născut un fiu pe nume Iosef. Iosef, fratele mamei, respectiv unchiul meu, s-a căsătorit cu Mina, fiica unui pedicator neamț din Bulgaria și a unei bulgăroaice, stabiliți în orașul Lom (Palanca), din Bulgaria.

Dat fiind, pe de o parte, că în Dobrogea clima era secetoasă, iar, pe de alta, cultura dublă nu era extinsă, (făcând excepție de la această regulă doar cultura meiului, ce se semăna în miriștea arată, după recoltarea păioaselor, cultură care, în condiții optime ajungea în 40 de zile la maturitate), după terminarea acestor munci, atelajele rămâneau, practic, neutilizate.

Caii de ham erau condamnați la staționare neproductivă și, totodată, costisitoare, deoarece trebuiau întreținuți până la campania agricolă a anului următor.

Pentru a evita acest lucru, marea majoritate a agricultorilor se angajau cărăuși la convoaiele de piatră ale Comisiunii Europene a Dunării (C.E.D.), devenită, mai târziu, Direcția Dunării Maritime (D.D.M.).

Exploatarea carierelor se făcea pentru obținerea balastului și a blocurilor de piatră, care ajungeau până la 5 tone greutate, acestea din urmă fiind transportate la cheiul Dunării cu care speciale.

Acolo, cu ajutorul unor macarale pivotant-rabatabile, erau încărcate în mahone, ambarcațiuni masive din lemn, sau în șalande, cu fund rabatabil, cu capacitate de 400-600 de tone, trase pe Dunăre de remorchere până la Sulina, unde se construia digul de apărare a gurii brațului Sulina, ca să-l ferească de aluviunile aduse de valurile mării.

O altă categorie de agricultori, proprietari de atelaje și cai de ham, în special nemți stabiliți în partea din deal a străzii Mircea Vodă, zisă și Nemțească, se ocupau, unii facultativ, alții cu caracter permanent, de birjerie, atât în piața orașului, cât și în afară, cursele ajungând până la Constanța, aflată la o distanță de 123 kilometri. Cale ferată până la Tulcea nu exista pe vremea aceea.

Așa i-am cunoscut, din copilărie, pe Gustav Ștumff, Heinrich și Iacob Fix, Iacob și Iohan Kleim, acesta din urmă poreclit și Crumhalziger (”Gât Strâmb”), precum și pe alții, ca Iordan Hristacea, Ivan și Vasea Calenic, apoi Cuzma Cuzmiciov și fiul său Grișa, aceștia doi din urmă fiind niște adevărați ”muscali”.

Birjarii aveau echipaje de 2 cai, trăsuri pe roți cu șine sau bandaje din cauciuc masiv, coviltir rabatabil, din piele, fiind capitonate cu postav albastru. La curse mai lungi se adăugau unul sau doi cai alăturați.

Bunicul meu Georg Fischer avea asemenea echipaje, două la număr, iar căprași avea preferință pentru evrei, socotiți ca serioși și cinstiți.

Nu-i mai puțin adevărat că bunicul, când era cazul, mai ales când una din trăsuri era noaptea de serviciu, nu se dădea în lături și se urca pe capră, făcând pe birjarul, cu aprobarea serviciului de circulație a Poliției.

În fond, era muncă cinstită, mai ales că se câștigau bani bunicei și, ca orice ban, nici aceștia nu aveau miros deosebit.

Ultimii și cei mai vechi vizitii ai bunicului meu Fischer au fost Marcu Heșcovici și Iancu Iasca. Lor le-a vândut bunicul, în anul 1908, ambele trăsuri cu câte doi cai, după ce a lichidat gospodăria agricolă, cu tot inventarul ei.

Casa, cu ograda și grădina, rămase după plecarea lor, făceau parte integrantă din dota mamei și mi-au rămas mie, ca unicul moștenitor, constituindu-se legământul consiliului de familie până la majorat.”

În fotografii: bunicul meu în tinerețe și în 1967, cu câțiva ani înainte să-mi scrie toate astea.

(Va urma)

Cum a început povestea (4)

Sofia Fischer se căsătorește cu Avram Sezon Vasiliev. Bunicul nu spune dacă a fost o căsătorie din dragoste sau un aranjament între părinți. În afară de blândețea Sofiei și de sănătatea ei precară nu țin minte să fi auzit ceva în plus de la bunicul. În schimb, despre Avram, străbunicul meu, se spune că era un om credincios și bun. Fotografia lui din tinerețe, alături de ceilalți frați, patriarhii familiei Sezon (ulterior, Sezonov), îl arată trupeș și blajin.

scan_20161027_214553

În fotografie: străbunicul Avram, al doilea din dreapta, în rândul din spate. 

