Jurnalul unui om obişnuit (4)

Continuarea jurnalului primit…

Cînd mă gîndesc la bătrîneii mei (tind să-i numesc aşa din motive ce nu-mi sunt prea clare), îmi amintesc o vorbă spusă de cineva, dar să nu mă întrebaţi de cine, că nu mai ştiu: ei par loviţi de un soi de melancolie a împlinirii, din care nu-i mai poate scoate nimeni şi nimic.

Relaţiile, pe care ei le numesc frăţeşti, ţin de întruparea Adevărului în viaţa lor, ceea ce e greu de înţeles, oricum aş întoarce-o. Cu timpul, am ajuns să mă obişnuiesc şi cu asta şi să accept că unii din semenii noştri, spre deosebire de oamenii obişnuiţi, se pot scufunda cu plăcere într-o utopie radioasă şi, de ce nu?, paradoxală, din moment ce nu se înneacă definitiv în ea.

Ei spun că totul în jur este corupţie şi corupere, definind lumea de dincolo de ei ca răul absolut; că au prins (sau deprins) gustul veşniciei; că e imposibil să-i dezlipeşti de trecut, unde şi-au făcut trei colibe (nu ştiu de ce insistă aspra acestui aspect, dar sunt foarte sensibili şi nu-i mai poţi scoate din ele), deşi neagă cu îndărătnicie averea şi tradiţia.

Vorbesc frumos, se îmbracă frumos, trăiesc frumos, de parcă frumosul ăsta le-ar fi intrat în viaţă printr-un act miraculos, dincolo de timp sau de progres, veşnic şi obiectivat. În general, aş fi tentat să le accept şi asta, dacă n-aş avea plăcerile mele ascunse, rafinate, ţigara stinsă, seara, în scrumiera mea cea nouă, cu liniile lui Mondrian desenate pe fund. În fond, utopia nu e treaba mea.

Anunțuri