Anatomia hiperpocăinţei (9) Cartea reflexelor. Un burduf automat

Inima a ocupat din toate timpurile un loc preferenţial în gîndurile noastre. Fie că a fost vorba despre filozofi, fiziologi sau anatomişti, magicieni sau oameni obişnuiţi, inima a avut un loc central nu numai în corp, ci şi în minţile oamenilor.

Se moare de inimă mai mult decît de orice altceva, dar se poate trăi şi veşnic.

Aztecii au preţuit-o atît de tare, încît o scoteau din pieptul unor cetăţeni nevinovaţi şi o arătau, palpitînd, altor cetăţeni vinovaţi. Inima a fost mereu ofranda dată zeilor, iubitelor , iubiţilor şi patriei.

S-a murit de inimă rea, am aşteptat cu inima la gură, ne-am luat inima-n dinţi şi ne-am aşteptat să ne iasă din piept, am fost inimoşi sau am trăit o viaţă fără ea.

Majoritatea vorbesc despre inimă ca şi cum ar fi mai mari cardiologi. Lumea e plină de oameni care aleargă să-ţi fure inima.

Dar oamenii nu vindecă inimi, ci le zdrobesc. Tragediile şi dramele s-au vîndut întotdeauna mai bine decît comediile. A face pe unul să-i sară inima din piept este o nesecată sursă de bani. De la jocurile pe calculator pînă la filmele de duzină, totul e gîndit să-ţi mute inima-n gît, să crezi o minciună spusă cu mîna pe inimă sau să oftezi din adîncurile ei, la comandă.

Există o structură specializată în inimă, care ascultă de o altă comandă, aflată la o palmă mai jos de creier şi la un infinit de cer mai sus.

Cardiologia biblică recunoaşte două stări: inima bună şi inima rea. Nu vă împietriţi inimile, lăsaţi-le de carne.

În anii ’60-70 ai secolului trecut, oamenii au anunţat sfîrşitul unui război dus de milenii: războiul pentru inimă. La spitalul Groote Shuur din Cape Town, doctorul Christiaan Barnard transplanta prima inimă unui bolnav pe nume Louis Washkansky.

Lumea a jubilat, şi pe bună dreptate. Cine a mai pomenit un om să trăiască cu o inimă nouă?

Transplantul de la Golgota a fost uitat din nou. Miile de creştini care au primit o inimă nouă în Cristos şi care vor trăi veşnic, au pălit în faţa bietului bolnav al doctorului Barnard, care s-a sfîrşit de altfel repede, pentru că transplantul a fost respins.

Doar dragostea poate asigura compatibilitatea cu inima nouă pe care am primit-o de la Cristos. Tehnic, o avem prin credinţă, dar practic o putem pierde fără dragoste.

Emoţiile alungării din grădina Edenului se reverberează prin pereţii mereu în mişcare ai inimii.

În faza de umplere, cînd şuvoiul sentimentelor lumii se aruncă brusc într-o cavitate elastică, zgomotul de cascadă te asurzeşte, iar ecoul îţi răspunde din cele mai ascunse cotloane ale pădurii de capilare.

Dar cînd întorci cu degete umede paginile Cuvîntului lui Dumnezeu, căutînd cu febrilitate răspunsuri la întrebări vechi de cînd lumea, ele îţi tremură uşor de emoţia întîlnirii cu El, în ritmul inimii celei noi.

Inima este cea mai scumpă metaforă a credinţei noastre.

E singurul loc unde Domnul bate ca să fie primit.

Ea e burduful cel nou pe care-l primim la Calvar, unde există deja un deal de burdufuri din cele vechi, răscumpărate.

Dumnezeu ne-a făcut inimile să bată automat. Automatismul inimii este unul din cele mai minunate reflexe, pentru că ne lasă mintea liberă să căutăm veşnicia.

Dacă tu ai o inimă nouă, hiperpocăitul va avea întotdeauna una la schimb.

