Cutia cu cretă colorată (1) Constantin Marinescu

Constantin Marinescu intra în clasă, călcînd greoi, îndesat, ţărăneşte. Nu era înalt. Fiu de profesori de ţară şi nepot de popă-n sat, se trăgea, spiritual, din neamul lui Herdelea. L-a iubit pe Rebreanu aproape pe de rost.

Cînd au venit comuniştii, i-au luat cărţile adunate de generaţii, le-au făcut grămadă în mijlocul satului şi le-au ars. A reuşit să fugă cu una singură şi să o ascundă: Istoria lui Călinescu. Inestimabilă, mai ales că, pînă la mijlocul anilor ’80, comuniştii nu l-au republicat. Au scos doar un compendiu, un soi de caricatură a cărţii celei mari.

Costică Marinescu a fost un profesor enorm. Nu dragostea mă face să spun acest lucru, ci valoarea sa, plinătatea, ştiinţa şi profunzimea unui om care a plecat de mult.

Era cunoscut în Bucureşti. Se spunea că Tudor Vornicu a fost format de el şi mulţi, mulţi alţii. Poate că şi Severin, cu care am fost coleg de generaţie la Mihai Viteazu, şi-l mai aminteşte, între două furăciuni la Bruxelles.

Am înţeles foarte tîrziu de ce ne-a spus, din prima zi, să aruncăm manualele de română: toate, dar absolut toate, erau scrise de oameni care făcuseră compromisuri letale cu comuniştii, care se trădaseră pe sine. Fie că era vorba de Crohmălniceanu, de Cioculescu sau Tudor Vianu, oameni de marcă, dar altfel, tinichele. Pentru că, aşa cum scria Monica Lovinescu, odată lucrată trădarea, ceva se rupea iremediabil în nefericitul acela.

Şi atunci, din prima zi de liceu, a început o aventură care, în mintea mea, nu s-a sfîrşit nici azi: am luat toate lucrurile de la capăt. De la primele tipărituri în limba română, pînă la marii clasici şi, apoi, la moderni, omul acela ne-a dictat, vorbă cu vorbă, totul despre ei.

Om credincios, crescut cu frica lui Dumnezeu în Bărăganul interbelic, iubea deopotrivă ardelenii, moldovenii, aromânii. Dar, înainte de orice, ne-a învăţat să gîndim liber. Da, la începutul anilor ’70, profitînd de o aparentă relaxare ideologică, el a fost unul din puţinii dascăli care ne-a vorbit româneşte şi atît. O limbă minunată, un grai uluitor, un dor îndelung şlefuit pe piatră de lacrimi.

Ne scotea cîte cinci în faţă şi ne spunea, pe rînd: tu vorbeşti de viaţa poetului cutare, tu de opera postumă a celuilalt, tu despre Ion, tu despre spînzurătoare şi pădure, iar tu… tu vorbeşti despre ce vrei.

Patru ani mi-am ales ce-am vrut, cu o singură condiţie: să nu fi fost o spusă de-a lui. A fost cît un noian de cărţi şi un căuş de visuri: din primul nu pot ieşi nici azi, pe-al doilea l-am risipit prin degetele lumii.

L-am căutat pe net. Nu l-am găsit, nici pe el, nici pe ceilalţi. Astăzi, cînd scrii un nume, dai de o listă, cînd ceri o bibliografie, capeţi o carte, stufoasă cît aia de telefon. Acum, cînd nu mai ştii de unde să alegi şi ce să alegi, despre Constantin Marinescu nu s-a obosit nimeni să scrie.

An după an, la moartea poetului naţional, îşi punea cravată de doliu şi venea cu ochii roşii la şcoală. Vorbind de Eminescu şi de Creangă, de Copou, de bojdeuca din Ţicău, de epilepsia povestitorului şi de nefericirea poetului, sfiosul închis în trupul greoi de ţăran plîngea molcom, pe furiş, întors spre tablă. Pentru că istoria unui neam şi limba unei naţii nu se învaţă în birtul urii, ci pe genunchii dragostei, orbind citind.

Rostropovich, bocind pe Britten, se consola cu ideea că se vor întîlni în cer, prietenii de altădată, alături de mulţi alţii,  interpreţi şi compozitori de talia lor. Şi că, acolo, în cer, îl va certa pe Mozart că nu a scris măcar un cîntec, cît de mic, pentru violoncel.

Există o clasă în cer, unde sunt elevi şi profesori,  trecuţi în Catalogul Vieţii încă de la începutul lumii. Acolo ne vom îmbrăţişa din nou şi vom vorbi dumnezeiesc, pe  româneşte, nea Costică.

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Cutia cu cretă colorată (1) Constantin Marinescu&8221;

  1. Domnule tre` sa va faceti scriitor!De data asta m-ati dat gata!:D

    P.S.: Daca nu e cu suparare, va intreb, de ce nu scrieti o carte?

  2. Frumos!.Dascali deosebiti ca acestia, au format oameni destoinici din elevii care cu adevarat au dorit sa invete si sa pretuiasca limba romana.M-as bucura sa stiu ca in Romania inca sunt dascali deosebiti care pretuiesc si inca sunt fascinati de limba romana, scriitorii si poetii ei, si nu fac slujba doar pentru a avea o leafa care oricum nu prea e grozava.Pentru noi cei plecati, este destul de trist ca nu avem dascali sa ne invete copii in limba romana si sa le transmita valorile neamului nostru doar cit putem face noi.In privinta asta noi pierdem enorm.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s