Un glonţ tras pe lîngă urechea istoriei de Daniel Brânzei

I. 

Există niște „instituții“ unde se studiază tipul de personalitate al fiecărui popor și conducătorii pe care-i poate produce. Există popoare de prim plan și popoare de figurație, fără roluri principale. Ele trebuie doar să asculte îndemnurile scenariștilor de profesie din centrele de putere mondială, iar protagoniștii politici autohtoni de „specialiștii de imagine“ aduși din import.

Câteva din calitățile specifice ale românilor au stârnit tare mult curiozitatea: (1) Ne asimilăm foarte repede în mijlocul popoarelor la care ajungem, (2) producem genial, dar întotdeauna sub coordonarea altora care trebuie să fie majoritari și (3) lăsați să ne guvernăm singuri, avem un pesimism fatal(ist) care ne ține mereu legați de noroiul gliei, predestinându-ne la acest perpetuu mit al meșterului Manole căruia i se dărâmă noaptea ceea ce credea că reușise în ziua precedentă. Ne tot ucidem nevasta, pentru ca, în final, să recunoaștem că am lucrat după principiul „merge și-așa“, deși am fi putut face o ctitorie mai frumoasă și mai bună.

 

 

Cele mai progresiste perioade din istoria românilor au fost (a) fanariotă și (b) cu regii germanici. Mai toate neamurile și-au trimis minoritățile la noi, dar nu s-a reușit o polenizare încrucișată din care să câștige neamul. Între români, pe de o parte, și sași, secui, maghiari, greci, armeni, turci, tătari și sârbi, pe de alta, au existat și există și azi deosebiri clare și definitorii. Studiile sunt fascinante, chiar dacă nu și foarte flatante …

Unul din „defectele“ care ne evidențializează, spun ei, lipsa de „vitalitate“ este că n-am ieșit niciodată din matca strămoșească într-un război de cucerire prin care să ne impunem voia unui alt popor, cum au făcut germanii, francezii, spaniolii, rușii, italienii, polonezii, grecii, turcii, vikingii și… mai toate celelalte popoare. Avem complexul de victime ale istoriei și ne devorăm cu mult talent și spor bruma de personalități care apar (și ele înghețate într-un etern spirit de despicarea firului în patru, blocând avansarea în dauna unei disproporționate dezvoltări „laterale“).

II. 

Dacă ar fi să public părerea mea ar fi suficient să spun că am rămas credincios destinului de român în care m-a plasat Dumnezeu. Americanizarea mea nu a reușit să mă scoată din acest amalgam de popoare care a fost neamul românesc. Ca evreu, simpatizez poporul român care i-a găzduit pe israeliți mai generos decât au făcut-o toate celelalte popoare din Europa. Nu la întâmplare s-a produs târgul prin care președintele Băsescu a dat miile de vize pentru refugierea viitoare a evreilor pe timp de conflict armat. România este preferată dintre toate statele Europei. Vezi și manevrele militare de pregătire comună făcute în acest scop.

La o analiză creștină, lipsa de vitalitate violentă a românilor nu este chiar cel mai mare defect …

Din experiența mea personală cu românii, în primii 28 de ani petrecuți în România și ceilalți 29 petrecuți în mijlocul celor din diaspora americană, cred că scadențele naționale se pot rezuma la ceea ce germanii ne-au catalogat când ne-au numit un popor „șmecher“ și la un termen provenit probabil de la turci: „bășcălie“.

Grupul Divertis a fost genial când ne-a numit „copilul care a învățat de mic de la tatăl său cum să-și fure căciula singur, fără să simtă“. Un titlu pe ultima pagină a unui ziar cumpărat la plecarea dintr-o vizită în țară mi-a lăsat un gust foarte amar: „România – țară frumoasă! Păcat că e locuită.“ Ar fi fost cât de cât acceptabil dacă ar fi spus-o un străin, dar s-o spunem noi, în ziarele noastre și încă în titlurile mari de pe pagina copertă …

Concluziile mele? Mi-am găsit întotdeauna mângâiere în textul care ne înștiințează că Dumnezeu a ales întotdeauna „lucrurile slabe, ca să le facă de rușine pe cele tari” …  M-aș bucura să aflu că în cer se va vorbi mult limba română. Pentru aceasta trăiesc, pentru aceasta mă zbat, pentru aceasta mă rog și postesc împreună cu tine și împreună cu încă mulți alții.

