Daniel Brânzei şi Richard Wurmbrand despre etichete

Într-un comentariu am pus o etichetă lui Daniel Brânzei:

„Daniel Brânzei este o somitate a lumii evanghelice româneşti (unde numele său este cunoscut de toată lumea), iar ca intelectual aparţine spaţiului cultural în general, nerestricţionat ideologic sau doctrinar de bariere crunte de înţelegere sau stilistică. Nu degeaba a fost elevul lui Richard Wurmbrand (un fel de moştenitor spiritual al deschiderii interconfesionale, deşi e impropriu spus).”

Domnia sa, răspunzînd cu căldură lui Tudor Vişan Miu, îmi contestă cu modestie principiul etichetei, invocînd o întoarcere evanghelică la argument. E prea frumos citatul ca să nu ne bucurăm, cu acest prilej, de amintirea scumpă şi de vorbele înţelepte ale lui Richard Wurmbrand.

Iată ce scria Daniel Brânzei în comentariu:

Bineinteles ca am tinut minte chestia cu bilele, dar am uitat orice suparare dintre noi. Bucuria de a te vedea crescand face ca ceea ce esti astazi sa acopere din plin ceea ce erai atunci. Pentru ca veni vorba de nenea Richard, iată una din frumoasele lui cugetări:

„Nu pune etichete pe oameni! Ființele sunt într-o continuă mișcare și schimbare. Etichetele sunt statice. Îl numești copil și când te uiți iar la el este deja un tânăr. Modifici eticheta, dar până să te dumirești, tânărul s-a făcut matur și este bărbat la casa lui. Vrei să-l imortalizezi așa, dar când vrei să-i aplici eticheta este deja bătrân. Nu, nu te grăbi să spui că l-ai prins și că de-acum nu se mai schimbă. S-ar putea să fie un bătrân cu inima nespus de tânără… Orice sfânt are un trecut și orice păcătos are un viitor. Fii pregătit de surprize!

Se spunem că a fost undeva un om tare rău, un tâlhar la drumul mare care omora oameni fără să clipească măcar. Teroarea stârnită de el se răspândise peste tot. Până și împăratul a trimis o ceată de ostași să-l prindă. Era un monstru. La fiecare mână avea câte șase degete. Oamenii spuneau că se născuse ca să fie un neom.

După un timp, ostașii s-au întors înapoi fără să-l prindă, dar și crimele lui au început să fie mai puține. După o vreme nu s-a mai auzit nimic despre el. Oamenii au ajuns să-l uite.

Regele a avut însă un necaz mare și nimeni din țară nu era în stare să-l ajute. I s-a spus că singura speranță sunt rugăciunile unui sfânt hermit dintr-o peșteră singuratecă. Cu o suită mare, regele s-a dus și hermitul l-a rugat să îngenuncheze ca să-și poată pune mâinile peste el. Înainte de a-și pleca fruntea, regele a văzut cu stupoare că hermitul avea… șase degete la fiecare mână.“

DANIEL BRÂNZEI

Anunțuri

Un gând despre &8222;Daniel Brânzei şi Richard Wurmbrand despre etichete&8221;

  1. „Stând jos n-a căzut nimeni!“
    „Mândria merge înaintea căderii. Nu pierde nici o ocazie să te smerești, căci Dumnezeu stâ împotriva celor mândrii, dar celor smeriți le dă har“.

    Sunt flămând după har. Depind de el. Trăiesc prin el. Am neapărată nevoie de el. Nu pot să mă înfățișez înaintea lui Dumnezeu neîmbrăcat cu el.

    Vă mulțumesdc pentru cuvintele de apreciere, dar vă implor să nu mă expuneți unei epidemii de orgoliu. Lăsați-mă așa cum sunt: un cărbune scos din foc. Am avut privilegiul să fiu așezat în preajma unor sfinți și răspândesc acum ceva din frumosețea caracterului și cuvintelor lor. Poate s-o lua puțin și în mine. Atât.

    Când l-au primit pe fratele Tonoiu la aeroportul din Los Angeles, cunoscuții l-au plâns și l-au întrebat: „Ce cauți matale aici? Locul dumneavoastră este în lucrarea mare din România.“

    Aveau dreptate, în felul lor. Omul acesta fascinase mulțimile cu farmecul și adâncimea predicilor sale. Domiciliul lui ajunsese un loc de pelerinaj. Traducător harnic din Tozer, Tonoiu a luat foarte mult din felul de a fi al „ultimului profet“ din marile treziri americane, omul care a spus: „I preached myself out of the majority of Churches in America“.

    Celor ce l-au întrebat atunci la aeroport, Tonoiu le-a răspuns: „Am venit să ajung în sfârșit „Nimic“! Nu mă lăsau frații din România să-mi împlinesc visul acesta, ținta aceasta a vieții mele. Și Pavel și Apolo și Chifa au fost „nimic“. Asta vreau să ajung și eu.“

    L-am ascultat de multe ori predicând în adunarea noastră din Anaheim. Spre sfârșitul vieții, ne repeta uneori chiar supărător pentru unii, fraza aceasta provocatoare și mistică în aspectul ei greu de pătruns: „Trăim și murim ca niște sărăntoci, pentru că nu știm să ne îmbrăcăm cu Christos. Murim sufletește de foame, pentru că stăm lângă Christos, dar nu știm să ne hrănim cu El. În El este totul și noi n-avem niciodată ceea ce ne trebuie …“

    Nu știu cum sunteți voi, dar „mai marii mei“ au mers pe drumul acesta, iar eu m-am luat de bună voie după ei. Smerenia este singura cale care ne garantează că vom moșteni la sfârșitul călătoriei noastre … slava etrernă.

Comentariile nu sunt permise.