Geamul

Era copil cuminte. Absolvise la cel mai mare liceu din Brăila. Avea şi voce: a ajuns, peste ani, în grupul Song al lui Ioan Luchian Mihalea. Îşi iubea părinţii, dar nu vorbea de ei. Erau oameni simpli: mama, blîndă şi obosită, avea ochelari cu dioptrii mari, iar tatăl, politicos şi ursuz, trecea neobservat. Era subofiţer la penitenciar.

După bacalaureat, a dat examen la drept. A picat. Erau mulţi pe loc. Ştia subiectele, dar nu pe de rost. Atunci aşa cereau: să reproduci totul pe dinafară.

S-a angajat, din ambiţie.  Şi ca să aibă bani pentru meditaţii. S-a făcut ucenic geamgiu. Nu lucrase niciodată. Nu ştia să bată nici măcar un cui. Era făcut să devină sau intelectual, sau nimic.

Cînd puneau geamurile la o hală, o coală mare de sticlă s-a prăbuşit din înalt şi a trecut razant pe lîngă el. A fost la cîţiva centimetri să fie tranşat în jumătate.

Tremurînd, a lăsat totul baltă şi a plecat acasă. N-a spus nimănui nimic. Nu s-a mai întors la lucru nici a doua zi, nici altădată. S-a culcat şi, cînd s-a trezit, şi-a dat seama că  peste noapte se petrecuse ceva cu el, ceva ciudat. Tot ce citea, reţinea fotografic, cu punct şi virgulă. Dar asta nu era totul: reuşea, fără niciun efort, să inverseze cuvintele, să le citească ca-n oglindă, fraze întregi.

A făcut dreptul, absolvind printre primii. Ştia totul pe de rost, bucoavne întregi: le reţinea fără niciun efort.

De la un timp, a început să spună bancuri cu evrei, bancuri urîte şi la moment nepotrivit. Ne-am certat şi toată prietenia copilăriei s-a risipit.

După revoluţie, l-am întîlnit în Bucureşti: ne nimerisem amîndoi în faţa unei tarabe cu tot felul de prostii, cum era pe atunci. M-a întrebat dacă am maşină. Am negat. Mi-a arătat-o pe a lui: o limuzină neagră, strălucitoare şi de mare lux.

Reuşise. Era procuror.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Geamul&8221;

  1. După șoferul de la cantină iată că vine geamgiul-procuror.
    Vindecătorule-povestitor, mai spune-ne !
    Că ne place! 🙂

Comentariile nu sunt permise.