Încolo, dincolo de forurile noii ordini mondiale, există un Scaun de domnie și de ordine cosmică al Celui care se poartă cu popoarele tot așa cum se poartă și cu oamenii: ridică pe cine vrea și coboară pe cine dorește. Iar în analiza Lui, un text care m-a năucit întotdeauna este acela din psalmul 87, în care stampila de pe fiecare norod al lumii este acel tulburător de năucitor: „în Sion s-au născut“ (Made in Sion!). Pas de mai pricepe!

DANIEL BRÂNZEI

(Comentariu la o postare de-a mea despre cum, cine şi de ce ne alegem preşedinţii şi clasa politică aşa cum îi şi o vedem cu ochii şi  privim cu mintea. În prima parte  este  rezumatul unor lucruri citite de domnia sa, ca un cîmp de dezbatere şi de idei de la care se poate porni, iar în partea a doua se regăseşte toată căldura acestui moldovean şi evreu pe care mulţi îl iubim şi îl apreciem, Daniel Brânzei).

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Un glonţ tras pe lîngă urechea istoriei de Daniel Brânzei&8221;

  1. Vă mărturisesc că prima parte nu mi-a căzut tocmai bine de la întîia degustare şi asta, în primul rînd, pentru că fac parte din generaţia obişnuită sa flateze neamul şi istoria sa. O generaţie crescută în proletcultism, căreia i s-a ascuns adevărul şi i s-a prezentat o istrorie mutilată şi împopoţonată cu tot ceea ce credeau comuniştii că e necesar pentru a ne face… mîndri că suntem români (sintagma care spune mult despre (de)căderea noastră).
    Modul rece, distanţat şi de multe ori amar de a privi, chiar cu riscul de a fi prea dur şi, uneori, nedrept , este o operaţiune intelectuală pe care o salut.
    Un soi de pelin întîrziat de mai, bun de luat pentru trezire, picurat dar nu de duşcă.
    Dacă-mi amintesc bine, Patapievici a fost mult mai sever în „Politicele” lui, dar şi înjurat pe măsură, pentru că este un risc să fii lucid, iar Daniel Brânzei şi-a asumat acest risc în totalitate şi nu de puţine ori.

    Rămîn, pentru mine, uşor enigmatice: ideea de progres în istorie; de evoluţie pozitivă în epoca fanariotă (perioada cea mai coruptă din istorie, universitatea noastră în peşcheş şi vînzare de frate) şi de ce se consideră că nu a existat un transfer consistent de civilizaţie între minorităţi şi majoritate.
    E adevărat că Ceauşescu a încercat prin toate mijloacele să distrugă acest proces şi, în mare parte, a reuşit: a vîndut evreii Israelului (la propriu), pe saşi Germaniei, etc. A dus moldovenii în Ardeal şi pe unguri în Moldova etc. Dar, în decursul istoriei, a existat o rodire a acestor relaţii inter-etnice, oprite, din păcate, să ajungă la coacere, prin trădarea Vestului care ne-a abandonat ruşilor, la Ialta.
    Am fost, de multe ori, şi victime ale istoriei, care ar putea explica, cumva, de ce avem un aer mai fatalist.
    Am oarecari rezerve în ceea ce priveşte lipsa de vitalitate datorată evitării războaielor de agresiune. Dimpotrivă, cred că de cîte ori am participat la un război care nu ne privea, am avut de pierdut. Pe de altă parte, nu putem nega luptele duse de cîte ori a fost nevoie, pentru reîntregire. Sunt rare momentele, dar ele există.
    Să nu uităm în ce vecinătate ne-a dat Dumnezeu să ne aflăm: cu un colos rusesc mereu cu gînd de hegemonie universală, cea mai mare ţară din lume ca întindere, şi, sute de ani, cu Imperiul Otoman, în faţa căruia s-a plecat jumătate din Europa acelor vremuri.
    Cred că vă amintiţi cîte au avut de tras evreii spre a se întoarce în ţara lor din cauza turcilor şi a… englezilor, care-i susţineau, ca să îi oprească pe ruşi să ajungă la Constantinopol şi să nu-i mai măture nimeni de acolo în vecii vecilor.
    Personal, nu cred că am fi putut duce un război de agresiune folositor, niciodată şi, mai ales, vitalizant.
    Polonia a fost de cîteva ori pe punctul de a dispărea definitiv din istorie ca ţară, şi ştiţi asta la fel de bine ca mine.
    Mai mult decît atît, spre deosebire de bulgari sau de sîrbi şi chiar de greci, care au devenit raiale otomane, noi ne-am păstrat un grad de autonomie care ne-a ferit religia creştină de „musulmanizare”. Din punctul ăsta de vedere, aş spune că epoca fanariotă a fost singura mare cădere, un soi de „ev mediu negru” pentru civilizaţia statelor româneşti de la nord de Dunăre, Moldova şi Ţara Românească.

