Duh îngheţat

Am întîlnit un om fără niciun rost. Şi-a pierdut slujba, dar nu e şomer. Un soi aparte de paria, un nou tip de sclav  pe care statisticile puterii îl ignoră. Este atît de neînsemnat, atît de bicisnic în disperarea lui, încît nimeni nu-şi face gînduri dacă va muri sau nu.

Cînd i-a venit timpul, patronul l-a  dat afară. Îl angajase cu o singură condiţie: să semneze cererea de demisie în alb, o condamnare la postul cel negru. Aşa a muncit un an-doi, cu hîrtia aia spînzurînd deasupra capului, umplîndu-i somnul cu coşmaruri. Pînă într-o zi cînd i s-a „copt” demisia. A rămas fără bani, fără asigurare de sănătate. A ajuns, în pragul iernii, cu blidul gol de linte al ultimului răstignit, pe masă.

Răsfoiesc „Un fel de jurnal”, scris în exil de Matei Călinescu. E vorba de anii 1973-1981, ani grei pentru ţară.

„…1973, anul în care am ajuns în America şi am luat hotărîrea de a nu mă mai întoarce într-o Românie în proces de restalinizare sub dictatura naţional-comunistă a lui N. Ceauşescu.”

Înainte, duşmanul era bine definit şi avea un nume. Acum, trăiesc exilat într-un prezent pe care nu-l înţeleg, avînd nostalgia unui trecut pe care sunt condamnat să-l urăsc.

Oare ce duh îngheţat ne mătură aleile cu oameni?

Anunțuri