Bunicul:

”La contractarea căsătoriei, s-a făcut și un act de dotă, autentificat de Tribunalul Tulcea, la nr. 122, și transcris în registrul de foi dotale la nr. 6, din 26 ianuarie 1904. Soții Georg și Barbara Fischer au făcut fiicei lor o frumoasă dotă, compusă din casă bătrânească, cu lacul și grădina aferentă acesteia, care au rămas în folosința părinților mei până în anul plecării din Tulcea. Ca zestre, în casă au dat fiicei lor numai lucruri noi și de calitate, și anume: harmoniu, pat, canapea cu spătar, șifonier din lemn de nuc sculptat, masă dreptunghiulară, masă ovală, 6 scaune cu frumoasă împletitură la fund și spătar din paie speciale, după moda din acele vremuri, toaletă cu oglindă mare, în camera din față, căreia i se spunea, pe atunci, în rusește, horniță. Erau și covoare cu 3 foi, ce acopereau, pe laturi de circa 4 metri, aproape tot latul dușumelei și toată lungimea camerei. După aprecierile mele ulterioare, acele covoare erau un produs industrial, cu desene liniare pe margini, iar spațiul dintre ele era presărat cu trandafiri mărunței, pe un fond grena. Aceste detalii mi-au rămas bine întipărite în minte, deoarece camera din față era mereu răvășită de mine, când eram copil. Toate cele șase ferestre ale celor două camere ocupate de familia noastră aveau perdele albe din fileu de bumbac, prinse pe galerii, iar cele patru din camera din față aveau draperii de pluș, cu franjuri grena. Toate ferestrele aveau transperante din lemn. În afara acestora, în dotă intra un bogat inventar vestimentar și, în special, lenjerie de tot felul.”

La doi ani de la căsătorie, se naște bunicul meu, Pavel, autorul scrisorii de față, apoi al doilea copil, o fetiță pe numele Paulina.

Bunicul:

”În anul 1907 moare mama mea, Sofia, după o boală lungă și necruțătoare. Un an mai târziu, când abia împlinise vârsta de un an, moare și Paulina. Astfel că, după moartea celor două, au rămas un soț văduv și un copil orfan, care au avut de înfruntat, în anii care au urmat, vitregia soartei și răutatea oamenilor, fiecare în felul lui.”

În fotografie: bunicul meu, pe vremea când răvășea camera din față.

Cum a început povestea (3)

Știa bunicul de ce mi-a dăruit plicul cu cele 12 pagini de amintiri despre stră-străbunicul Georg și stră-străbunica Barbara! Eram pe malul Dunării, la câțiva metri de casă, și ne uitam amândoi la cargoul ancorat în mijlocul apei. Pe vremea aceea, adică prin anii 60, Brăila era un oraș-port foarte activ. Vapoarele veneau și plecau, descărcau și se reparau în șantier. În ziua aceea venise unul panamez, o rugină pe nume Dem-Line. Ce-ar fi să-l desenăm? mi-a spus bunicul. Am ajuns acasă și ne-am apucat de treabă. Al meu arăta ca o gălușcă cu prune, al bunicului ca un cuirasat. Pe-al meu l-am desenat cu mâna liberă. Bunicul, l-a făcu cu linia, la scară. La el, totul trebuia să fie exact și drept. La mine, aproximativ și ne-drept. Așadar, dacă am să sar și am să revin, nu e din cauza lui, ci a mea. La bătrânețe, după ce a construit multe fabrici și uzine, bunicul a făcut acasă un coteț pentru găini, din beton armat. Nici cu slujbe, n-a intrat vreodată o găină în locul acela. Preferau să doarmă sub cerul liber, decât să privească asfințitul de la fereastra etajului 1 al cotețului.

Bunicul:

”Georg și Barbara Fischer s-au afiliat comunității germane din Tulcea. Bunica Barbara a rămas în Tulcea până la moarte, în 1918… Bunicul Georg a murit la Brăila, în anul 1930, în casa unchiului Adam, pe strada Griviței 202… Comunității baptiste germane i s-au alipit toți refugiații baptiști ruși, serviciile religioase ținându-se, alternativ, în limbile germană și rusă. Între anii 1880 și 1910 au avut loc emigrări masive ale nemților spre Canada. Comunitatea baptistă germană s-a dizolvat. A rămas, în continuare, comunitatea baptistă rusă, care a construit, în anul 1888, localul bisericii, care este folosit și astăzi ca locaș de închinare.