  2. Dragă Răzvan
    Analiza pe care ți-am trimis-o nu îmi aparține. Este citită în rapoartele „instituțiilor“ care analizează națiunile și le repartizează în scenariul planetar. Meșterul Manole, Miorița și Contele Dracula (acesta scris de un maghiar) sunt emblemele sub care sunt cunoscute realizările României.

    Dacă ar fi să public părerea mea ar fi suficient să spun că am rămas credincios destinului de român în care m-a plasat Dumnezeu. (…)

    AM ÎNDRĂZNIT SĂ TAI ŞI SĂ LIPESC TEXTUL ACESTUI COMENTARIU LÎNGĂ PRIMA PARTE. EL SE REGĂSEŞTE, INTEGRAL, ÎN PARTEA A DOUA. SUNTEM ÎNTR-O CONTINUĂ MIŞCARE ŞI LA MARI DISTANŢE, DAR SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL CĂ, ÎN EPOCA ASTA, TOTUL SE REZOLVĂ ŞI SE LĂMUREŞTE ÎNTR-O CLIPĂ (ŞI SE STRICĂ, ÎN ACEEAŞI MĂSURĂ, DAR NU E CAZUL NOSTRU).

    Ce pot să spun? Impresionant… Şi Dumnezeu să vă binecuvînteze!

  3. Încă o noapte de nesomn … sau de visare conștientă.
    Mulțumesc pentru înțelegere și simpatie. Sper că ai recunoscut în dilema „șmecherie“ – „bășcălie“ falsa alternativă dintre Băsescu și Ponta. Distanța face lucrurile mai clare, iar detașarea le conturează mai bine. Sunt curios care va fi reacția „poporului“: lehamitea lenoasă sau angajarea ambițioasă? Oare vor fi mereu „un popor vegetal“ cum spunea Blandiana? Oare nu avem decât un cromozon feminin, cum spunea unul din geniile contemporane?
    .
    Aș prefera să inversezi ordinea celor două răspunsuri ale mele. Ar fi mai naturală.

  4. În legătură cu vremea fanariotă, orgolioșii de greci spun că ei ne-au de-turcizat, deși, ca și tine, cred că doar au schimbat tusea cu junghiul …

  5. Aveţi dreptate: am inversat-o.
    Şi în ceea ce priveşte „falsa dilemă”, sunt de acord cu dvs: Băsescu credea că sunt 60 de ani de căsătorie a reginei Angliei cu prinţul consort (şi nu de domnie, cum era în realitate), iar Ponta îl saluta „cu toată prietenia” pe prinţul Charles (o încălcare gravă a etichetei, nu te baţi pe burtă cu moştenitorul tronului britanic decît dacă eşti Falstaff şi joci în piesa Henric al IV-lea, nu în Henric al V-lea, ambele de Shakespeare. Falstaff îi spunea prinţului Harry: „deşuchiatul inimii mele”, ceea ce Ponta n-a făcut, ce-i drept şi din fericire, cu Charles 🙂 , iar cînd a devenit rege, raporturile s-au schimbat şi Falstaff a murit de inimă rea, ceea ce cu Ponta nu se va-ntîmpla, pentru că de nesimţire n-a murit nimeni).
    Ăsta e nivelul la care am ajuns după ce adevăratele elite au murit în închisori sau au emigrat, „cerşind o ţară”, cum cu durere scria Monica Lovinescu în „La apa Vavilonului”, în timp ce stătea la coadă de sute de persoane, la Paris, flămîndă şi umilită, să capete cetăţenie franceză după abdicarea regelui Mihai I.
    De ce e o falsă alegere? Cum au ajuns Ponta şi Băsescu comicii vestiţi ai neamului? Merită să vedem şi să revedem acest crîmpei de istorie, poate se lămuresc şi cei ce mai au vreo îndoială că ceea ce vedem sunt fructele mîniei proletare, vîndute azi ca trufandale:

  6. In istoria universala si Romania (Tara Romaneasca) a fost pasalac turcesc..cu alte cuvinte nu ni se da credit ca am luptat si i.am fi tinut „la distanta” pe turci….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s