Un cuib de vulturi (4)

Retragerea asceţilor ortodocşi„, scria Dumitru Stăniloae, „are numai o însemnătate metodică: ea urmăreşte doar refacerea personalităţii, regăsirea punctului central spiritual din care apoi să privească lumea şi să-şi îndrepte acţiunile pline de dragoste asupra ei.

La Petru Vodă se ajunge greu. Întîi apare o aşezare de munteni, cu case risipite de o parte şi de alta a şoselei, pe versanţii abrupţi.  Oile sunt tipărite pe cer. Aici gravitaţia are semn schimbat. Cum vii din Pipirig, se face brusc un drum la dreapta.

De ţară, desfundat, destul de lat cît să sudezi două maşini din cele mici. Dacă nu, aştepţi, cedezi şi speri ca marginea rîpei să nu se surpe şi să te rostogoleşti prin pădure, după melci. Forestier, rupe hăţişul codrului, cu multe trunchiuri culcate la pămînt. Se simte duhul omului care muşcă cu sete din pădure.

Atmosfera e apăsătoare, lipsită de perspectivă, chinuitoare ca un compromis: ajungi sau te întorci? Totul depinde de Dumnezeu.  Te rogi. O groapă aici, un podeţ ruinat dincolo, o maşină venind din sens opus. Sunt cinci kilometri  printre nălucile fricii.

Cu doi kilometri înainte de mănastirea Petru Vodă, se face un drum la dreapta, mai îngust şi mai abrupt ca primul. După ce mă caţăr o sută de metri, ajung la aşezămîntul de maici. Se împlinesc cuvintele lui Stăniloae, citate mai sus: un aşezămînt pentru bătrîni, un cămin pentru copiii abandonaţi, o uşă deschisă spre lume.

Măicuţele sunt cu minte şi învăţătură multă. Se spune că maica stareţă ar avea două doctorate. Nu ştiu, poate e numai legendă. Cele pe care le-am văzut dezbăteau, hamletian, despre poale-n brîu moldoveneşti:  a fi sau a nu fi… „Cu brînză!…spune una. Da’ de unde brînză?…îi răspunde alta.” Şi rîd amîndouă, cu poftă.

În rest, hărmălaie la tot pasul: copii aflaţi într-o tabără a inocenţei, fugărindu-se prin curtea pădurii, feriţi de munte doar printr-un pîrleaz de trunchiuri lăstărite. Îl strig în gînd pe Creangă: se reped vreo trei.

Niciunul nu e lipit de calculator.  Calculatorul e un intrus la mănăstire. Primele opt clase le fac în sat. Coboară şi urcă cu maşina pe drumul pe care am venit, zi de zi. Analfabetismul nu e o opţiune.  Nu aici.

Umbrele copacilor se lungesc şi se lasă o pînză subţire şi umedă de ceaţă. La noapte va ploua. Trebuie să mă grăbesc. E aproape şase. Oamenii îşi trec numele pe o listă, să vorbească cu Iustin Pârvu. Coada e lungă. Deşi ajuns la 93 de ani, nu refuză pe nimeni. Înţeleg că e sănătos şi locuieşte în adăpostul pentru bătrîni, la etajul trei. Cuvîntul „azil” e prohibit aici, deşi e sfîrşitul călătoriei şi începutul alteia, mai lungi.

La Petru Vodă am înţeles de ce antonimul revoltei nu e supunerea, ci răbdarea. Plec cu un gest de vag regret. Las în urmă o lume de dincolo de lume: cu regulile, cu nădejdile şi nevoinţele pe care le respect, deşi nu le înţeleg, pe care le iubesc, deşi mă ţin departe.

(fotografiile sunt ale mele, dar le puteţi folosi)

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Un cuib de vulturi (4)&8221;

  1. Înţelepte cuvinte…la începutul postării, folosul ascezei şi neînţelegerea sensului tainic…
    Tulburătoare gânduri…la sfârşitul postării.
    Fotografiile fac şi ele parte…dintr-un vis.
    Mulţumim, Răsvan!

Comentariile nu sunt permise.