Sivi

Prima dată cînd am băgat capul în nisip a fost de ruşine. A doua a fost o copilărie. A treia, am căutat o comoară şi am găsit o mare de chiştoace. Apoi, ţin minte că era fierbinte şi mi-a fiert un ochi. Ochiul de minte. Mi-au mai rămas, în schimb, de-un  cozonac şi de-o omletă, să cresc şi să fac zob. Am oul mare.

De-a lungul vieţii, stînd cu fundu-n sus, m-au întrebat unde mi-e capul? şi cum se vede lumea de dincolo? Granulată şi ticsită de mizerii, ce era să le spun. Trebuie schimbat nisipul pînă în locul de unde ţîşnesc oceanele. Cînd le-am zis, mi-au închis pliscul, golăneşte: ciocul mic!

Oricum, nisipul nu e doar al struţilor, ci şi al cămilelor. Şi al struţocămilelor. Mai ales al lor.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Sivi&8221;

  1. Să înțelegem că te-ai „sivit” pe țărmul unui Mazăre (fotogenit de peste 25 de fotomodele) în ultimele două săptămîni ?!? 🙂
    Nu de alta, dar ne-ai lipsit!

  2. Dar cămila ista, avea două cocoaşe, sau era dromader?
    (în privinţa lui strouthokamilos, grecii au fost originali şi, poate, în neştiinţă de deşert…..);
    Bine aţi (re)venit: v-am căutat dar, să sperăm, nu ca struţii 🙂

Comentariile nu sunt permise.