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Anatomia hiperpocăinţei (9) Cartea reflexelor. Un burduf automat&8221;

  1. De ce imparatul Lemuel ,parca striga din strafundul inimii „sa ne pazim inima mai mult decit orice” ?
    Ca sa nu auda hiperpocaitii, macar ca au urechi?

  2. Ştiu şi eu ce să zic, Barthimeu? Dacă e acelaşi Lemuel din Proverbe 31, sfaturile mamei sale au fost să nu-şi dea vlaga femeilor, dar dacă va găsi o femeie cinstită, „inima bărbatului să se încreadă în ea”…
    Dacă am asculta sfaturile mamelor creştine la timp, am împărăţi peste o mare de linişte… 🙂

  3. Rasvan, de ce ma provoci:)?
    Am intrebat de unde stie ca e „necrestin”. Cuvantul asta a fost folosit de cel pe care l-am interpelat. Mi-a raspuns altcineva; a crezut ca n-am inteles, deci a fost dragut ca mi-a explicat. Parol! Nu cred ca vreunul dintre cei doi e „nea caisa”, sau ca e hiperpocait (ce-mi place cuvantul asta!) Cred ca ei sunt oameni de buna-credinta, dar folosim deseori niste tipare verbale pe care nu le constientizam. Incercam de fapt sa atrag atentia asupra acestei limbi de lemn pocaiesti.
    Stii, pe cand eram studenta, in Romania activa, clandestin, organizatia „Campus Crusade for Christ” (devenita, dupa revolutie, „Alege Viata”). Am fost ucenica unor ucenici de-ai celor de la Campus:). Mi-a prins bine, multumesc Domnului pentru asta; a facut parte din formarea mea. Baietii astia aveau un mod de a vorbi tipic; ii recunosteai usor. Deseori, cu prietena mea, imitam accentul lor si foloseam expresiile lor tipice. Din simpatie, fiindca de fapt noi tineam cu ei, nu cu ursul:). Sa stii ca de la ei am mostenit aplicarea etichetei de „necrestini”. Noi inainte ziceam „nepocaiti”, din moment ce noi eram „pocaiti”, nu? Tin minte ca inca de pe atunci mi se parea nepotrivit termenul, dar il foloseam si eu. Ma gandeam ca era oarecum justificat, de vreme ce doar studentii evanghelici mergeau atunci la biserica si isi afirmau credinta, ceilalti se declarau atei, cel putin oficial. Eram mica, da’ umflata-n penele mele crestine:). Acum insa lucrurile sunt mult mai nuantate, multi oameni din religiile traditionale s-au apropiat din nou de Biserica si il cauta sincer pe Dumnezeu. Ori, a-i numi „necrestini” este pur si simplu un afront. Sau macar o lipsa de intelepciune. Ca sa nu mai zic ca e dovada de aroganta.
    Dar te rog, Rasvan, nu-i baga pe toti in aceeasi oala. Unii sunt, sau suntem, hiperpocaiti fara sa ne dam seama. Iarta-i pe astia, si mai da-le o sansa, pana vezi ca persista in hiperpocainta lor. Atunci, intr-adevar, poti sa-i insemnezi:).
    In cazul asta, mai au o sansa: sa aiba copii ca ai mei:) Nu ma lasa astia, dom’le, sa fiu hiperpocaita, nici daca as vrea!

  4. Nu aici trebuia sa postez comentariul. Am stricat frumusete de postare a ta. Iarta-ma.

  5. Dragă Debora, recunosc: excepţional comentariul tău.
    Gata! L-am scos din categoria respectivă pe micul nea caisă al tău de dialog.
    Nu poţi să-ţi imaginezi ce bine-mi pare că, fără să vreau, te-am provocat, dar am simţit în întrebarea ta de acolo un amuzament greu de disimulat.
    Maşterul acela care a împlinit voia lui Dumnezeu şi soţia lui îmi plăcuseră atît de mult, încît nu sunt foarte convins că a-i considera alături de credinţă doar pentru că bărbatul a băut o bere cu ucenicii nu e începutul hiperpocăinţei. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s