A tras în cer

Am cunoscut, cu mulţi ani în urmă, un om cu totul special. Nu avea multă ştiinţă de carte, dar avea înţelepciune şi dragoste. Era un om sărac, iubea oamenii, dar nu le căuta cu tot dinadinsul tovărăşia. Fusese şase ani în Siberia, în lagăr rusesc, prizonier de război.

Eram în primul an după facultate, doctor într-o comună de la malul Moldovei. Omul nu locuia în luncă, ci pe deal, într-un sat îndepărtat. Avea o grădină miraculoasă. Era vestit pentru legumele lui. Vrăjea roşiile, castraveţii, vinetele, ardeii graşi- pe tot ce punea mîna, prindea rădăcini, înflorea şi rodea-.

 

 

L-am întrebat cum a scăpat din Rusia. „Pentru că pe front n-am omorît niciun om. Credinţa în Dumnezeu m-a păstrat curat în cele mai grele momente.” Ăsta fusese eroismul lui. Pînă şi în linia întîi luase cerul în cătarea puştii.

Incredibil, dar ruşii l-au crezut. („Cîţi ai omorît, mă? N-am omorît niciunul!”) L-au trimis să facă grădinărie în Siberia. Acolo a învăţat tot ce ştia. A fost singurul om din satul lui care s-a întors viu din Gulag.

I-am uitat numele. Ţin minte ochelarii săi cu lentile groase, legaţi cu sfoară pe după urechi. Şi blîndeţea care te ardea.

Mi-am amintit, dureros, de această icoană a tinereţii mele (am şi eu icoanele mele, ca să nu rămînă Pustan singur cu crucile lui…), cînd am început să citesc o carte minunată, unică, de care m-am îndrăgostit de la primele pagini.

Deja puteam să spun: da, ştiu, şi eu am fost acum treizeci de ani, într-o altă poveste, în Siberia.

Aniţa Nandriş-Cudla şi-a iubit ţara şi pe Dumnezeu. Dumnezeu a ajutat-o şi exact după 20 de ani de gulag în Siberia, de dincolo de Cercul Polar de Nord, în aceeaşi zi a lunii, s-a întors cu băieţii ei în satul natal din Bucovina.

Marea doamnă a exilului românesc, Monica Lovinescu, scria: „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară” şi recomanda ca volumul să fie ţinut în bibliotecă pe un raft de cinste.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;A tras în cer&8221;

  1. ”A tras în cer”, pentru că era (a)tras de cer!
    E uimitor cum astfel de personaje (ba chiar personalități, prin calibrul lor moral și spiritual) au încriptată frica de Dumnezeu conjugată cu respectul pentru demnitatea umană.
    Cele două transpar dincolo de perdelele etnice și/sau culturale.
    Mulțumim pentru reactivarea memoriei!

  2. Dragă Barthimeu, eu vă mulţumesc că sunteţi lîngă mine.
    Îţi dai seama cum am primit eu mărturia lui, după ce în şcoală am învăţat că erou era ăla care ucidea duşmani în neştire. Nu m-a convins din prima zi, dar Dumnezeu a vrut ca de fiecare dată cînd făceam teren în satul lui, în Rădeni, să-i fac şi lui o vizită. Şi vizitele erau lungi, pentru că timpul avea altă dimensiune şi altă valoare.
    Şi, din taifas în taifas, s-a deschis şi pentru mine o fereastră de cer şi am înţeles lucruri pe care mi-e greu să le povestesc fără să-mi vină să plîng. Nu ştiu, poate sunt obosit după gardă.
    Avea în mijlocul curţii o seră făcută de mîna lui, cu schelet de lemn, lipită cu lut, cu sticlă, iar în mijloc, un soi de cuptor, asemănător cu cel în care se fac plăcinte la ţară, în Moldova. Avea şi un loc unde putea să doarmă pe cuptorul ăla. Iarna făcea focul, să nu-i îngheţe răsadurile, pentru că în februarie e frig pe dealurile alea. Dar el învăţase să supravieţuiască în Siberia: pentru el Păstrăvenii erau fierbinţi ca la tropice. Femeia lui era micuţă, sprintenă şi subţirică, adusă de spate, şi îl privea liniştită pe omul ei cu ochii aurii, clădind statuie din dragoste.
    Primăvara, cînd le venea vremea, punea răsadurile în pămînt, la o zi anume, şi la o anumită oră din ziua aceea.
    De la el am învăţat cum se copilesc roşiile, cum se pun castraveţii pe spalier, ca să nu calci pe ei şi să se amărască, sau să nu-i vezi prin iarbă şi să-i găseşti galbeni şi burtoşi, numai buni de sămînţă.
    Venisem direct din Bucureşti şi nu ştiam ce e aia să te duci la ţară. Nu ştiam ce-i aia ţară. Ţara era România, şi atîta tot :).
    Interesant e că acum, el a rămas bătrîn cum îl ştiam, iar eu l-am ajuns ca vîrstă. Suntem, într-un fel, de-un leat şi de-un sfat.
    Pentru oameni ca acela, ca şi pentru Aniţa, ţăranca cu trei clase, pămîntul era o obsesie. Se întorceau în vatra satului, pe locul gospodăriei strămoşeşti, chiar dacă era distrusă, ca un cîine după stăpîn.
    Nu ştiu ce s-a ales de sentimentul ăla, dar acum lumea parcă e turbată după bani şi lucruri de nimic.

  3. „În Basarabia, ororile războiului lui Goya s-au transformat în ororile democraţiei şi ale regimului totalitar, o luptă fără buni sau răi, în care, parcă pentru prima dată, nu am văzut în stradă nici un preot. Doar sînge, ură şi feţe senine…” (10 aprilie 2009, „Basarabia, republica lui Goya şi a lui Tarantino”, Vindecătoru’)

Comentariile nu sunt permise.