Dezamăgitul (forma tristă)

Laurentiu

Pot fi de acord ca trecutul „nepocait” al unei persoane n-ar trebui scos la suprafata, dar dumneavoastra faceti – sper ca nu intentionat, incercand sa salvati imaginea pastorului Barbosu – confuzie intre acest fel de trecut, si trecutul mai recent, ca sa zic asa, al pastorului Barbosu, a carui cercetare iata ca se dovedeste a scoate la lumina treburi si trasaturi de caracter care spun mai multe decat o mie de initiative stralucite (pe buna dreptate laudate si de fr. Chiu si de altii), si care ii agata o piatra de moara potentialului de lider si de formator de opinie pe care ar parea ca il are. Chestiunea intervievarii in privat, dupa cum ati putut citi in multe postari, s-a consumat de multa vreme deja, asadar argumentatia este lipsita de substanta.

 

Sunt de fiecare data uimit de afirmatiile multora care, cand li se arata ca urmeaza un lider sau altul care au probleme (de invatatura, de asocieri, de caracter etc.), insista sa isi urmeze pana la capat liderul, in ciuda dovezilor. Churchill spunea odata ceva de genul: „oamenii, din cand in cand, dau nas in nas cu adevarul, dar paradoxul este ca ei merg mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum n-ar fi avut acces la adevar”. Culmea e ca incercati mai mult sau mai subtil sa ii discreditati pe cei avand teologie sanatoasa cum ca ar trai in lux, in timp ce incercati sa il portretizati pe Cristian Barbosu ca si cum ar fi acel om simplu, sarac dar cinstit, un fel de Ion Iliescu al credintei. Ce va veti face cand, la vremea cuvenita, va apare liderul care stie ce vrea, si anume apostazia generalizata?

Il veti urma doar pentru ca stie ce vrea si pentru ca e sarac si cinstit? Realitatea tragica este ca sunt enorm de multi oameni care s-au facut baptisto-carismatici odata cu Iosif Ton, altii care continua sa urmeze pe unii precum Zac Poonen in ciuda fluviului de dovezi ca este un invatator fals, si descopar zilele astea ca sunt la fel de multi care prefera sa urmeze pe Cristian Barbosu doar pentru ca este liderul care stie ce vrea, este plin de initiative, indiferent cum alege sa le puna in practica.

Trist si dezamagitor…

NINEL LAZĂR

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Dezamăgitul (forma tristă)&8221;

  1. „Churchill spunea odata ceva de genul: “oamenii, din cand in cand, dau nas in nas cu adevarul, dar paradoxul este ca ei merg mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum n-ar fi avut acces la adevar”.”

    Dragă Ninel Lazăr, de paradoxul ăsta a suferit în primul rînd Churchill: după cîte ştiu, toată tragedia românească, cu bolşevizarea forţată, i se datorează lui şi celor care au semnat pactul trădării de la Yalta cu Stalin.

    Încă ceva: ceea ce e trist şi dezamăgitor pentru unii, e vesel şi înălţător pentru alţii 🙂

    Vreau să dau spaţiu egal tuturor. Sper să mă înţelegeţi, ca şi cei pe care i-am postat anterior.

  2. Multumesc pentru postarea comentariului – mi-ati acordat spatiu mai egal decat altora prin faptul ca ati pus comentariul intr-o forma in care sa iasa mai mult in evidenta decat s-a dorit, dar e blogul dumneavoastra si sunt dator sa va respect dreptul de proprietate. 🙂
    Adevarat in ce-l priveste pe Churchill.
    Nu stiu pentru cine o fi vesel si inaltator, pentru mine nu. Nu vreau sa ma erijez in bocitorul soartei oamenilor de pe planeta, si dar cand ma intalnesc pe strada si in parcuri si la tara si aproape oriunde cu oameni carora vreau sa le spun Evanghelia, si mi se arunca in fata replica „las’ ca stiu eu ce e la voi…” (si ofera detalii reale, care nu se pot nega), nu-mi cade deloc bine. Ceea ce ma intristeaza este faptul ca de cele mai multe ori, scapa din discutii ideea ca exista o legatura directa intre invatatura, caracter, comportament, marturie si mai departe pietre de poticnire pentru ca oamenii sa se apropie de Hristos. Oamenii se opresc la al treilea punct, il omit pe al 4-lea si mai ales pe al 5-lea fie cu intentie, fie din ignoranta, fie pentru ca nu sunt obisnuiti cu slujirea in proclamarea Evangheliei de la om la om, cadru in care oamenii (aia nemantuiti) au multe intrebari de pus. Iar cand sunt ascultati cu privire la conceptia pe care o au in ce priveste spatiul sacru, inchinarea, reverenta, ce inseamna sa traiesti o viata sfanta, culmea e ca ei ne ofera o lectie despre contextualizare mai valoroasa decat o mie de doctorate…nicidecum nu sunt avocatul formelor si a ritualurilor sau a unei vieti duplicitare, dar vad lucrurile prin ochii celui care merge pe strada, in parcuri, in piete, la magazin, si sta de vorba cu oamenii despre Hristos, despre ce inseamna sa fii crestin cu adevarat, si asta pentru ca nu ma pricep la altceva…si sunt uimit de orbirea unora (multora, mai corect spus) care vor sa traiasca si sa proclame in Romania o evanghelie care nu e relevanta nici macar pentru America (asta ca sa ramanem la standardele omenesti)…Si discutam despre invataturi (mai putin), despre caracter (mult), despre comportament si vorbe (foarte mult) dar discutam despre marturie si pietrele de poticnire extrem de rar. Romani 2:17-24 ar fi suficient ca sa puna pe ganduri pe multi, dar cand vezi ca dupa toate astea, cainii latra si ursul merge inainte fara jena…cum sa nu fii dezamagit, cand stii ca pe drumul catre care merge ursul se simte miros de carne…

  3. „…mi-ati acordat spatiu mai egal decat altora prin faptul ca ati pus comentariul intr-o forma in care sa iasa mai mult in evidenta decat s-a dorit…”

    Nu, dvs. v-aţi lăfăit în patul cuvintelor. Cîte au fost, atîtea am postat şi eu. 🙂

Comentariile nu sunt permise.