Soților Georg și Barbara Fischer li s-a născut primul copil, în Tulcea, în anul 1877, o fiică pe care au numit-o Sofia. Apoi, în anul 1879, a venit pe lume un al doilea copil, un băiat, căruia i-au pus numele Iosef.

Sofia Fisher a urmat școala confesională germană a comunității baptiste germane din Tulcea, după care a absolvit gimnaziul de limbă germană din București, unde a învățat și pianul. Lecțiile de pian au ajutat-o să devină mai târziu, până la căsătorie, organistă în biserica germano-rusă din Tulcea. Sofia Fisher s-a căsătorit, la 26 de ani, pe 28 ianuarie 1904, cu Avram Sezon Vasiliev (Sezonov), în vârstă de 28 de ani, agricultor.”

Aici fac o pauză. Sofia și Avram sunt stră-bunicii mei. Destinul Sofiei a fost tragic. A murit când bunicul avea 2 ani. Plângea de câte ori își amintea de ea. Nu ținea minte decât un zâmbet și glasul ei de o infinită blândețe. Cât despre mine, a trebuit să încarc și genele rusești, pe lângă cele germane, moștenite de la Georg și Barbara.

În fotografie: stră-bunica mea Sofia Fischer, fiica lui Georg și al Barbarei.

(va urma)

Cum a început povestea (2)

Cine a citit teatrul lui Blaga, e imposibil să nu-și amintească de personajul Nona, o tipă cu părul roșu ca o flacără, îmbrăcată în piele de drac, care arăta trăznet și încerca să-l corupă pe bietul preot ortodox din Ardeal, Nona fiind luterană și acțiunea având loc în Transilvania secolului XVI.

E adevărat, Blaga, fiind și mason, a amestecat puțin lucrurile, dând și lui Zamolxe partea lui de vină la credința neamului. Nicolae Manolescu scria în Istoria Critică a literaturii române (pag. 682) că ”isterica fecioară, care-l stârnește pe preotul ortodox contra vechilor credințe locale” era un ”personaj straniu și de prost gust”.

Încă de la început trebuie să vă spun că străbunica mea, Barbara, care venise din Germania încărcată de biblii traduse de Luther, era departe de această flacără rătăcitoare și sexi, imaginată de bunul nostru poet și filozof. Cât despre preoții ortodocși, nici aici nu e bine să generalizăm. Unii dintre ei au fost, de la bun început, necredincioși. Cazul celor doi tați celebri, ai lui Cioran și Blaga, sunt de notorietate.

Iată ce scrie Marta Petreu în cartea ei ”Despre bolile filozofilor: Cioran”, pag. 59: ”Emilian Cioran pare a fi din aceeași stirpe a preoților ortodocși moderni, întreprinzători, cultivați și necredincioși, din care făcea parte și Isidor, tatăl lui Lucian Blaga. Și ar trebui să ne întrebăm în ce măsură viziunea neagră asupra divinității, la Blaga și la Cioran, are sau nu legătură cu meseria și lipsa de credință ale taților lor.”

Or, Georg și Barbara Fischer n-au fost trimiși din Kassel ca să strice buna rânduială din familiile tulcene, cum s-ar putea crede, după mitul stricătorilor de cuget și simțire veniți din occident (religia ”Isus-Pământul” e de la Blaga citire). Naționalismul, pe de altă parte, strică ce-a mai rămas din povestire, vorba Marthei Bibescu, (una din primele femei francmason din România, de o mare inteligență, la vremea ei): ”Naționalismul este o lepră a popoarelor” (Jurnalul berlinez). Georg și Barbara nu au venit să combată politic naționalismul dobrogean.

