Cutia cu cretă colorată (2) Crăcea

Crăcea exploda într-un delir matematico-filozofic, aruncînd creta spre tablă. Cu faţa pungă, ochelari de baga şi  rîs sardonic, ca al lui Al Pacino în „Parfum de femeie”, a fost omul care m-a scîrbit pe vecie de orice calcul, fie el matematic, renal sau de viaţă.

Dezlegătorii de probleme din gazetă (şi erau o ceată din ăştia, oameni care-şi treceau, cu sadism, numele într-un lung şi lunar şir al morbizilor care dezlegau problemele de plăcere) îl adorau. În schimb, noi, ceilalţi, bădăranii axiomelor şi caracuda ipotezelor, nu demonstram nimic, din moment ce totul era de la sine înţeles.

 

Notele au întregit tabloul de sfîrşit de lume: al lui, dar nu al nostru. Pentru că, aşa cum era firesc la români, toţi gînsacii care abia suflă au pus-o de-un puci.

Presiunile au fost enorme, mai ales la Marinescu, care s-a nimerit să ne fie diriginte. O clasă de golani conduşi de un geniu al bunăvoinţei. Deşi se cunoşteau de-o viaţă, a renunţat la el. Pe vremea aceea, un profesor de talia lui Marinescu îşi alegea echipa, ca antrenorul la Real Madrid. Şi plătea, ca turcul, diurna în cancelarie:

„Mă, iar au sărit femeile alea pe mine, cu pîra! ce-aţi mai făcut?!” şi rîdea.  Copiii demenţi îi ai la bătrîneţe. Am fost o clasă numai de băieţi. Pe vremea mea fetele nu făceau carte (cu noi).

Crăcea, coautor de romane cu personaje matematice, vitriol pe turta nevăzută a lunii, s-a alungat în pensie.  Era şi timpul: fuma dezgustător de mult şi prost.

Anunțuri