La Brăila au murit toţi trei: Domenghini, Facchetti şi Bobby Charlton

Domenghini era un jucător de culoare portocalie, pe spatele său fiind scris cu tuş negru numele şi, ghemuit, într-o scobitură, numărul. Pe burtă era bine pilit. Într-o busculadă, împreună cu alţi jucători, un buchet din ambele echipe, s-a prăbuşit de la o înălţime de un metru şi douăzeci, pe beton. A rezistat impactului dar, fatalitate, a fost înghiţit în cîteva secunde de cocoşul managerului echipei Angliei.

Armatorul echipei Italiei, un grec în vîrstă de 10 ani pe nume Aristide, a propus să fie tăiat imediat cocoşul, dar englezul Iacob, zis Puiu, nu numai că a refuzat, ci l-a trimis pe grec să aştepte la tîrtiţa păsării, în ideea că, mai devreme sau mai tîrziu, jucătorul italian va reapare în acea zonă. În acele vremuri, eu antrenam echipa Braziliei şi arbitram, de nevoie, meciurile din Campionatul Mondial. Am insinuat că s-ar putea ca, prin anumite procese chimice din interiorul pipotei, Domenghini să fie gelificat sau chiar asimilat de metabolismul „galic”.

Nervozitatea a ajuns la apogeu, s-au spus vorbe grele, turneul a fost întrerupt, dar cum necazul nu vine niciodată singur, în timp ce jucătorii Angliei erau adunaţi de antrenor cu viteză în cutie, Bobby Charlton a zburat pe caldarîm, un lungan negru cu diametrul de 4 centimetri dar foarte subţire, bun executant al loviturilor de la distanţă şi foarte tehnic, care în urma impactului, s-a spart în două. Din disperare şi nemaiştiind pe unde calcă, gazda turneului şi proprietarul cocoşului şi al echipei Angliei, a luat cele două jumătăţi şi le-a aruncat jertfă păsării, care s-a uitat cu un ochi la ele dar, atît! pentru că e ştiut că niciodată cocoşii nu ciugulesc jucători negri.

Mişcarea de azvîrlire fiind, însă, mai largă decît fusese prevăzut, a ciupit în mod la fel de fatal, un colţ din tabla de şah cu piesele aranjate într-o anume ordine, care fusese iniţial pusă pe masă, dar ajunsese pe butoiul mare de tablă de colectat apa de ploaie pentru limpezitul rufelor, pentru că pe masă făcuserăm loc terenului de fotbal, mare, din scîndură şi porţi cu plasă din nylon de la ciorapii de damă. O piesă a căzut în zona tragică, devenită un fel de Triunghi al Bermudelor, dacă e să judecăm la rece coincidenţele. Fratele gazdei noastre, un văr înalt, chipeş şi foarte deştept, campion regional de şah, lăsase spre studiu al jocului de mijloc, poziţia dintr-o partidă de Alehin, pentru meditaţie sa de seară. L-am părăsit pe bietul Puiu, fără habar de şah, cu spectrul unei binemeritate pedepse, cu un cal în mînă, într-un loc la fel de potrivit ca şi Domenghini în pipota cocoşului. Grecul a mai apucat să-i strecoare că în acest fel, cu şahul şi cu Bobby Charlton, „pricea s-a ales!” şi să ne grăbim spre casă, să prindem loc sus, pe faleză, în uliţă, în faţa curţii lui nea Cocu Stavros, care scotea în fiecare seară televizorul lui rusesc Temp 2, cu ecranul rotunjit frumos la margini, pus sub o tablă contra ploii şi antena proptită de coteţul dat cu var al găinilor, pentru ca toţi copii săraci din cartierul de la malul Dunării, unde el, grecul, fusese căpitan pe remorcher, să vadă meciurile. Urma o partidă din grupa a IV-a- în vremurile acelea erau doar 16 echipe calificate la Turneul Final!- strălucitoarea Italie a lui Mazzola împotriva Republicii Democrate Coreene, o necunoscută, o echipă ale cărei jucători se numeau toţi, ca notele muzicale, din două litere: Li, Mi, Su…

Dar, pînă la capăt, a fost o zi îngrozitoare, pentru că a urmat tragedia: Italia a „încasat-o” de la coreeni cu 1-0.

După meci, l-am văzut pe grecul meu, pe Arestide, cum se ridică tăcut, cum îşi întinde cu mînuţele pantalonaşii maron de velur, ţinuţi de o bretea pusă în diagonală peste pielea goală numai coaste, apoi cum pleacă spre casă iar în poarta lui, lîngă poarta bunicilor mei, după ce debarcă în praf lotul Italiei, îl alese pe Facchetti dintre ei şi-l făcu zob cu pietroiul neted care sprijinea burlanul casei lor.

Facchetti, fundaşul, se făcuse vinovat de golul coreenilor…

Aşa am iubit noi fotbalul, generaţia noastră care nu poate înţelege de ce sunt numiţi suporteri şi patrioţi, tinerii care s-au adunat seară de seară în Piaţa Constituţiei pentru ca, în final, să spargă, să rupă, să se stîlcească în bătaie şi să urle, duhnind, „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte” al beţiei porceşti cu bere proastă…

Anunțuri

Un gând despre &8222;La Brăila au murit toţi trei: Domenghini, Facchetti şi Bobby Charlton&8221;

Comentariile nu sunt permise.