După această digresiune dau, din nou, cuvântul bunicului meu și biografiei sale romanțate:

”După câțiva ani de peregrinări prin țările balcanice, Georg și Barbara s-au oprit și stabilit definitiv în orașul Tulcea. Pe parcurs, și-au întocmit, în strada Morilor, în prezent Libertății, o gospodărie agricolă proprie, care va prospera, cu timpul ajungând la 40 de hectare. În acele vremuri, existau în orașul Tulcea o comunitate și o biserică baptistă germană, întemeiate de refugiații nemți, din Rusia țaristă, mai ales din sudul Ucrainei, din regiunea Rostov pe Don și Odesa. Din cauza persecuțiilor religioase, care mergeau până la deportări în Siberia, prigoana dusă și susținută timp de mai multe secole de către biserica ortodoxă pravoslavnică rusă, împotriva tuturor sectelor religioase aflate pe întinsul teritoriu al imperiului țarist, multe zeci de mii au luat calea pribegiei, refugiindu-se în Dobrogea, în special nemți baptiști, luterani, calviniști, evanghelici, catolici, urmați, mai apoi, de lipoveni și de ruși. Toți aceștia s-au răspândit pe teritotiul Dobrogei, formând colonii puternice și compacte.”

Spre aceste comunități s-au îndreptat, cu bibliile la subsuoară, străbunii mei, Georg și Barbara Fischer, plecați dintr-un orășel cuminte din vestul Germaniei.

În fotografii, Biblia tradusă de Luther, tipărită în anul 1907, pe care o am moștenire de la străbunicii mei.

(Va urma)

Cum a început povestea

Pe stră-străbunicul meu îl chema Georg Fischer și s-a născut în anul 1849, în vestul Germaniei. Georg s-a căsătorit cu stră-străbunica mea pe care o chema Barbara. Erau baptiști și angajați ai editurii Oncken, din orășelul Kassel.

După ani de peregrinare prin țările balcanice, au ajuns în România, aducând cu ei cărți religioase și câteva din genele care au ajuns până la mine. S-au stabilit definitiv la Tulcea. Pe vremea aceea, Dobrogea era sub stăpânire otomană.

Cam așa ar fi început povestea bunicului, în anul 1974, dacă aș fi scris-o eu. Dar el i-a spus ”Biografie scurtă și romanțată a familiei bunicului meu Georg Fischer” și a fost altfel. Are 12 pagini, format A4, hârtie dictando, cu dungulițe fine, albastre. A îngălbenit și seamănă cu cea folosită de Ingmar Bergman la scenariile lui, din căsuța tip vagon de pe malul unei mări din nord. Dacă îmi dădeam drumul pe fund și pe iarbă, de pe faleză, de la casa bunicilor până la malul Dunării erau doar cinci minute.

Bunicul era paralizat și nu putea vorbi, dar avea o minte limpede. A pus cele 12 foi într-un plic mare, albastru, pe care a scris ”Scumpilor noștri Nina și Răzvan. București”. Nina era mama mea. Biografia am citit-o pentru prima dată acum câteva zile.

48

În fotografie, bunicii mei privind Tulcea, prin anii 30, cu un aer destul de romantic.

(va urma)

Neghiobii convulsivi

Trei milioane de români au spus că vor familia clasică, formată din cuplul bărbat și femeie. Iohannis a răspuns ca pe vremea campaniei electorale, când a fost întrebat de ce are cinci case și alți profesori de liceu doar un apartament amărât, de bloc. Ghinionul lor, a zis el, și a fost ales, ca printr-o minune, în fruntea țării. Dar, o minune nu este întotdeauna minunată, chiar dacă vine din partea lui Dumnezeu. Nici lăcustele, nici Nilul de sânge nu au fost chestii plăcute pentru egipteni. Iohannis este o calamitate pentru țară, ca și broaștele peste Egipt. Poate așa să înțeleagă poporul că ar trebui să revenim la monarhie. Viorel Iuga, liderul baptiștilor români, și-a ieșit din amvon și a trecut de la imprecația profetică, la atacul sub centură, de la Ieremia la Pena Corcodușa. Otniel Bunaciu, fostul bursier la Oxford de pe vremea lui Ceaușescu, n-a uitat că mâna stăpânului nu se mușcă, ci se scuipă cu discreție. Sfada se va uita în curând.  Cioran, în ”Sfârtecare”: ”E putred, da, e cangrenos, și așa suntem cu toții. Ne îndreptăm în masă către o confuzie fără seamăn, ne vom ridica unii împotriva altora aidoma unor neghiobi convulsivi, unor fantoșe bântuite de halucinații, fiindcă odată ce totul va fi devenit imposibil și irespirabil pentru toți, nimeni nu va mai găsi de cuviință să trăiască decât pentru a lichida și a se lichida.” După o simfonie de Mahler, mă pansez cu sonatele lui Mozart, Beethoven și Bach; în ziua când citesc din Cioran, îmi trag o porție dublă de Filocalie.