Cutia cu cretă colorată (4) Memoria

Să începi să umbli ca un apucat, aşa, să cauţi să-i spui cuiva despre cineva: nu vă supăraţi, nu l-aţi văzut pe domnul…, sau n-aţi auzit de doamna?…, sau, mă rog,  invers, nu contează cum îi cheamă, doar să te întrebi.  Bun, te zbaţi, te dai cu capul de pereţi, de pereţii realităţii, şi întrebi: cum, n-a auzit nimeni de el sau de ea?

O tăcere extraordinară! N-a auzit nimeni! Eşti singur şi te zbaţi, şi-ţi spui: băi, ce-ar fi să inventez realitatea? că şi aşa n-o cunoaşte nimeni…

Şi aşa apar personaje, personajele pe care tu spui că le-ai cunoscut dar, de fapt, ele n-au fost aşa. De-a lungul timpului le-ai înzestrat, nu atît cu calităţi, cît cu îndoieli, cu supoziţii…

 

Ai plăsmuit personaje care nu mai sunt ce-au fost, de fapt, şi cu atît mai mult cu cît realitatea, aşa cum au fost ele, n-ai cunoscut-o niciodată în profunzime. Tu, practic, ai luat ceea ce ţi s-a oferit, un crîmpei, deşi ai stat patru ani cu oamenii ăia pe care presupui că-i cunoşti.

Săptămînal, i-ai revăzut. De multe ori te-au chinuit,  te-au pus să faci ceva ce tu nu voiai să faci, să scrii, să socoteşti, sau… în sfîrşit, şi unul a spus ceva, altul altceva. Nici măcar nu ştii dacă era adevărat ce se vorbea despre oamenii ăia. E greu să conturezi un portret, oricît de important şi oricît de interesant ar părea, pentru că, în final, trebuie să-i dai un nume…

În momentul în care l-ai  numit, deja personajul respectiv nu-ţi mai este indiferent. Vine altul şi spune: bine, măi, nu te supăra, am impresia că informaţiile tale nu sunt chiar corecte, nu sunt cele reale!

Bun! Şi ce mai contează? din moment ce eu v-am întrebat şi voi mi-aţi spus că nimeni nu ştie cine e domnul…, şi cine e doamna… Nimeni n-a ştiut nimic! Şi atunci,  ce importanţă mai are? Acum v-aţi adus aminte?

Interesant, pornind de la premisa că toate personajele au importanţă numai pentru tine,  trăiesc pentru că…, sau retrăiesc pentru că în momentul ăla tu scrii despre, sau vorbeşti despre ele,  faci în aşa fel încît comunitatea să afle că au existat cîndva nişte oameni pe care presupui că i-ai cunoscut, că au fost interesanţi, deşi ai mai pus şi de la tine.

Sau ţi se pare că ai auzit ceva despre ei… Evident, toate lucrurile se pot confirma, şi poţi chiar s-o nimereşti, să fie chiar adevărat. Poate că femeia aceea a făcut lagăr, a scăpat din lagărul de exterminare… Poate că celălalt a băut într-adevăr şampanie la Paris…

Parcă ce mai contează, din moment ce, la ora actuală, oricine poate spune orice despre oricine.

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Cutia cu cretă colorată (4) Memoria&8221;

  1. Unii oameni simt că au o datorie faţă de memorie, da o păstra intactă, nedeformată. Alţii se tem doar că amintirile deformate prea vor bate la ochi, iar volumul lor memorialistic o să primească aceeaşi etichetă cu „Amintiri din Copilărie”: operă de ficţiune inspirată din realitate. Această ultimă etichetă (…. inspirat din realitate) poate face diferenţa dintre autorul care-şi vinde poveştiile ca pe evenimente reale dintr-un interes comercial şi cel care recunoaşte că viaţa este de o inventivitate superioară imaginaţiei vreunui visător.

  2. Asa s-a scris si istoria, Rasvane! Din impresii ale celor ce observau evenimentele. Si pentru ca au ramas scrise, noi le-am luat drept „adevar”. Cu interpretarile inevitabile.
    Ce ne ramane? Sa incetam a scrie? Eu zic sa scriem, chiar daca interpretarile scrierilor noastre vor fi pana la urma asumate drept „adevar”.

  3. Fireşte. Ce este luat (din realitate) tinde să fie mai verosimil. Ce este pus (din imaginaţia autorului) atrage câteodată atenţia: totul se împleteşte curios de interesant. Deşi acest lucru nu este o regulă, mai ales cu cât relatarea este din start subiectivă şi incompletă. Cât timp este ceva de învăţat, realul nu contează atât de mult.

  4. VICTORIA IN ISUS

    Am auzit o veste că Isus veni din slavă
    Şi la Golgota în locul meu a fost crucificat;
    El mi-a luat povara şi mi-a dat în dar iertarea,
    Prin jertfa Lui victoria de-acum am câştigat!

    Ref.
    Victoria în Isus, mi-a dat azi salvarea.
    Cu sfântul Său sânge El m-a răscumpărat;
    întreaga mea iubire doar Lui i se cuvine,
    în El am victoria, spălat sunt de păcat!

    Am auzit de Domnul, de puterea Lui cea mare,
    Cum pe cei bolnavi i-a vindecat, pe morţi i-a înviat;
    Eu am strigat: O, Doamne, Te îndură şi de mine!
    Şi-n viaţa mea victoria Isus a câştigat!

    Am auzit că Domnul mi-a zidit o casă-n ceruri
    Şi-n acel locaş de străluciri la masa Lui vom sta;
    Cu îngerii în coruri în mărire-I vom da slavă
    Şi cântecul victoriei atunci îl vom cânta!

    C Ev 287

  5. Dragă Tudor, mă refeream la ceea ce cred că voi mai scrie, nu la ceea ce am scris deja. Cînd ajung acolo, am să-ţi spun de ce mă tem de capcanele memoriei, şi nu atît ale memoriei mele, cît ale vocilor care au completat ceea ce se vede, cu ceea ce se… aude 🙂 Cînd vorbeşti de persoane reale, chiar dacă necunoscute majorităţii, orice fleac pus „de la tine” este un fel de impietate, ca să nu spun mai mult. Dacă e totul numai fantezie pe temă dată, cu punct de plecare parţial real, mai treacă-meragă, deşi, vorba Monicăi Lovinescu, viaţa e şi aşa suficient de tristă şi de serioasă ca să mai merite să inventezi o realitate paralelă.

  6. Eu mă refeream, în general, la „memorii”. Pentru unii oameni, amintirea persoanelor reale este sacrosanctă, iar orice aspect neadevărat sau doar imprecis este ”sacrilegiu” (acea „impietate”). Această atitudine se deobeşte în cazul „preciziei” istorice (de o natură mai „ştiinţifică”). În memoriile adunate de la bunica mea, am verificat un aspect de mai multe ori înainte de a-l aşterne în scris, punând preţ ca orice detaliu să fie adevărat. Problema apare nu atunci când pe bunica o înşală memoria, ci când relatează despre o altă personă un aspect pe care l-a auzit în copilărie dar nu l-a cunoscut personal („… se spunea că”). Aici intervine „capcana memoriei”: când amintirea povestită n-a parvenit vizual, ci…. auditiv 🙂
    În rest, aştept cu mare interes continuarea „seriei”: din ce ştiu, au mai rămas un domn Vicol şi o doamnă Bercovici 🙂

  7. Nu ştiu dacă am să mai revin, dar despre ei era vorba, într-adevăr. Sunt ca moşii ăia care au făcut războiul şi vorbesc mereu aceleaşi lucruri şi se miră că oamenii ştiu dinainte ce vrea să le spună 🙂
    Ai înţeles exact şi chestia cu memoriile. Ai minte brici, copilule 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s